miercuri, 25 martie 2015

Însemnări de pe „frontul austriac”

Ernest Hemingway D-Day 1944
La precedentul text, doi comentatori – Cudi şi Radu – îşi exprimau speranţa că m-aş putea trasforma într-un fel de Hemingway, postând pe blog măcar ultrascurte relatări de pe „front”. Nu sunt nici măcar vreun Adelin Petrişor ca să transmit corespondenţe de război, însă ca să nu se spună c-aş fi insensibil la vocea poporului, care cică-i şi a zeilor, m-am pus pe treabă la 12 zile (e bine aşa, Dragoş? X_X ) de la întoarcerea din prima bătălie. Nota bene: cu scut, \m/ Rodica, Rodica, ce-mi faci tu mie. Mă voiai pe scut? [-X

Preliminarii

Manualele de strategie ne învaţă să luăm decizia cea mai eficientă, indiferent că ne place ori ba, hotărârile se iau pe baze logice, analizând realist situaţia din teren; inima, dorinţele, visele de mărire rămân deoparte, nu-i loc de ele. Asta dacă vrei să învingi. Te vrei erou, vrei să ieşi din tranşee să porneşti asaltul final, asta ţi-ar spune inima, dar uneori e mai bine să-ţi menţii în siguranţă poziţia, să nu te hazardezi, să trăieşti azi pentru a putea lupta şi mâine.

În viaţa reală, alegerile se fac pe aceleaşi principii. Nu-i important ce vrei, ce îţi place să faci, contează doar ca ceea ce alegi să faci să fie eficient întru atingerea scopului propus, astfel încât să poţi „lupta” şi mâine, poimâine... Atunci când constaţi că durerea de cap pricinuită de o activitate intelectuală (comodă într-o oarecare măsură şi desigur preferabilă) este mult mai puţin preţuită decât durerea de spate alegi totuşi – oricât de incomod şi impropriu ţi-ar părea – varianta a doua. Ai mai multe şanse să prinzi „ziua de mâine” şi să te poţi gândi la cea de poimâine.

Începutul

Miercuri 11 februarie. Plec spre necunoscut, începe aventura austriacă. De luni, de când am primit oferta noului job, m-am pregătit pentru ziua de miercuri, conform astrologilor, ar fi o zi norocoasă pentru mine, fiindcă sunt născut miercurea. Un drac, nu cred o iotă. Totuşi a fost. %%-

Am ajuns la locul din care urma să mă îmbarc pentru startul misiunii în necunoscut. Nu cunosc pe nimeni, însă ceilalţi par a se cunoaşte, fiindcă se întreţin cordial. Evident ei nu sunt la prima aventură. Eu vorbesc doar cu S., a ţinut neapărat să mă însoţească, deşi eu n-aş fi dorit. Vorbim în şoaptă, deşi oricum nu cred că ne-ar fi băgat cineva în seamă, toţi erau concentraţi pe propriile discuţii. Ei nu se fereau, mă rog, erau „de-ai casei”. Aş fi preferat să fiu singur cu gândurile mele; nu-i nimic, o să am destulă vreme, cică drumul durează, nimeni nu-ţi poate da o cifră exactă, în jur de 16-17 ore. Păi da, până se face turul Austriei pentru a ne lăsa pe fiecare la locul repartizat, nici nu-i de mirare.

În fine, mă îmbarc în microbuz. Dacă până în acel moment eram „Mihai Viteazul”, acum însă simt un uşor tremur în picioare, parcă mă „lasă” genunchii sper să nu observe şi alţii, mai ales S., mi se duce naibii toată reputaţia de „Centurion Invictus”. Bine că m-am aşezat pe scaun. Stau retras, nu-mi place să fac conversaţie. De fapt, am multe altele în cap şi prefer să mă ocup de ordonarea propriilor gânduri. Cineva, văzându-mă mai stingher s-a decis să-mi rupă şirul gândurilor. Discuţia, agreabilă, de altfel, a avut darul să stăvilească potopul de gânduri contradictorii. Se aude torsul uşor al motorului. E bine, măcar maşina pare OK. Plecăm, eu spre necunoscut, ceilalţi înspre ceva ce fac de multă vreme. Îi văd relaxaţi, unii vorbesc la telefon. Eu nu, n-aş fi reuşit să pricep o iotă în poluarea fonică dimprejur. Gâdurile încep să zboare departe, iau calea Reşiţei, apoi se îndreaptă spre necunoscut, se întorc iarăşi la S. Sună telefonul, e ea, trecusem deja de Timişoara. Cei din jur îşi încheiaseră convorbirile aşa că am reuşit să aud ce-mi spune; de vorbit am vorbit puţin, am preferat să ascult.

Trecem graniţa, mi se terminaseră gândurile ori poate se plictisiseră de asediu, pentru întâia oară de la plecare, am simţit un fel de uşurare. De-acum începea aventura căreia eram obligat să-i fac faţă. Habar nu am de ce, însă o linişte interioară mă cuprinsese. Ştiam deja că voi reuşi... Trebuia să reuşesc, vorba aia: „un războinic întelept nu intră decât în acele războaie pe care ştie că le va câştiga”. Acum, încă puţin şi voi vedea dacă într-adevăr am fost înţelept.

Desantul

Intrare în Nussdorf am Haunsberg
Locaţia „frontului austriac”
Cap de linie pentru mine, am ajuns la destinaţie, noua mea locuinţă pentru următoarele 28 de zile. Din nou acel tremur, aceeaşi senzaţie de slăbiciune în genunchi. Cobor, îmi iau bagajul şi încerc să ignor bătăile neregulate, parcă mai puternice decât în mod obişnuit, din sânga pieptului. La fel şi senzaţia de uscăciune a gurii, ce bine mi-ar prinde acum coniacul din trecutele şuete cu dracul.

Mi-aduc aminte că, la vremea când începusem demersurile pentru acest job, S. mi-a spus (în cunoştinţă de cauză fiind) că nu doar eu mă confrunt cu temerile necunoscutului. La fel păţea şi bătrânelul pe care urma să-l îngrijesc, era aidoma mie şi el înfrunta necunoscutul. Se zice că prima săptămână este de acomodare, ne cunoaştem, poate chiar ajungem să ne simpatizăm. Îmi revine curajul, chiar la firma angajatoare mi se spusese că am un avantaj enorm faţă de alţii numai pentru că vorbesc germana, inclusiv dialectul din zona respectivă.

Vedere ansamblu
Clădirea din plan depărtat
Cu pulsul revenit la normal, mă îndrept spre uşa clădirii care avea să-mi fie casă pentru următoarele 28 de zile. Oamenii îmi par joviali, aşa cum mi se spusese. O familie în care un bătrân are nevoie de îngrijirea pe care soţia, şi ea trecută de 70 de ani nu i-o mai poate acorda. Îmi revin total atunci când observ pe chipul simpaticului bătrânel cu zâmbet bonom, o umbră de nesigurantă. Aşadar, avusese dreptate S., nici lui nu-i era totuna, şi pe el îl măcinau temerile necunoscutului. E bine, prin urmare, pornim de pe picior de egalitate, sunt aproape convins că nu avem nevoie de acea săptămână pentru a ne acomoda unul cu celălalt – ne-au fost suficiente trei zile.

Să nu uit, în apartamentul cu numărul 14 de pe Hauptstraße 4 mai există un locatar. Căţeluşa pe nume Luna, o corcitură între Collie şi Ciobănesc german, care se va afla şi ea în grija eroului de la Termopile.

Main task

Pfoai, ce-mi place cum sună, „main task”, măcar termenul să fie pompos, fiindcă activitatea propriu-zisă este anostă. O rutină zilnică, practic îngrijirea unei persoane având Pflegestufe 4 (nivel de îngrijire), în etate de 83 de ani, 1,73 m şi 118 kg, conform fişei postului, cu mobilitatea afectată în urma celor patru atacuri cerebrale suferite. Recunosc, m-am speriat puţin, când am citit detaliile cazului, mă aşteptam să găsesc o „legumă” destul de greu de manevrat. În realitate, omu’ se ţine bine, o fi „di-vină”, sistemul austriac de sănătate, mediul favorabil în care trăieşte ori poate starea generală bună s-o datora în bună parte codului genetic.

Revenind la subiectul principal, atribuţiile de serviciu nu-s complicate, ba chiar simple, se învaţă „din mers”. Programul îmi este însă destul de nefamiliar. Deşteptarea e pe la ora şase, urmează toaletarea „pacientului”, micul dejun în jur de ora şapte, prânzul pe la 12 sau chiar înainte şi cina imediat după cinci jumate. De gătit şi spălat se ocupă doamna. Gătitul nu mi-ar ridica probleme, mă descurc binişor în bucătărie, însă nici nu refuz o reducere a sarcinilor de serviciu. Totuşi, după excepţionalele, să nu le spun mirobolantele (mă alint şi eu), texte grupate sub titlul „destinaţii de vacanţă”, nu vă aşteptaţi la ceva de genul „reţete de la bunica centurion”. Nu prea curând, poate când n-oi mai avea ce scrie vă aduc şi proba vastelor, dacă vreţi, mirobolantelor mele talente într-ale artei culinare. Fiindcă veni vorba, face Frau Ingrid o mâncare de te lingi pe degete, fapt deloc surprinzător, cândva, familia a avut o afacere în domeniu, ea fiind „masterchef”. Stingerea (precedată de toaletarea de seară) se dă, în mod oficial, imediat după ora opt, însă uneori se amână, la dorinţa expresă a „şefului” până la nouă ori mai târziu, dacă e un film interesant la „teveu” şi nu-i cad ochii-n gură. Eu nu dorm aşa devreme, am timp de citit până pe la 22:30 – 23:15. Aproape să uit de tabietul austriecilor, cafea cu prăjiturele, între 14:00 – 15:00. Personal, prefer cafeaua simplă, neagră şi amară – îmi este însoţitoarea îndeajuns de dulce.

Cam asta-i tot, nimic altceva demn de remarcat. De acord, ar mai fi măruntele treburi casnice, mai scoţi aspiratorul la plimbare, sau inviţi mătura ori mopul la un dans, iar pentru că tot suntem în ţara lui Strauss – deşi aş prefera tangoul din „Scent of a Woman” – vals să fie. O dată pe săptămână ieşim toţi trei patru socotind-o şi pe Luna, la Wirtshaus-ul local, pentru ca „pacientul” să poată socializa cu prietenii (ceva mai norocoşi), dar şi pentru a mânca/lua (de servit o fac ospătăriţele, două austriece simpatice, dacă mă-ntrebaţi pe mine) prânzul. În rest, program de voie, îi ţin lui „opa” (termen familiar pentru bunic [germ.]) de urât, făcând conversaţie ori jucând şah, bătrânelul meu adoră chestia asta şi n-am niciun motiv să nu-i fac pe plac. Ziua fiind lungă, e vreme şi de urmărit câte-un documentar ori un film la televizor. Să nu uit de obişnuita „şpaţireală” (de la verbul spazieren = plimbare) cu câinele, câte aproximativ trei sferturi de ceas de trei ori pe zi.

Vedere la camera mea
Vedere la camera mea
La sfârşitul „zilei de lucru” mă retrag în camera mea şi-mi văd de-ale mele până când comut şi eu pe programul de somn, nu înainte de a-mi spune în gând (cu oarece satisfacţie), „misiune îndeplinită” – pacientul e încă în viaţă –  în plus, am nişte bani în buzunar, fără prea multă bătaie de cap. Durerea de spate e altă poveste, un risc acceptat.

Dacă cumva aveţi drum prin zonă aruncaţi cu pietricele în geamul de la ultimul etaj sau claxonaţi. S-ar putea să vă fac cu mâna, :-h însă mai degrabă vă întâmpină Luna, fiindcă are auzul mai fin şi nimic altceva de făcut – deh, viaţă de câine de apartament. E simpatică foc, :o3 nu se poate să nu vă fie dragă.


Concluzii

La prima vedere, pare o vacanţă plătită, în prima săptămână chiar m-am simţit oarecum în vacanţă, da’ nu-i tocmai aşa. Cum spuneam la început, m-am întors cu scut, însă asta nu înseamnă că totu-i roz bombon. Legiunile îmi sunt decimate, a se citi, muşchii spatelui sunt făcuţi franjuri. Acolo, fiind ocupat cu toate cele, n-am apucat să simt atât de intens durerea, însă odată întors la leneveala de acasă... Doare. Crunt. Probabil că vreme îndelungată am avut o activitate prea sedentară. Antidotul? Untul pământului, tinctură şi alifie, ambele se găsesc la spiţeriile naturiste. Uite aşa mai află omu’ câte ceva, cum altfel mi-aş fi ridicat nivelul de cultură. Habar n-aveam de planta asta, adevărat panaceu.

Pe de altă parte, m-am lămurit că oricum a-i da-o, viaţa e pe bucăţi sau din bucăţi (cum vă sună mai bine), ca să completez lista făcută de Nice. O trăieşti zi după zi, vânzând ore din ziua de azi pentru a câştiga ore din cea de mâine ori tranzacţionând zile întregi la pachet de 28 pentru a cumpăra, în cel mai fericit caz, alte 28 de zile (în realitate 26, două se pierd pe drum) aşa cum ţi-e pe plac sau, cel puţin, cât mai aproape de numitul plac. Deocamdată, eu mă aleg cu unsprezece şi nu-i sigur că toate pe voia-mi. Treizeci de zile contra unui profit de unsprezece zile, ceva mai mult de o treime (nu ştiu cât de sfântă), dar nu-i tocmai rău, e mai mult decât nimic. :D

Cu toate astea, mă consider norocos, fiindcă cunosc oameni care trag din greu – neavând timp nici să respire, dărămite să se uite la televizor – pentru aceiaşi bani, nu întotdeauna mai mulţi, uneori chiar mai puţini, însă cu aceleaşi dureri de spate, câteodată mai cumplite.

Recomandare

Copii, nu vă jucaţi cu focul! Nu încercaţi asta acasă în lipsa supravegherii unui adult decât în ultimă instanţă, ca ultimă soluţie, după ce toate celelalte încercări au eşuat. Nu vă bazaţi pe noroc, nici eu n-am făcut-o, iar faptul c-a fost de partea mea ţine de jocul hazardul care mi-a zâmbit, însă soarta rareori este binevoitoare şi nici zeii nu-i ajută întotdeauna pe cei curajoşi.


Sursa FOTO

16 comentarii:

  1. :) Este bine că oamenii sunt de treabă. În plus te înţelegi şi cu câinele!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, contează mult mediul în care-ţi desfăşori activitatea. E firesc să ne înţelegem, că doar nu degeaba-i numit câinele cel mai bun prieten al omului. ;)

      Ștergere
  2. Te-aş trage de urechi pentru cîteva typo-uri, da' mi-e să nu-ţi disloc vreo vertebră, că şi-aşa eşti convalescent. :P

    De data asta ai reuşit - mission accomplished. Ai grijă de tine, ca să mai fie şi alte dăţi! ;)

    P.S. Luna ce dialect vorbeşte...? :P :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Le-am dibuit, cred că pe toate, plus un cuvânt care nu-şi avea locu' în contextul respectiv. :-SS Las' că nu-s atât de "sensibilos", mai curând nesimţiţor (că-s anesteziat cu untu' pământului) şi nici nu mă sperii de-o "urecheală".

      Alte dăţi o să mai fie, nu ştiu câte şi nici dacă oi mai putea lăsa însemnări de front. :-S Da' ştii tu, "centurionii": never give up sau în Deutsch niemals aufgeben.

      He he he! Luna pricepe mai degrabă intonaţia, nu-i pasă în ce limbă ori dialect i se vorbeşte. Eu îi mai zic câte unele pe româneşte... şi pricepe, tonul face muzica, iar ea ştie să "danseze" după notele date. \:D/

      Ștergere
  3. Centurion, baftă multă în tot ce ţi-ai propus! Îţi ţin pumnii şi voi fi aici să citesc despre experienţa ta. Sincer, mă gândesc foarte serios la o "invazie" în Albion, mai ales că vreau să pregătesc terenul pentru Kărluţa. Să ne citim cu bine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gratias tibi, Adrian! Fie numai graţie numelui de împărat roman şi nu se poate să dai greş. %%- Pentru orice eventualitate, îţi pun la dispoziţie Classis Britannica, oricum flotele îmi sunt de prisos aici în mijlocul continentului şi între Alpii austrieci. De asemenea pot disloca întru sprijinul invaziei plănuite legiunile: II Augusta, IV Victrix şi XX Valeria Victrix; antrenate cândva în lupta contra vitejilor şi deopotrivă viclenilor barbari de peste Canal. S-auzim de bine şi desigur succes Kărluţei. Că veni vorba, tare fain mai scrie. Felicitări! :-bd

      Ștergere
  4. Sunt cam de-a râsu'-plânsu' însemnările tale, dar ceea ce contează e că vin, dovedit, din partea unui luptător.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, râsu'-plânsu', asta fiindcă m-am străduit să dau cu mult roz bombon pe tabolul de ansamblu, altfel... :-$
      Merci pentru calificativ; ca să parafrazez o maximă celebră, în luptă, centurionii cad, nu mor. Face bine pentru moralul "trupelor"; că tot îmi zicea cineva pe chat-ul G+ că am decăzut. Mă gândesc să vă întreb, pe voi cei care citiţi p-aici, într-o ultrascurtă de dinaintea celei de-a doua campanii "eroice", dacă există munci care dezonorează.

      Ștergere
    2. Munca nu dezonoreaza.
      Din pacate asa zisa educatie socialista ne-a cam pervertit noua romanilor perceptia despre munca.

      Ștergere
    3. Ar fi şi asta o explicaţie, numai că nu se aplică tuturor. Ambii am trăit perioada la care faci referire, cu toate astea (îmi place să cred) nu ne-au fost deturnate percepţiile ce ţin de normalitate anumitor noţiuni, nu doar despre muncă. Da' oare nu s-o fi schimbat şi "normalul", înainte invocat, că atunci ne-am lămurit asupra cauzelor.

      Ștergere
  5. Mna, trebuie sa recunosc ca demult n-am mai fost atat de socata(nici macar destramarea sandramalei mele nu m-a surprins atat de tare). Wow, sper sa-mi revin pana maine de dimineata. Super tare tot ce ne-ai povestit aici. Era insa ultimul lucru la care ma asteptam.
    Toate bune si frumoase, ai gasit un job in Austria, cum de esti acum acasa? Ce face batranelul ala in perioada cand tu esti in Resita? Asta nu inteleg eu. Nu stai cu el non stop?
    Sper ca salariul merita deranjul... Ca vreau sa ma bucur pentru tine!
    Si da, ai dreptate, viata e din bucati. Sau din clipe de fericire ce dureaza cateva secunde si pe care le numeri pe degetele de la o mana si clipe de suferinta ce dureaza o eternitate. Ce bine daca am putea tranzactiona fericirea si am gasi-o la colt de strada...
    Noapte buna, Centurion. Vise frumoase...

    PS
    Acolo nu ai internet? Nu ai calculator?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vezi de ce îţi zicem că nimic nu-i bătut în cuie, şandramale, bloguri, joburi, whatever... Crezi că păşeşti pe teren solid şi te trezeşti că următorul pas se afundă în nisipuri mişcătoare. Planifici cu meticulozitate ceva, însă la final îţi iese cu totul altceva, la care nici nu te-ai fi gândit. Fiind însă singura opţiune eficientă o aplici fără ezitare, fără regrete ori gânduri începute cu „dacă”, asta fiindcă refuzi să ridici steagul alb; ar fi fost a doua şi ultima opţiune – inacceptabil pentru un centurion.

      De bătrânel se ocupă colegul meu, lucrăm patru săptămâni, apoi pauză de „refacere” alte patru, acasă, după care se reia ciclul.
      Dacă merită? Depinde de ceea ce vrei, ce pretenţii ai de la viaţă şi desigur dacă ai sau nu idei preconcepute referind anumite activităţi. În Reşiţa, ca de altfel în mai toate oraşele (fost) industriale, n-ai multe opţiuni, în fapt nu prea ai de unde alege. Dacă eşti norocos şi te mulţumeşti cu salariul minim ori nu foarte mult peste, totul e OK. Eu am ajuns la concluzia că nu merită să te scoli din pat, ba să te mai şi doară capu’ pentru atât cât îşi permite economia românească să plătească angajatul mediu. Oricum, ceva tot trebuie să te doară, iar dacă durerea de spate e mai preţuită, atunci so be it...

      Trăim pe bucăţi, până la urmă e bine că există şi „bucata” bună, clipele de fericire sau împlinire pe care le simţim uneori. Desigur sunt scurte, da’ tot e mai mult decât nimic. Poa’ să fie şi asta o consolare. Eu mă bucur pentru bucăţica aia bună chiar dacă-i mult mai mică decât cealaltă, deci te poţi bucura şi tu, dacă vrei. <:-P

      Există internet, calculator aşijderea, dar nu-mi place să abuzez de ospitalitatea gazdelor, mă folosesc de el doar cât să vorbesc pe Skype cu S. Oricum, nu cred că m-aş putea concentra pentru a scrie un text, nici timpul nu cred că mi-ar permite. Vă citesc însă pe cei din blogroll, comentariile însă sunt mai dificile, cel puţin pentru unu’ ca mine, care nu-i prea prieten cu telefoanele astea multifuncţionale :-q şi poartă în buzunar respectivul obiect doar pentru funcţia lui arhaică, aceea de a suna sau a fi sunat pe/de cineva. :-"

      Ștergere
    2. Deci esti multumit de salariu. Asta conteaza. Mai ales ca primesti intr-o luna cat pentru doua. :D
      Ma bucur pentru o clipa si apoi sunt trista un an. Nu ma pot hrani la infinit din amintiri. Palida consoare. As vrea sa fie soare in fiecare zi.

      Asta sunt eu. Cer prea mult. Nu ma pot multumi cu putin. Se pare ca nici tu. :P

      Ștergere
    3. Oarecum mulţumit, în condiţiile în care un venit superior îmi este inaccesibil la ora actuală. :-<

      Se pare că (m)-ai citit printre rânduri (şi nu doar cele de acum); Ai dreptate, sunt adeptul lui totul sau nimic, cândva chiar mi-l permiteam; acum încep să mă obişnuiesc cu ideea că fie şi o mică parte din acest tot este totuşi mai mult decât nimic, prin urmare de preferat. :-? O fi bine, o fi rău, habar n-am, ştiu doar că nu sunt genul ca să predea armele fără luptă; altfel, admit că înfrângerea e la fel de firească precum victoria.

      Ștergere
  6. Buna, Centurion. Am trecut si eu printr-o experienta asemanatoare dar am avut si norocul sa tin companie unei batrane care inca se mai tine bine pe picioare si are capul limpede. si, sincera sa fiu, chiar m-am simptit in vacanta! mai bine, pentru ca era perioada sarbatorilor de iarna si am fost invitata (impreuna cu batranica) de la casa la casa si delectata cu toate "bunataturile regionale", si am umblat din petrecere in petrecere timp de o luna. :D M-as intoarce oricand dar din pacate nu pot. Sunt experiente care, cel putin, te fac sa meditezi un pic asupra viitorului, sa vezi lucrurile cu alti ochi, sa te gandesti bine inainte de a te plange pe viata... PS: referitor la "ce iti fac eu tie.." vezi comentariul nou la articolul cu pricina ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, se întâmplă deseori, aş spune chiar implacabil, ca pe parcursul vieţii să avem parte de câteva experienţe inedite, iar unele dintre acestea au chiar darul de a schimba destine. Toate însă, bune ori rele, ne învaţă câte ceva, ne aduc noi perspective asupra vieţii.
      Am văzut comentariul. :) Just, se poate şi aşa. :D

      Ștergere