sâmbătă, 20 septembrie 2014

Din culisele celui de-al Doilea Război Mondial (1)

Cato castiga partida
Cato câştigă partida

Vreme de trei ani, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, rolul de principal agent al spionajului Germaniei în Marea Britanie l-a deţinut un tânăr spaniol, fost student la facultatea de Electronică din Madrid, cunoscut superiorilor săi nazişti sub numele de Cato. Mesajele lui Cato şi ale reţelei sale aveau prioritate de transmisie. Agentul folosea cerneală simpatică, redactând scrisori aparent nevinovate, adresate Băncii Espiritu Santo, din Lisabona. De asemenea îşi transmitea mesajele şi prin radio.

Informaţiile pe care le comunica Înaltului Comandament German (O.K.W) şi pe care O.K.W.-ul [Oberkommando der Wehrmacht] le raporta direct lui Hitler se refereau la probleme deosebit de importante, precum deplasările ofiţerilor statului major aliat sau efectele raidului aerian german de la Coventry (14 noiembrie 1940).

Mai târziu, activitatea de spionaj a agentului Cato şi-a lărgit sfera, iar Cato a putut trimite rapoarte detaliate în legătură cu viitoarea debarcare aliată în Europa. Atunci când, în 1944, au explodat bombele zburătoare (celebrele V1) în sud-estul Angliei, căderea lor a fost urmărită şi transmisă şi ea riguros la Madrid.

Cato îşi lua întotdeauna în serios misiunile. El s-a înscris şi la şcoala de limbi străine Berlitz, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de limbă engleză. A „recrutat” un valoros grup de agenţi subordonaţi lui; înainte de sfârşitul războiului, în jurul său activa o întreagă „orchestră”, în jargonul prin care Abwehrul desemna un grup de spionaj. Din grup făceau parte: Freddy, Dick şi Desmond, un pretins trio de naţionalişti din Ţara Galilor, precum şi alţi naţionalişti irlandezi şi scoţieni. Un personaj cheie era un marinar, retras din marina comercială, care locuia în portul Swansea, operând sub numele codificat „18” şi ţinea legătura cu liderul unei organizaţii subversive din Ţara Galilor.

De-a lungul anilor germani au trimis lui Cato şi oamenilor săi sume substanţiale, care s-au ridicat la 73.586 lire sterline. Toţi banii au intrat însă în posesia guvernului britanic. Adevărul, care ar fi părut de necrezut serviciilor de spionaj germane şi pare încă şi astăzi uluitor, este că Freddy, Dick şi Desmond, „18” şi restul agenţilor lui Cato n-au existat niciodată ca spioni nazişti. Cato însuşi, ca şi unii dintre agenţii pe care germanii erau convinşi că i-au implantat cu succes în Anglia, nu lucrau pentru ei, ci pentru serviciul britanic de contrainformaţii; erau agenţi dublii, de o mare abilitate. În realitate, după 1941 n-au mai existat agenţi germani activi în Anglia, afară de cei care lucrau pentru englezi, ceilalţi fuseseră descoperiţi şi capturaţi.

Cato era un prototip al acelor oameni curajoşi, care simulând că sunt în serviciul celui de-al Treilea Reich, urmăreau, de fapt, distrugerea sa. Jorge Antonio – cele două prenume ale lui Cato – era un tânăr spaniol, zvelt, de înălţime mijlocie, cu frunte înaltă şi o faţă de o slăbiciune ascetică, amintind de portretele lui El Greco, iar ochii săi te impresionau prin sinceritate. Spre sfârşitul verii anului 1940, abia împlinise 29 de ani, Hitler se afla la putere, iar tânărul Cato se simţea tare nefericit, temându-se că acesta va câştiga războiul. Era basc, iar mama sa, văduvă, nu pierdea nicio ocazie de a-i insufla tradiţionalele năzuinţe de libertate ale acestui viteaz neam. După războiul civil, patriotismul său basc, sentimentul mândriei spaniole erau îi erau ultragiate de ceea ce el considera ploconirea slugarnică a fruntaşilor falangei spaniole în faţa lui Hitler.

În septembrie 1940, Jorge Antonio şi-a oferit serviciile, ca spion, Ambasadei britanice din Madrid. Propunerea nu a fost primită cu interes şi astfel s-a hotărât să-şi încerce norocul la germani. Se gândea că dacă le-ar arăta englezilor că germanii au încredere în el, poate se vor răzgândi. Germanii s-au arătat mult mai primitori. Un funcţionar i-a ascultat propunerea de a folosi legăturile de afaceri ale firmei de textile a familiei sale pentru a fi trimis în Anglia, de unde să cumpere piese de maşini. Cato sugeră să combine reprezentarea firmei respective cu cea a unor exportatori de fructe din Valencia. Nu urmăresc profitul - declară Cato. Doresc să vă ajut pentru că dvs. şi glorioasa dvs. „Legiune Condor” [unitate de aviaţie germană care, în timpul războiului civil spaniol a sprijinit lupta fasciştilor lui Franco] ne-aţi ajutat în timpul războiului civil. Anglia, eternul obstacol din calea unificării Europei, trebuie înlăturată.

Germanii au verificat desigur trecutul lui Jorge Antonio şi l-au găsit satisfăcător. Dar mai exista şi un alt motiv pentru care Abwehrul era înclinat să accepte ispititoarea ofertă. În primăvara anului 1940, când Hitler îşi începuse ofensiva împotriva Apusului prin atacarea Norvegiei, germanii descifrau cu uşurinţă mesajele codificate engleze. În august, cifrurile britanice au fost complet schimbate. Rapoartele care informau submarinele şi flota de război despre mişcările vaselor engleze au încetat să mai sosească. Amiralul Canaris, comandatul Abwehrului, cerea insistent trimiterea de noi oameni în Anglia, căci cam pe atunci ultimii agenţi nazişti din Marea Britanie fuseseră anihilaţi. În urma ordinelor primite de la Berlin, generalul Erich Kühlenthal, omul Abwehrului la Madrid, a avizat angajarea spionului. Acesta urma să plece în Anglia prin Portugalia. I s-a confecţionat un costum nou, cu o căptuşeală specială, din vată de culoarea şofranului – era de ajuns ca o mică porţiune din această căptuşeală să fie înmuiată în apă, spre a se obţine o excelentă cerneală simpatică. I s-a dat şi un aparat capabil să fotografieze documentele pe clişee minuscule, precum şi instrucţuini asupra modalităţii de a construi un transmiţător radio din piese disparate, care se puteau cumpăra în diverse magazine engleze.

La 26 noiembrie 1940, agentul Cato pleacă în Portugalia, cu paşaport şi vize furnizate de Abwehr. Trei luni mai târziu, în 27 februarie 1941, Kühlenthal primeşte cel dintâi mesaj depus de Cato într-un seif al Băncii „Espiritu Santo” din Lisabona. Scrisoarea era datată 15 februarie şi afirma, în chip cu totul neadevărat, că spionul s-a stabilit fără dificultăţi în Anglia. În cuprinsul acesteia se putea citi un tablou sfâşietor al pretinsei demoralizări şi al defetismului ce domneau la Londra şi la Manchester, unde se afla firma de textile cu care trata. Se spunea despre aceste locaţii că ar fi ajuns oraşe în care te puteai plimba zile întregi fără să vezi un om zâmbind, iar populaţia era, pasă-mi-te, înspăimântată de raidurile efectuate de Luftwaffe şi furioasă pe Churchill, care respinsese „oferta generoasă de pace” înaintată de către Hitler.

Astfel, Cato furniza, serviciului de spionaj german, primele informaţii false aşteptând ca englezii să hotărască să-l angajeze. În mod cu totul surprinzător, germanii n-au ţinut sub observaţie seiful băncii. Nici măcar crasa ignorare a geografiei şi a obiceiurilor unde agentul lor afirma că se află (când de fapt nu pusese încă piciorul acolo) nu părea să le trezească bănuieli. Kühlenthal era atât de satisfăcut că poate să raporteze implementarea unui agent în Anglia încât pur şi simplu nu-şi închipuia că poate fi tras pe sfoară, uitând că la vremea aceea în Lisabona roiau plăsmuitorii care inventau fel de fel de ştiri bune de vândut serviciilor secrete germane ori aliate deopotrivă. Înşelătoria i-a reuşit lui Cato, atunci şi mai târziu, pentru că atât Kühlenthal cât şi Abwehrul doreau să-l creadă.

În cele din urmă, englezilor li se trezi interesul pentru Cato, după ce aflară despre o serie de dispoziţii date submarinelor germane pentru interceptarea unui convoi care nu exista, iar cercetări extinse indicau că informaţiile proveneau de la Abwehrul din Madrid. Urmele duceau înspre Cato, care, într-o discuţie cu un agent britanic, îi arătă bucuros o copie a mesajelor sale. Acum Cato pleacă într-adevăr din Portugalia şi ajunge la 17 iunie 1941 la Liverpool, unde este angajat de englezi în cadrul M.I.-5 [serviciul de contraspionaj britanic – Military Intelligence-5]. În restul anului 1941 şi mare parte din 1942, Cato s-a limitat la acţiuni de rutină menite a-i consolida reputaţia. Cato avea sub comanda sa 25 de agenţi imaginari, printre care o tânără care ocupa un post de secretară în Cabinetul de război. Cato apărea superiorilor săi nazişti drept un comandant model, care vizita personal locurile despre care raportau agenţii săi pentru a verifica în ce măsură informaţiile corespund.

Contraspionajul britanic viza însă diversiuni strategice de mari proporţii, în mod special disimularea debarcării din Normandia. La începutul anului 1944, unul din obiectivele M.I.-5 era să convingă Înaltul Comandament German că asaltul de-a curmezişul Canalului Mânecii, ce trebuia să aibă loc în vară, a fost amânat. În acest context, Cato transmitea că anglo-americanii sperau că germanii se vor retrage din nord-vestul Europei, astfel încât invazia nici nu va mai fi necesară. El comunică totodată şi un alt temei al întârzierii, anume că, Montgomery, obsedat de perfecţiune va insista să-şi instruiască suplimentar trupele. De asemenea, Cato „livră” informaţia după care aliaţii speră ca bombardamentele sistematice vor fi suficiente pentru a scoate din luptă Germania, fără a mai fi nevoie de marele asalt asupra coastelor franceze.

Când trucul amânării debarcării s-a dovedit imposibil de susţinut, întrucât germanii observaseră retragerea unor trupe din Italia, bănuind iminenta lor relocare pentru o acţiune de anvergură, s-a apelat la falsa invazie a Norvegiei care ar fi pornit din Scoţia. Diversiunea scoţiană a trezit bănuieli germanilor, dar l-a speriat îndeajuns pe Hitler pentru a-l împiedica să retragă trupe din Norvegia şi Danemarca. Niciuna dintre unităţile staţionate acolo nu a fost transferată în Franţa până la 12 iunie 1944, când era deja prea târziu pentru a mai fi de vreun folos.

Pe data de 8 iunie 1944, Cato trimite un mesaj în care specifică că o divizie blindată de gardă urma să fie trimisă pentru întărirea capului de pod din Franţa în sectorul anglo-canadian. Transmiţând acest mesaj, Cato satisfăcea o cerere a lui Montgomery, comandantul operaţiilor de debarcare. Corpul 5 de armată al S.U.A. întâmpinase o rezistenţă puternică la Omaha Beach, iar generalul spera că ştirea sosirii iminente a diviziei blindate va atrage forţele germane în faţa liniilor engleze şi canadiene, micşorând astfel presiunea asupra americanilor.

Venise momentul pentru Cato să trimită cel mai important mesaj, prevăzut de M.I.-5 pentru 72 de ore după începerea invaziei. Vineri, 9 iunie la ora 0 şi 7 minute, Cato începu să emită mesajul pe care îl repetă fără întrerupere până la ora 2 şi 9 minute. Lungimea transmisiei ar fi trebuit să trezească suspiciuni germanilor, fiindcă, dată fiind durata excesivă a acestuia, specialiştii englezi ar fi avut tot timpul din lume să localizeze transmiţătorul şi să-l aresteze pe operator. Dar neverosimilul situaţiei nu i-a stârnit nici de data aceasta bănuieli lui Kühlenthal sau colegilor săi. Cato afirma că agenţii săi cei mai de încredere i-au confirmat că forţe masive erau ţinute în rezervă pentru asaltul decisiv la la Pas de Calais.

Mesajul a ajuns la destinaţie într-un moment cât se poate de critic pentru Comandamentul german. De la început, Hitler fusese convins că primele debarcări erau doar o diversiune. Consilierii săi credeau de asemenea că anglo-americanii vor ataca la Calais. Zona era apropiată de rampele de pe care bombele zburătoare V-1 urmau să fie lansate asupra Londrei, iar Calaisul era drumul cel mai scurt spre bazinul industrial al Ruhrului şi spre Berlin. Cu toate acestea, la 8 iunie, Hitler aprobase cererea de întăriri a feldmareşalului Rommel. Presiunea la capul de pod aliat era atât de puternică, încât, după multe ezitări, ordonase ca toate trupele Armatei 15 care erau disponibile – 5 divizii de infanterie şi două divizii Panzer, cu 300 de tancuri – să se deplaseze din sectorul Pas de Calais spre Normandia. Efectul mesajului lui Cato din 9 iunie a fost catastrofal pentru germani, răsturnând această primă hotărâre. Principalul spion al Germaniei în Anglia confirma că bănuielile Führerului erau întemeiate. Într-o consfătuire ţinută la două ore după sosirea mesajului, Hitler contramandă deplasarea infanteriei motorizate şi blindatelor Armatei 15 spre Normandia, dând ordin ca acestea să se întoarcă pe vechile poziţii pentru a apăra zona Calais.

Diviziile care porniseră deja, ar fi putut aduce servicii imense germanilor. Montgomery a declarat, după război, că dacă Armata 15 a Wehrmachtului s-ar fi deplasat corespunzător necesităţilor militare germane după ziua debarcării ar fi făcut problematică, dacă nu chiar imposibilă, menţinerea capului de pod iniţial şi chiar ar fi putut duce la eşecul planului de debarcare aliată.

Planul marii diversiuni a fost o strălucită probă psihologică, poate cel mai bun plan conceput de M.I.-5 în timpul războiului şi a dat rezultate încă multe săptămâni după momentul iniţial. Singurul moment când planul a fost cât pe ce să eşueze a fost cel provocat de tipica nehotărâre a lui Hitler. Când generalii l-au bombardat pe Führer cu cereri de întăriri, el a cedat iniţial, apoi a sosit mesajul lui Cato. Hitler şi-a schimbat din nou hotărârea, a rechemat diviziile Panzer la Calais şi a pierdut partida...


- va urma -
„Ultima conspiraţie a lui Cato”


Sursa: revista Magazin Istoric, nr.2 (59), februarie 1972
Sursa FOTO

2 comentarii:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.