Tentaţii

Cu ceva vreme în urmă - observ, după grosimea stratului de praf virtual depus pe rafturile de asemenea virtuale ale blogului existent şi acesta, cum altfel, tot într-un spaţiu virtual, că a fost o absenţă cam lungă, motivată ori ba, cui îi pasă – discutam despre bunătatea, respectiv răutatea omului, despre valoarea şi deopotrivă puterea cuvântului, despre adaptare şi orgoliu versus mândrie, despre scop care se atinge uneori prin manipulare şi ambele sunt realizabile graţie înainte menţionatei forţe a cuvântului şi desigur a încrederii pe care o acordăm, uneori, poate prea des şi necondiţionat aceluiaşi cuvânt. Dintre noţiunile înşirate mai înainte constat că lipseşte un termen la fel de important, dacă nu cumva chiar izvorul celorlalte şi care de bunăseamă merită o analiză detaliată, tentaţia.

Lăsând deoparte definiţia de dicţionar, mă întreb uneori de ce oare sunt oamenii atât de predispuşi în a fi tentaţi tocmai de lucrurile ce le sunt interzise. V-amintiţi, anii fragedei copilării, atunci când vi se atrăgea atenţia să ocoliţi o mică băltoacă răsărită după ploaie pe asfaltul trotuarului... Irezistibilă tentaţia de a călca taman în mijlocul respectivei zone interzise, ba mai mult, eventual profitând de neatenţia „gardianului” mai şi tropăiaţi puţin pentru a vă bucura de extraordinara senzaţie vizuală a stropilor împroşcaţi inclusiv pe pantofiorii şi pantalonaşii până atunci parcă prea curaţi. Da’ să lăsam nevinovatele ispite puerile, plăcerea de a da cu băţu’-n baltă, tentaţie pe mulţi o păstrează mult după depăşirea perioadei numită copilărie. Textul ăsta se vrea cât se poate de serios, că doar nu ne-am adunat la crâşmă să „hăhăim” în faţa halbelor de bere - chiar dacă sunt umplute cu Stella Artois ori Heineken, tocmai pentru a da impresia de ieftin, fiindcă dă bine la public. Să nu revenim însă la manipulare, am dezbătut deja subiectul.

Aşadar există tentaţia răului, arareori a binelui, dar există şi asta. Asta mi-aminteşte de celebra serie Star Wars. Acolo, parcă, se făcea referire la cele două forţe, oarecum egale, doar că cea negativă era mult mai accesibilă şi desigur tentantă. Nu reţin cine a câştigat în cele din urmă, dar sunt tentat să cred că povestea s-a încheiat în coadă de peşte, tocmai pentru a face loc altei tentaţii, aceea a lui va urma, c-aşa stă bine marilor producţii hollywoodiene.

În afară de aceste două tentaţii primordiale, căci de la care pleacă totul, există multe altele. De pildă, tentaţia puterii. Da, omul a fost tentat de putere încă de când a inventat praştia, ba chiar înainte de asta aş zice, întrucât prima dată a descoperit piatra, implicit largul său spectru de utilizări. Cu piatra poţi încropi vatra unui foc ori construi un adăpost sau un pod, acţiuni cât se poate de comune, dar la fel de bine poţi ridica o piramidă sau un castel ori o cetate, în fapt nişte simboluri ale puterii, nu construcţii banale. Desigur, o poţi azvârli cu mâna ori ajutat de praştie. De asemenea există diferite grade de percepţia a tentaţiei puterii. Unii o simt aşa, ca o boare, mai degrabă spre deloc; pentru ei se vor găsi totuşi alte tentaţii. Alţii, la polul opus, sunt dominaţi de ispita numită putere. Cu siguranţă, ăştia din urmă ajung politicieni, mai buni sau mai răi, de obicei nişte lichele precum cei pe care îi vedem printre noi de aproape două decenii şi un cincinal de împliniri măreţe.

Credeţi că s-au terminat tentaţiile? Neah, nici pe departe… Mai sunt o mulţime, dar le trecem în revistă pe cela mai importante. Ajungem la tentaţia grupului. Da, grup, adică un ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemănătoare, aflate laolaltă, în cazul nostru oameni, formează un grup. Nu contează cum îl denumim, turmă sau haită, totuna. Altă tentaţie apărută din vremuri imemorabile. Întâi a fost ceata, apoi ginta şi tribul, mai târziu popoarele. Acum îi zice socializare, un termen pretenţios, menit să sporească atracţia să menţină tentanţia pentru apartenenţa la un grup. Dintr-un anumit punct de vedere, această apartenenţa la grup este liniştitoare, ne fereşte de singurătate, ne dă încredere şi uneori un fals sentiment de siguranţă, întrucât numai în mijlocul turmei, oaia este ferită de primejdii, cele de la margine pier primele, dar până la urmă fiecareia îi vine rândul de a fi victimă. În plus, tentaţia asta vine cu oarece beneficii la pachet, promoţionale s-ar zice; nu însă întotdeauna, vom vedea, puţin mai încolo.

Pentru edificare, iată exemple de actualitate referitoare la tentaţia grupului. Pe de-o parte, suporterii echipelor de fotbal (în Europa), de baschet sau hochei pe gheaţă (în Lumea Nouă), iar pe de cealaltă parte suporterii partidelor politice. Tentaţia primilor este de înţeles, iubesc un anume sport şi neavând şi talentul necesar pentru al practica rămân doar cu tentaţia apartenenţei la un grup care le împărtăşeste pasiunea. Şi cum, în general, pasiunile sunt costisitoare aceştia sunt pregăţiţi a şi le satisface. Plătesc biletul de intrare la meciuri, mai cheltuie şi pe recuzita de rigoare (tricouri, fluiere, petarde etc.) şi desigur sunt pregătiţi fizic şi mai cu seamă moral pentru bastoanele pe care şi le vor lua pe spinare din partea jandarmilor. Şi asta face parte din tentaţie, căci nu eşti suporter pe de-a-ntregul dacă nu te iei la trântă cu oamenii de ordine. Îmi vin în minte „meciurile” „câinilor roşii” dinamovişti (dacă mai trebuie menţionat) contra „câinilor” oficiali ai legii, „dulapurile” alea în bleumarin. Culoare care care-i tot un fel de albastru, fapt care mă tentează să asociez cele două culori, iar ca stelist, în meciurile astea, invariabil fac galerie jandarmilor. Prea mare a fost tentaţia acestei fraze, deşi n-are prea mare relevanţă întru înţelegerea ispitelor, cel puţin din punctul meu de vedere adaugă o incomensurabilă valoare textului. Imposibil să-mi refuz plăcerea.

Referitor la cea de-a doua grupare de suporteri, ăştia chiar sunt de neînţeles. E drept, nu au cheltuieli prea mari, uneori însă îşi riscă şi ei spinările, capetele, mâinile, picioarele şi chiar căile respiratorii, întrucât jandarmii mai au şi obiceiul de a lansa grenade cu gaz iritant lacrimogen. Încă un „meci” la care întotdeauna ţin cu cei echipaţi în bleumarin. „Allez les bleus”, vorba franţuzului. Dacă primii, despre care am vorbit, tot mai au un câştig în afară de bastoanele luate pe spinare - căci măcar îşi satisfac o plăcere urmărind sportul preferat bucurându-se de reuşita echipei favorite ori în caz de eşec, uitând necazul la cârciuma din colţ, în faţa halbelor de bere (de astă dată chiar din aia ieftină), de multe ori cot la cot cu rivalii - ăştia din urmă nu vor fi niciodată cei dintâi. Ei îşi vor lua doar „ţepe”, admit, uneori (cu anume ocazii) vor primi bere gratis deseori şi mici, poate şi alte cadouri... Dar faptul că e „moca” nu-i tocmai o bucurie, cineva spunea că dacă primeşti ceva gratis, preţul eşti tu însuţi. Eh, o variantă deloc măgulitoare. Sigur, pentru unii este glorios, dar asta îi priveşte.

Adâncindu-ne pe tărâmul tentaţiilor mai descoperim una care ne frământă, nu ne dă pace şi deşi o gonim revine cu obstinaţie. Perfecţiunea, mereu suntem în căutarea ei. Un subiect prea important însă pentru a nu fi dezbătut separat şi nu laolată cu tentaţiile comune vulgului. Pentru că tot vorbim de ispite, putem include în acest capitol şi libertatea, mai precis „alergatul” după ori tentaţia prinderii libertăţii de codiţă, n-are importanţă la ce libertate ne referim, de opinie, de alegere, relativă ori absolută, tot un fel de „fata morgana” născută din nisipul fierbinte în aerul arzător al deşertului, ni se va înfăţişa. O altă temă prea însemnată pentru a fi tratată la comun, băgată în aceeaşi oală cu celelalte tentaţii obscure. Poate cu altă ocazie şi cu mintea mai limpede.

Există tentaţia de a renunţa, zice lumea, cu atât mai pregnantă cu cât te apropii de de scop, de reuşită. Şi mai există tentaţia de a scrie şi tot scrie... Însă un om cu adevărat puternic poate pune frâu ispitelor înainte ca acestea să i-l pună. Aşadar, mă opresc aici. Revin... Cândva, când tentaţia va reveni şi ea.

Sursa: Memoriile unui drac

Sursa FOTO