luni, 22 septembrie 2014

Din culisele celui de-al Doilea Război Mondial (2)

Ultima conspiratie a lui Cato
Ultima conspiraţie a lui Cato

Un episod inedit din istoria spionajului. Un tânăr spaniol, purtând numele de cod „Cato”, intră în serviciul spionajului german, scopul său fiind însă acela de a-i sprijini pe englezi să câştige războiul. Ajuns în Anglia, el transmite Abwehrului informaţii eronate, care fac mari servicii aliaţilor în diferite împrejurări, de pildă în legătură cu debarcarea anglo-americană în Normandia.

Abia terminate complicate manevre de diversiune legate de debarcarea din nordul Franţei, Cato fu nevoit să se ocupe de bombele zburătoare. Încă de la sfârşitul anului 1943 Abwehrul căuta să descopere cea mai bună modalitate pentru a cunoaşte cât mai exact efectele pe care aveau să-l producă în anul următor „arma secretă”, bombele V-1.

Cinstea de a raporta asupra punctelor de impact ale bombelor V-1 i-a fost acordată lui Cato - agentul dublu care se bucura de înalta încredere a naziştilor - şi reţelei sale de agenţi fictivi. Oricum, având în vedere faptul că toţi spionii germani care se aflau în acel timp în Marea Britanie erau agenţi dubli, Abwehrul nici nu avea de unde alege.

La 15 decembrie 1943, generalul Erich Kühlenthal, omul Abwehrului din Madrid, care ţinea legătura cu spionul, îi făcu, prin radio, o aluzie amicală la „fericitele evenimente” ce aveau să se producă. „Circumstanţele fac necesară mutarea reşedinţei dvs. în afara capitalei, de preferinţă mai spre nord” – recomanda sentenţios generalul. Şase luni mai târziu, la 13 iunie 1944, bombardamentul cu proiectile V-1 începu.

Cererile stringente de informaţii cu privire la locul şi momentul exploziei proiectilelor îl puseseră pe Cato (în egală măsură şi întreg serviciul de contraspionaj britanic) într-o mare dilemă. Pe de o parte era de dorit să nu se furnizeze germanilor informaţii care le-ar fi permis să-şi atingă cu o mai mare precizie ţintele, iar pe de altă parte nu trebuia compromis planul de diversiune şi nici Cato.

Ofiţer eminent şi plin de fantezie, dr. R.V. Jones, comandantul serviciului secret al aviaţiei, sugeră organizarea unei dezinformări la scară largă prin dezvăluirea cu exactitate a localizării unui număr de explozii reale. Recomanda însă să se informeze numai despre proectilele care nimeriseră centrul Londrei şi totodată, să se atribuie bombelor care au căzut dincolo de capitală poziţia celor a căror traiectorie a fost mult mai scurtă. Această acţiune, în viziunea lui Jones, i-ar determina pe germani să regleze tirul astfel încât proiectilele să aibă o traiectorie şi mai scurtă. Duncan Sandys, preşedintele Comitetului britanic pentru studierea bombelor V-1, a acceptat sugestia doctorului Jones. El a autorizat, pe propria răspundere, să se acţioneze conform propunerii, fără a se mai aştepta aprobarea guvernului. Rezultatele au fost pe deplin satisfăcătoare. Din numeroasele explozii raportate de agentul „demn de toată încrederea” al Abwehrului, niciuna nu se produsese - aşa pretindea Cato - la sud de Tamisa, deşi de fapt trei sferturi dintre bombe tocmai acolo căzuseră. Rezulta că tirul german nimerea mult prea la nord, iar germanii au reacţionat aşa cum prevăzuse doctorul Jones; a scurtat şi mai mult tirul, iar proiectile au lovit şi mai la sud.

Lordul Cherwell, consilierul ştiinţific a lui Churhill, a fost atât de încântat de ingeniozitatea manevrei, încât a decis să se amestece şi el. I-a scris lui Herbert Morrison, ministrul de Interne: „V-aş ruga să luaţi în considerare posibilitatea de a vă exprima public compasiunea faţă de un oraş neprecizat de pe coasta de sud, referindu-vă la grelele pierderi pe care le-ar fi suferit sau să indicaţi in vreun alt fel că atacul presupus ar fi constituit un important succes al inamicului.” Aplicarea acestei sugestii, argumenta lordul Cherwell, va permite să se salveze în fiecare săptămână, vieţile a sute de londonezi, în schimbul a numai câtorva vieţi (aceasta în cazul cel mai rău) dintre locuitorii orăşelelor de pe coastă. Herbert Morrison s-a declarat şocat de această idee, declarând că nu poate îngădui ca acţiunile de diversiune să ducă la salvarea unor vieţi britanice, cu preţul altor vieţi britanice.

Churchill era în străinătate atunci când Herbert Morrison a adus problema în discuţia Cabinetului britanic. Rezultatul a fost hotărârea ca autorii diversiunilor să se limiteze la inducerea în eroare a duşmanului în legătură cu punctul de impact al proiectilelor, fără a încerca să-l determine să-şi îndrepte tirul într-o anume direcţie, unde locuiau desigur tot cetăţeni britanici.

Parcă anume pentru a înrăutăţi lucrurile, sâcâitoarele întrebări ale lui Kühlenthal în legătură cu localizarea exploziilor nu mai conteneau. Lui Cato i se sugeră să se dea la fund pentru o vreme, sistând temporar legăturile cu pretinşii săi şefi nazişti, ştiut fiind că astfel de întreruperi survin uneori în activitatea de spionaj. Într-adevăr, Kühlenthal nu s-a alarmat peste măsură, apoi a sosit o veste savurată din plin de echipa de diversiune: Hitler îi conferise lui Cato „Crucea de Fier”, pentru servicii excepţionale, de mare utilitate aduse celui de-al Treilea Reich.

Nici retragerea lui Cato din acţiunea de localizare a bombelor V-1, nici vetoul guvernului englez faţă de tentativa de a modifica zona de tragere a inamicului, nu au oprit activitatea unităţii de diversiune în ceea ce priveşte bombele zburătoare.

În ziua când Cato s-a „retras” germanii au paraşutat în estul Angliei doi tineri SS, care trebuiau să furnizeze informaţii despre bombele V-1. „Zig” şi „Zag”, cum au fost botezaţi de englezi, au fost capturaţi îndată după aterizare. Au consimţit imediat să colaboreze cu cei care-i prinseseră şi în mai puţin de 24 de ore, trimiteau rapoarte după „formula” doctorului Jones. Nici de această dată „nu a fost timp” pentru aprobarea cabinetului, adică nu s-a cerut această aprobare.

Când Morrison a aflat - după cum de altfel era de aşteptat - că în ciuda vetoului, echipa de diversiune continuă acţiunea de derutare a tirului german, a intervenit o criză acută. Cuprins de furie şi indignare, el aduce din nou problema în faţa Cabinetului. „Ce suntem noi? Dumnezeu!? Ne substituim lui? Cu ce drept hotărâm că un om trebuie să moară pentru că locuieşte pe coasta de sud şi un altul trebuie să supravieţuiască pentru că locuieşte la Londra?”

Punctul de vedere a lui Morrison a învins, dar cum problema se referea la o activitate secretă, decizia nu a fost menţionată în documentele oficiale curente care ajungeau la doctorul Jones, iar acesta din motivul menţionat, n-a luat cunoştinţă de respectiva hotărâre. Aşadar, Zig şi Zag continuau (mai precis se continua în numele lor) transmiterea de informaţii false, menite să salveze vieţile londonezilor.

Cât despre Cato, activitatea sa de spionaj se apropia de sfârşit. Un incident petrecut la Lisabona, oraşul unde debutase ca agent, a reprezentat punctul de plecare al destrămării carierei sale. Un ziarist, pe nume David Walker, era acolo în mod oficial corespondentul lui „Daily Mirror”; de fapt misiunea sa principală consta în a răspândi zvonuri menite să submineze eforturile de război ale Germaniei naziste. Unul dintre colaboratorii cei mai apreciaţi ai lui Walker era un ziarist ceh, Jan Yindric, care reuşise să-i convingă pe germani că are o reţea de informaţii care acoperă întreaga lume antihitleristă [de fapt el era un adversar al naziştilor].

La sfârşitul lui iulie 1944, Yindric i-a telefonat lui Walker, pentru a-i spune că posedă unele informaţii care ar putea constitui un subiect interesant pentru Daily Mirror. Aceste informaţii s-au dovedit într-adevăr utile, dar nu atât pentru ziarul citat, cât mai cu seamă pentru M.I.-5. Yindric s-a oferit să pună ziarul pe urmele unui „vârf al spionajului nazist” care opera în Anglia.

Astfel, Yindric îi destăinuie lui Walker că spionul era un spaniol, care lucra la Ministerul Informaţiilor din Londra, iar poziţia lui de acolo îi permitea accesul la documente foarte însemnate. Dar principala importanţă a spionului consta în faptul că organizase o vastă reţea de spionaj. Dacă englezii o vor urmări cu abilitatea lor obişnuită, vor putea să-i prindă pe toţi. Deşi Walker nu bănuia nimic când o comunicase, versiunea lui Yindric îl indica cât se poate de clar pe Cato.

Pentru cei din Londra, mesajul lui Yindric ridica o problemă spinoasă. Oare Kühlenthal ori vreun altul dintre cei iniţiaţi îl dăduseră de gol, prin pălăvrăgeală, pe nepreţuitul spion sau totul era o capcană, special concepută pentru a urmări reacţia englezilor? Dacă această a doua ipoteză era cea valabilă şi M.I.-5 nu lua nicio măsură, concluzia firească pentru nazişti ar fi fost că agentul Cato era de fapt omul britanicilor.

Soluţia născocită de M.I.-5 era departe de a fi cea ideală. Îi împiedica pe germani să afle că spionul lor este agent dublu, dar în schimb îl scotea pe Cato din circulaţie. Cato i-a trimis vorbă lui Kühlenthal că a aflat, prin legătura sa din Lisabona, că Yindric a trădat cauza germană. „Vă rog să nu-l lichidaţi imediat. Orice act de violenţă îndreptat împotriva lui ar confirma englezilor că informaţiile pe care au apucat să le primească de la el sunt exacte”; a mai cerut Cato. Apoi a comunicat că el se va ascunde la o fermă din Ţara Galilor unde a mai pus în siguranţă şi pe alţi membri ai reţelei din Anglia.

Kühlenthal şi-a dat acordul, iar Cato s-a „retras” în munţi. I-a trimis „şefului său” un număr de scrisori descriind ferma primitivă unde locuia, laolaltă cu o mulţime de pui, patru viţei cărora le lipsea nutreţul şi doi bătrâni din Ţara Galilor. Nu a mai transmis germanilor informaţii militare, activitatea sa se încheiase.

După război, Cato a primit 10.000 lire sterline pentru serviciile sale. A călătorit prin Australia şi Canada, lucrând când ca muncitor de fermă, când ca electrician. S-a căsătorit în cele din urmă la Darwin [oraş din nordul Australiei], cu fiica unor proaspeţi imigranţi portughezi. Apoi, probabil cu gândul la o eventuală întoarcere în Spania natală, a plecat într-o (încă la acea vreme) colonie portugheză din Africa, Angola, unde a intrat într-o afacere de import-export. A murit de malarie în 1959 la numai 50 de ani.

Generalul Kühlenthal, omul Abwehrului la Madrid, prin mâinile căruia trecuseră atâtea informaţii false, a revenit în Germania atunci când a considerat că putea s-o facă fără a fi „deranjat” de trecutul său. A murit în 1956, la vârsta de 76 de ani, fără a fi aflat vreodată adevărul despre Cato.




Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 3 (60), martie 1972
Sursa FOTO

2 comentarii:

  1. Ma fascinau intr-o vreme povestile cu spioni. Te tin in suspans pana la final.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, poveştile cu spioni din vremurile apuse... Astea care aparţin prezentului, populate cu ofiţeri sub acoperire, nu-s aşa de incitate, ba chiar previzibile, un fel de povestiri cu final aşteptat. ;))

      Ștergere