Război şi pace

Dacă cineva se aşteaptă să urmeze o analiză literară a romanului lui Lev Tolstoi, se înşală amarnic. Am mai scris despre istorie, da’ niciodată n-am abordat literatura universală. D-aia există cărţi, să fie citite, nicidecum explicate. Discutăm pur şi simplu – poate puţin drăcesc - despre război şi revesul medaliei, pace. Despre pace mai puţin, fiindcă nu prea se regăseşte primprejur, dar să nu anticipăm.

Se spune că atunci când armele vorbesc, legile tac. [Cicero]. Înţelepciunea deopotrivă, aş completa eu. Numai că, războiul este calea către pace, spun unii, aceiaşi care susţin că dacă vrei pace, te pregăteşti de război. Nu-i tocmai greşită teoria. Vă amintiţi aşa-numita Pax Romana? Pacea aceea a fost obţinută şi menţinută mai apoi prin superioritatea armată şi tactică a legiunilor romane, nu întotdeauna superioare numeric.

De când e lumea, războiul a făcut parte din viaţa de zi cu zi; pacea a fost întotdeauna trecătoare şi niciodată absolută. Războiul nu s-a dus şi nu se duce întotdeauna cu armele, iar tocmai acest război e mai interesant de observat, analizat. Oamenii au întotdeauna nevoie de un război, alt fel de război. Luptăm mai mereu pentru ceva, contra cuiva: recunoaşterea capacităţilor, un job mai bun, o maşină mai fiţoasă, fel de fel de astfel de mărunţişuri, devenite scop – mai mult ori mai puţin justificat, de obicei irelavant.

Un războinic înţelept nu luptă decât în acele războaie pe care ştie că le va câştiga. Dar poate omul, în vanitatea sa, să urmeze sfatul acesta. Nu, de bună seamă. Asta se întâmplă şi pentru că de-a lungul vremii a fost învăţat că viaţa e o luptă. Din păcate, puţini au înţeles ideea din spatele acestor cuvinte şi destui sunt aceia care n-au interes să o explice. Oameni înţelepţi au susţinut teoria. Cei care trăiesc sunt acei care luptă [Victor Hugo], prin urmare omul este un luptător. Am fost un om, adică un luptător [J.W. Goethe].

O motivaţie suficientă pentru ca omul – la origine un animal de pradă – să considere că războiul este menirea lui, că doar luptând va obţine ceva. Nimic mai adevărat, orice câstig necesită o luptă, un război, dar nu cel clasic, între două armate ori individual, dintre doi oameni care se duelează pentru supremaţie ori numai din orgoliu. Personal, refuz să cred că cei doi clasici au fost atât de puţin profunzi în afirmaţiile lor. Lupta la care ne îndeamnă nu poate să fie alta decât aceea împotriva sinelui nostru. Luptătorul lui Goethe n-a învins armate, nici nu a cucerit cetăţi, ci şi-a învins propriile instincte de prădător, s-a cucerit pe sine.

În vreme de pace omul războinic se năpusteşte asupra lui însuşi. Foarte probabil ca prin acest aforism, Nietzsche să încerce ceea ce se cheamă psihologie inversă, îndemnându-ne să ne războim cu noi înşine, să nu vedem în asta o năpastă, să căutăm astfel pacea. Desigur, ne este mai la îndemână să urmăm primul impuls. O alegere proastă, dar se pare încă majoritară. De altfel, nici cealaltă opţiune, care presupune a privi în abisul propriei fiinţe, nu-i lipsită de primejdii, dimpotrivă, întrucât: cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi unul.

M-aş hazarda să spun că în ultimele două milenii omul n-a evoluat foarte mult. Nu mă refer câtuşi de puţin la tehnologie, aici s-au făcut salturi uriaşe în ultima sută de ani sau chiar în ultima jumătate de veac. La alt fel de progres mă gândesc, acela care ar permite omului nu doar să înţeleagă pe deplin, ci să şi aplice cugetarea fondatorului taoismului Lao Tse, care postula în Calea cea simplă: cel care cucereşte pe alţii e tare; cel care se cucereşte pe sine e atotputernic.

Pentru aceia cu spirit belicos, o veste proastă: „înainte de a pleca la război, mai întâi săpaţi două morminte”; dar şi una bună: „poţi să-ţi învingi duşmanul făcându-ţi-l prieten”.

Atât despre război. Cât despre pace, se zice c-o vom primi cândva; nu există însă mărturii în acest sens, doar bănuieli, diverse ipoteze.

Sursa: Memoriile unui drac

Sursa FOTO