Motivaţionale drăceşti

Ies pe treptele de la intrare şi îmi aprind nervos ţigara. Trag două fumuri şi umăresc rotocoalele de fum care se pierd rapid în bezna dimprejur. E undeva în jur de două noaptea şi destul de răcoare afară, însă aerul rece îmi prieşte, simt cum mi se domolesc nervii făcuţi franjuri de nopţile nedormite. În ultima vreme abia dacă prind trei-patru ore de somn - şi alea din bucăţi - uneori  nici atât.

Cine dracu’ m-a pus să mă înham la un job care-mi este total străin? N-am talent, nici inimă, implicit compasiune, nici răbdare şi nervi pentru aşa ceva. Dracu’ de bună seamă! Tot el ar trebui să găsească şi soluţia ieşirii din criză. La început am fost convins că e singura soluţie viabilă. A fost, pentru un timp, însă de la o vreme bat pasul pe loc şi nu întrevăd măcar o cale de a atinge ţinta. Voiam să-mi aprind a doua ţigară, însă îmi era prea frig. Tocmai când să închid uşa aud o voce cunoscută, căreia liniştea nopţii şi aerul îngheţat îi dădeau o rezonanţă aparte.

– Bravos, musiu! Mă chemi şi în loc să mă pofteşti înăuntru mă laşi afară să îngheţ, ştii doar că nu suport frigul; am parte destul acolo jos. Unde-ţi este ospitalitatea, ai uitat-o acasă? Nu crede în toate basmele care spun că la noi acolo ar fi cald, foarte cald. Pe naiba, adică pe mine, e chiar rece, câteodată al dracu’ de rece. De unde focul veşnic arzând, cazane cu smoală şi alte baliverne, când abia mai reuşim să ţinem centrala termică în funcţiune la cât gaz consumaţi voi ăştia de la nivelul intermediar. Ca să nu mai amintesc de cei de sus. Păi cum crezi că se păstrează veşnic verzi Grădinile Edenului?

Îi fac semn să intre, timp în care îmi amintesc de vorbele bunicii care spunea că de fiecare dată când cineva rosteşte cuvântul drac apare unul dănţuind de bucurie c-a fost chemat de un potenţial păcătos cu al cărui suflet s-ar putea pricopsi. Nu dansa, ţopăia doar uşor, pesemne din cauza frigului, însă vocea-i ca întotdeauna jovială trăda oarece veselie.

– Uite, ca să nu zici că profit de ospitalitate, am adus eu apa de foc, tu fă doar cafeaua.

Cu un gest voit teatral, zâmbind larg şi cu ochii slipind a satisfacţie puse pe masă o sticlă de coniac - marcă bună, selectă, da’ ăsta nu-i blog de advertoriale, aşa că nu dăm nume. Se aşeză tacticos pe scaun la masa din bucătărie, îşi aprinsese nelipsita ţigară de foi şi urmă cu emfază:

– Da’ bag de samă că nu eşti tocmai în apele tale. Ia zi-mi cin’ te-a supărat, îl învăţ eu ce înseamnă respectul pentru amicul meu. Închise un ochi zâmbindu-mi ştrengăreşte.

Pun cafeaua alături de paharul de coniac uitându-mă chiorâş, încercând a-i da de înţeles că numai de glume n-am chef la acea oră înaintată, başca nervii pe care-i mai ogoisem fumând cu puţin timp înainte.

– Tu ce crezi? Mă oţărăsc la el. Ţi se pare că ar trebui să fiu vesel pretinzând că totul este perfect când toate merg de-a-ndoaselea?

Mă privi nedumerit, apoi sorbi tacticos - după cum îi era obiceiul - din cafea şi coniac. Trase un fum, scoţându-l apoi în cercuri care se lărgeau pe măsură ce urcau spre tavan. Poseda un deosebit dar de a te scoate din minţi oricât te-ai încăpăţâna în a rămâne calm. Eram însă prea obosit pentru a reacţiona altfel decât a-mi aprinde o ţigară; în asemenea situaţii „electronica” nu făcea faţă.

– Înţeleg, personajul din camera alăturată e cauza. Da’ pun la bătaie întreg regatul meu că nu ştii adevăratul motiv.

Îl priveam atât de mirat, încât presupun că i se făcuse milă şi renunţă la obişnuitele-i trageri de timp.

– Vinovatul eşti tu însuţi, tu care insişti să-l consideri egalul tău, om adică... Dacă n-ai aflat, îţi aduc la cunoştinţă că nu mai este, decât cu numele... Crede-mă discut deseori cu ei, sunt singurul care are răbdare să-i asculte. Nu-i vina lor, o ştii prea bine, cum la fel de bine ar trebui să ştii că orice ar face ori ar spune nu este intenţionat, nici pomeneală să încerce să se joace cu nervii tăi. Reţine asta! S-o luăm altfel, de ce crezi că nu te mai enervează politrucii? Vezi, este evident, fiindcă nu-i mai consideri oameni, ci nişte subspecii dezgustătoare... Acum ai priceput?

Am deschis gura să-i răspund, însă mi-a luat-o înainte.

– Ştiu ce vrei să spui. Ai dreptate, chestia asta nu e pentru oricine, nu toată lumea se poate detaşa în aşa măsură încât ceea ce se întâmplă să nu aibă repercursiuni la nivel nervos, aş zice chiar uman. Faptul că te implici emoţional, chiar inconştient, este o greşeală. Cum spuneam, jobul ăsta nu-i pentru oricine, mai ales din  momentul în care intervine sentimentul de inutilitate, muncă degeaba, care nu te apropie de ţintă, deşi la început ţi-a fost întrucâtva de folos. Cândva ai urcat în acest „tren” care te-a dus cât te-a dus însă la un moment dat te-a lăsat într-o gară părăsită, departe de destinaţia avută în vedere. De-acum încolo baţi pasul pe loc, cum bine ai constatat. Soluţia, ia alt tren, păşeşte pe o altă treaptă, dacă încă mai vrei să ajungi la destinaţie. Nu te opri pentru că ai obosit să cauţi căile pentru a ajunge acolo unde vrei, opreşte-te abia atunci când ai ajuns acolo. Vrei o schimbare, foarte bine; nici măcar nu trebuie să ieşi în stradă pentru asta. Ieşi doar pe uliţele tale interioare, ocupă pieţele şi scandează-ţi revendicările. Mai simplu de-atât nu se poate. Da’ ai grijă la jandarmi, bântuie şi pe-acolo organele represive; se mai numesc temeri sau ezitări...

Teoria era mult prea alambicată pentru mintea mea obosită. Rămăsesem cu gura căscată ca la dentist şi ca să nu par complet ridicol am turnat pe gât jumătatea de coniac rămasă în pahar. Oaspetele le umplu pe amândouă, îşi aprinse altă ţigară şi după ce mă privi insistent cu ochii sticloşi, de gheaţă continuă:

– Întotdeauna vei întâlni piste false, drumuri care se înfundă la un moment dat. Toate planurile tale sunt ipotetice, posibile desigur, însă realitatea e de multe ori alta. Unele lucruri pe care le faci îţi sunt de folos pentru o vreme, după care te vor trage la fund. De tine depinde să alegi momentul în care schimbi „trenul” şi îţi continui „călătoria” spre ceea ce ai vrut de la bun început. Nu fi prost, nu te lăsa doborât doar pentru că unul sau două drumuri pe care ai apucat-o te-au dus spre nicăieri. Aminteşte-ţi de ce ori pentru cine ai ales fiecare drum şi nu pierde din vedere unde trebuie să ajungi. „Trenuri” sunt destule, ia-o din gară în gară, strategic, ca la şah. Sigur, uneori poţi juca şi pocher, norocos eşti, episodul Nußdorf ţi-a dovedit-o şi nici actualul job nu-i tocmai rău, o ştii prea bine; singura meteahnă fiind lipsa unei perspective viitoare, de-acum încolo, rămânând pe poziţie, nu poţi ajunge mai departe, rămâi pe loc. Dacă îţi convine e bine, dacă nu... tu decizi. Tehnic, poziţional ca la şah sau all in, ca la pocher. Nu juca la ruletă, „casa” câştigă întotdeauna şi nu vrei asta. Eventual, Blackjack... Dar asta numai dacă te aventurezi într-un cazinou real şi doar după ce stăpâneşti strategia jocului şi eşti în stare să numeri cărţile.

Îl priveam perplex, nu prea pricepeam ce voise a-mi spune. Nu-mi zâmbea superior, după vechiu-i obicei, mă sfredelea cu privirea în timp de fumul ţigării sale de foi, la început un rotocol se îndrepta spre mine transformându-se într-un „S”. Atunci am înţeles, nu vorbise în dodii. Am vrut să-i mulţumesc, s-a ridicat însă brusc şi mi-a întins mâna.

– Nu-mi mulţumi mie, n-am făcut decât să-ţi reamintesc motivul pentru care faci ceea ce faci şi vei face în continuare ceea trebuie. O să te mai vizitez când mi se pare că te abaţi de la traseu ori doar pentru a bea un coniac.

Îmi conduceam amicul spre ieşire când un ţârâit electronic mă făcu să tresar. Era ceasul deşteptător al telefonului. Uf, altă zi în care bat pasul pe loc; îmi zic în timp ce mă grăbeam să opresc sursa de zgomot. Deschid ochii. Am scăpat, sunt încă acasă, mai am vreo două zile de relaş, după care vreo „trejdoo” în care să-mi planific mutările, să fac jocurile şi să-mi rezerv „bilete de tren”... La naiba, am uitat ce-mi spusese în pragul uşii. Asta fiindcă m-am trezit cu faţa la fereastră, cică uiţi ce ai visat; bine că erau perdelele trase n-a zburat tot visul. La urma urmei poate nici nu era aşa de important, o fi fost doar un salut cordial. Cine ştie...

În afara subiectului: pe 16 noiembrie s-au împlinit trei ani de la publicarea primului text pe acest blog. Păcat că n-am reuşit sincronizarea acestei date cu cifra 333 reprezentând numărul de texte. Amânăm glorioasa retragere pentru ianuarie, februarie, martie ori cine ştie cât mi-o lua pentru a mai scrie încă trei texte mai mult sau mai puţin drăceşti, însă de fiecare dată geniale.

Sursa FOTO