Însemnări de pe „frontul austriac”

La precedentul text, doi comentatori – Cudi şi Radu – îşi exprimau speranţa că m-aş putea trasforma într-un fel de Hemingway, postând pe blog măcar ultrascurte relatări de pe „front”. Nu sunt nici măcar vreun Adelin Petrişor ca să transmit corespondenţe de război, însă ca să nu se spună c-aş fi insensibil la vocea poporului, care cică-i şi a zeilor, m-am pus pe treabă la 12 zile (e bine aşa, Dragoş? X_X ) de la întoarcerea din prima bătălie. Nota bene: cu scut, \m/ Rodica, Rodica, ce-mi faci tu mie. Mă voiai pe scut? [-X

Preliminarii

Manualele de strategie ne învaţă să luăm decizia cea mai eficientă, indiferent că ne place ori ba, hotărârile se iau pe baze logice, analizând realist situaţia din teren; inima, dorinţele, visele de mărire rămân deoparte, nu-i loc de ele. Asta dacă vrei să învingi. Te vrei erou, vrei să ieşi din tranşee să porneşti asaltul final, asta ţi-ar spune inima, dar uneori e mai bine să-ţi menţii în siguranţă poziţia, să nu te hazardezi, să trăieşti azi pentru a putea lupta şi mâine.

În viaţa reală, alegerile se fac pe aceleaşi principii. Nu-i important ce vrei, ce îţi place să faci, contează doar ca ceea ce alegi să faci să fie eficient întru atingerea scopului propus, astfel încât să poţi „lupta” şi mâine, poimâine... Atunci când constaţi că durerea de cap pricinuită de o activitate intelectuală (comodă într-o oarecare măsură şi desigur preferabilă) este mult mai puţin preţuită decât durerea de spate alegi totuşi – oricât de incomod şi impropriu ţi-ar părea – varianta a doua. Ai mai multe şanse să prinzi „ziua de mâine” şi să te poţi gândi la cea de poimâine.

Începutul

Miercuri 11 februarie. Plec spre necunoscut, începe aventura austriacă. De luni, de când am primit oferta noului job, m-am pregătit pentru ziua de miercuri, conform astrologilor, ar fi o zi norocoasă pentru mine, fiindcă sunt născut miercurea. Un drac, nu cred o iotă. Totuşi a fost. %%-

Am ajuns la locul din care urma să mă îmbarc pentru startul misiunii în necunoscut. Nu cunosc pe nimeni, însă ceilalţi par a se cunoaşte, fiindcă se întreţin cordial. Evident ei nu sunt la prima aventură. Eu vorbesc doar cu S., a ţinut neapărat să mă însoţească, deşi eu n-aş fi dorit. Vorbim în şoaptă, deşi oricum nu cred că ne-ar fi băgat cineva în seamă, toţi erau concentraţi pe propriile discuţii. Ei nu se fereau, mă rog, erau „de-ai casei”. Aş fi preferat să fiu singur cu gândurile mele; nu-i nimic, o să am destulă vreme, cică drumul durează, nimeni nu-ţi poate da o cifră exactă, în jur de 16-17 ore. Păi da, până se face turul Austriei pentru a ne lăsa pe fiecare la locul repartizat, nici nu-i de mirare.

În fine, mă îmbarc în microbuz. Dacă până în acel moment eram „Mihai Viteazul”, acum însă simt un uşor tremur în picioare, parcă mă „lasă” genunchii sper să nu observe şi alţii, mai ales S., mi se duce naibii toată reputaţia de „Centurion Invictus”. Bine că m-am aşezat pe scaun. Stau retras, nu-mi place să fac conversaţie. De fapt, am multe altele în cap şi prefer să mă ocup de ordonarea propriilor gânduri. Cineva, văzându-mă mai stingher s-a decis să-mi rupă şirul gândurilor. Discuţia, agreabilă, de altfel, a avut darul să stăvilească potopul de gânduri contradictorii. Se aude torsul uşor al motorului. E bine, măcar maşina pare OK. Plecăm, eu spre necunoscut, ceilalţi înspre ceva ce fac de multă vreme. Îi văd relaxaţi, unii vorbesc la telefon. Eu nu, n-aş fi reuşit să pricep o iotă în poluarea fonică dimprejur. Gâdurile încep să zboare departe, iau calea Reşiţei, apoi se îndreaptă spre necunoscut, se întorc iarăşi la S. Sună telefonul, e ea, trecusem deja de Timişoara. Cei din jur îşi încheiaseră convorbirile aşa că am reuşit să aud ce-mi spune; de vorbit am vorbit puţin, am preferat să ascult.

Trecem graniţa, mi se terminaseră gândurile ori poate se plictisiseră de asediu, pentru întâia oară de la plecare, am simţit un fel de uşurare. De-acum începea aventura căreia eram obligat să-i fac faţă. Habar nu am de ce, însă o linişte interioară mă cuprinsese. Ştiam deja că voi reuşi... Trebuia să reuşesc, vorba aia: „un războinic întelept nu intră decât în acele războaie pe care ştie că le va câştiga”. Acum, încă puţin şi voi vedea dacă într-adevăr am fost înţelept.

Desantul

Locaţia „frontului austriac”

Cap de linie pentru mine, am ajuns la destinaţie, noua mea locuinţă pentru următoarele 28 de zile. Din nou acel tremur, aceeaşi senzaţie de slăbiciune în genunchi. Cobor, îmi iau bagajul şi încerc să ignor bătăile neregulate, parcă mai puternice decât în mod obişnuit, din sânga pieptului. La fel şi senzaţia de uscăciune a gurii, ce bine mi-ar prinde acum coniacul din trecutele şuete cu dracul.

Mi-aduc aminte că, la vremea când începusem demersurile pentru acest job, S. mi-a spus (în cunoştinţă de cauză fiind) că nu doar eu mă confrunt cu temerile necunoscutului. La fel păţea şi bătrânelul pe care urma să-l îngrijesc, era aidoma mie şi el înfrunta necunoscutul. Se zice că prima săptămână este de acomodare, ne cunoaştem, poate chiar ajungem să ne simpatizăm. Îmi revine curajul, chiar la firma angajatoare mi se spusese că am un avantaj enorm faţă de alţii numai pentru că vorbesc germana, inclusiv dialectul din zona respectivă.

Clădirea din plan depărtat

Cu pulsul revenit la normal, mă îndrept spre uşa clădirii care avea să-mi fie casă pentru următoarele 28 de zile. Oamenii îmi par joviali, aşa cum mi se spusese. O familie în care un bătrân are nevoie de îngrijirea pe care soţia, şi ea trecută de 70 de ani nu i-o mai poate acorda. Îmi revin total atunci când observ pe chipul simpaticului bătrânel cu zâmbet bonom, o umbră de nesigurantă. Aşadar, avusese dreptate S., nici lui nu-i era totuna, şi pe el îl măcinau temerile necunoscutului. E bine, prin urmare, pornim de pe picior de egalitate, sunt aproape convins că nu avem nevoie de acea săptămână pentru a ne acomoda unul cu celălalt – ne-au fost suficiente trei zile.

Să nu uit, în apartamentul cu numărul 14 de pe Hauptstraße 4 mai există un locatar. Căţeluşa pe nume Luna, o corcitură între Collie şi Ciobănesc german, care se va afla şi ea în grija eroului de la Termopile.

Main task

Pfoai, ce-mi place cum sună, „main task”, măcar termenul să fie pompos, fiindcă activitatea propriu-zisă este anostă. O rutină zilnică, practic îngrijirea unei persoane având Pflegestufe 4 (nivel de îngrijire), în etate de 83 de ani, 1,73 m şi 118 kg, conform fişei postului, cu mobilitatea afectată în urma celor patru atacuri cerebrale suferite. Recunosc, m-am speriat puţin, când am citit detaliile cazului, mă aşteptam să găsesc o „legumă” destul de greu de manevrat. În realitate, omu’ se ţine bine, o fi „di-vină”, sistemul austriac de sănătate, mediul favorabil în care trăieşte ori poate starea generală bună s-o datora în bună parte codului genetic.

Revenind la subiectul principal, atribuţiile de serviciu nu-s complicate, ba chiar simple, se învaţă „din mers”. Programul îmi este însă destul de nefamiliar. Deşteptarea e pe la ora şase, urmează toaletarea „pacientului”, micul dejun în jur de ora şapte, prânzul pe la 12 sau chiar înainte şi cina imediat după cinci jumate. De gătit şi spălat se ocupă doamna. Gătitul nu mi-ar ridica probleme, mă descurc binişor în bucătărie, însă nici nu refuz o reducere a sarcinilor de serviciu. Totuşi, după excepţionalele, să nu le spun mirobolantele (mă alint şi eu), texte grupate sub titlul „destinaţii de vacanţă”, nu vă aşteptaţi la ceva de genul „reţete de la bunica centurion”. Nu prea curând, poate când n-oi mai avea ce scrie vă aduc şi proba vastelor, dacă vreţi, mirobolantelor mele talente într-ale artei culinare. Fiindcă veni vorba, face Frau Ingrid o mâncare de te lingi pe degete, fapt deloc surprinzător, cândva, familia a avut o afacere în domeniu, ea fiind „masterchef”. Stingerea (precedată de toaletarea de seară) se dă, în mod oficial, imediat după ora opt, însă uneori se amână, la dorinţa expresă a „şefului” până la nouă ori mai târziu, dacă e un film interesant la „teveu” şi nu-i cad ochii-n gură. Eu nu dorm aşa devreme, am timp de citit până pe la 22:30 – 23:15. Aproape să uit de tabietul austriecilor, cafea cu prăjiturele, între 14:00 – 15:00. Personal, prefer cafeaua simplă, neagră şi amară – îmi este însoţitoarea îndeajuns de dulce.

Cam asta-i tot, nimic altceva demn de remarcat. De acord, ar mai fi măruntele treburi casnice, mai scoţi aspiratorul la plimbare, sau inviţi mătura ori mopul la un dans, iar pentru că tot suntem în ţara lui Strauss – deşi aş prefera tangoul din „Scent of a Woman” – vals să fie. O dată pe săptămână ieşim toţi trei patru socotind-o şi pe Luna, la Wirtshaus-ul local, pentru ca „pacientul” să poată socializa cu prietenii (ceva mai norocoşi), dar şi pentru a mânca/lua (de servit o fac ospătăriţele, două austriece simpatice, dacă mă-ntrebaţi pe mine) prânzul. În rest, program de voie, îi ţin lui „opa” (termen familiar pentru bunic [germ.]) de urât, făcând conversaţie ori jucând şah, bătrânelul meu adoră chestia asta şi n-am niciun motiv să nu-i fac pe plac. Ziua fiind lungă, e vreme şi de urmărit câte-un documentar ori un film la televizor. Să nu uit de obişnuita „şpaţireală” (de la verbul spazieren = plimbare) cu câinele, câte aproximativ trei sferturi de ceas de trei ori pe zi.

Vedere la camera mea

La sfârşitul „zilei de lucru” mă retrag în camera mea şi-mi văd de-ale mele până când comut şi eu pe programul de somn, nu înainte de a-mi spune în gând (cu oarece satisfacţie), „misiune îndeplinită” – pacientul e încă în viaţă –  în plus, am nişte bani în buzunar, fără prea multă bătaie de cap. Durerea de spate e altă poveste, un risc acceptat.

Dacă cumva aveţi drum prin zonă aruncaţi cu pietricele în geamul de la ultimul etaj sau claxonaţi. S-ar putea să vă fac cu mâna, :-h însă mai degrabă vă întâmpină Luna, fiindcă are auzul mai fin şi nimic altceva de făcut – deh, viaţă de câine de apartament. E simpatică foc, :o3 nu se poate să nu vă fie dragă.

Concluzii

La prima vedere, pare o vacanţă plătită, în prima săptămână chiar m-am simţit oarecum în vacanţă, da’ nu-i tocmai aşa. Cum spuneam la început, m-am întors cu scut, însă asta nu înseamnă că totu-i roz bombon. Legiunile îmi sunt decimate, a se citi, muşchii spatelui sunt făcuţi franjuri. Acolo, fiind ocupat cu toate cele, n-am apucat să simt atât de intens durerea, însă odată întors la leneveala de acasă... Doare. Crunt. Probabil că vreme îndelungată am avut o activitate prea sedentară. Antidotul? Untul pământului, tinctură şi alifie, ambele se găsesc la spiţeriile naturiste. Uite aşa mai află omu’ câte ceva, cum altfel mi-aş fi ridicat nivelul de cultură. Habar n-aveam de planta asta, adevărat panaceu.

Pe de altă parte, m-am lămurit că oricum a-i da-o, viaţa e pe bucăţi sau din bucăţi (cum vă sună mai bine), ca să completez lista făcută de Nice. O trăieşti zi după zi, vânzând ore din ziua de azi pentru a câştiga ore din cea de mâine ori tranzacţionând zile întregi la pachet de 28 pentru a cumpăra, în cel mai fericit caz, alte 28 de zile (în realitate 26, două se pierd pe drum) aşa cum ţi-e pe plac sau, cel puţin, cât mai aproape de numitul plac. Deocamdată, eu mă aleg cu unsprezece şi nu-i sigur că toate pe voia-mi. Treizeci de zile contra unui profit de unsprezece zile, ceva mai mult de o treime (nu ştiu cât de sfântă), dar nu-i tocmai rău, e mai mult decât nimic. :D

Cu toate astea, mă consider norocos, fiindcă cunosc oameni care trag din greu – neavând timp nici să respire, dărămite să se uite la televizor – pentru aceiaşi bani, nu întotdeauna mai mulţi, uneori chiar mai puţini, însă cu aceleaşi dureri de spate, câteodată mai cumplite.

Recomandare

Copii, nu vă jucaţi cu focul! Nu încercaţi asta acasă în lipsa supravegherii unui adult decât în ultimă instanţă, ca ultimă soluţie, după ce toate celelalte încercări au eşuat. Nu vă bazaţi pe noroc, nici eu n-am făcut-o, iar faptul c-a fost de partea mea ţine de jocul hazardul care mi-a zâmbit, însă soarta rareori este binevoitoare şi nici zeii nu-i ajută întotdeauna pe cei curajoşi.

Sursa FOTO