Roma regală

Istoriografia antică a reţinut ca dată tradiţională a fondării Romei, 21 aprilie 753 î.e.n., dată stabilită în sec I de către Marcus Terentius Varro. Începuturile istoriografiei romane se pot fixa la jumătatea sec. al III-lea î.e.n. şi tot în aceeaşi epocă se trezeşte şi interesul celei greceşti pentru trecutul Cetăţii Eterne. Reconstituirea primelor secole ale istoriei romane,
de la fondarea oraşului şi până la izbucnirea primului război punic, s-a făcut târziu, prin secolele III – I î.e.n., într-o epocă în care Roma devenise deja stăpâna Mediteranei, iar influenţa culturii greceşti atotputernică.

Principalele izvoare care narează primele secole ale cetăţii de pe malurile Tibrului aparţin unor scriitori ai epocii lui Augustus – Titus Livius, Dionysios din Halicarnas, Virgiliu – şi poartă amprenta specifică ideologiei republicii târzii şi a epocii augustane. Pornind de la o serie de mărturii istoriografia antică a recompus, potrivit propriei imagini şi a măreţiei romane contemporane, începuturile istoriei Romei, împletind mitul cu realitatea istorică, idealizând epoca abordată.

Viziunea cristalizată în epoca augustană a fost preluată de istoriografia imperială, păstrându-şi verosimilitatea până la începutul secolului al XIX-lea, când B.G. Niebuhr a pus sub semnul întrebării întreaga istorie romană până în sec. al IV-lea î.e.n. de la Niebuhr şi până astăzi, istoricii au încercat să separe adevărul istoric de ficţiune, apelând în acelaşi timp, la rezultatele oferite de noile descoperiri arheologice.

Tradiţia romană începe evocarea îndepărtatelor origini ale oraşului odată cu fuga lui Aeneas din Troia, distrusă de ahei la capătul celor 10 ani de asediu, şi debarcarea lui, după numeroase peregrinări, pe pământul italic, la vărsarea Tibrului. Ascanius, fiul lui Aeneas, fondează în Latium oraşul Alba Longa unde vor domni 12 regi, descendenţi ai săi. Fiica unuia dintre aceştia, vestala Rea Silvia, dă naştere la doi gemeni, fii ai zeului Marte, Romulus şi Remus care, abandonaţi pe apele Tibrului din porunca lui Amulius, uzurpatorul tronului lui Numitor, sunt crescuţi de păstorul Faustulus şi hrăniţi de o lupoaică într-o peşteră din vecinătatea Palatinului. După ani, cei doi fraţi hotărăsc să întemeieze pe Palatin o nouă cetate care va purta numele de Roma, în cinstea lui Romulus în cinstea lui Romulus care, după uciderea fratelui geamăn, pune bazele organizării constituţionale a Romei, eveniment datat în anul 753 î.e.n. Astfel, Romulus devine primul rege (753-717) şi institui un sfat al bătrânilor (senatus) format din 100 de membri (patres), reprezentând cele 100 de ginţi care formau poporul roman (populus Romanus). Romulus pune la cale răpirea sabinelor, fapt care declanşează un conflict între romani şi sabini, lupta dintre cele două neamuri încheindu-se în cele din urmă printr-o împăcare, Titus Tatius, conducătorul sabinilor, devenind rege alături de Romulus. La sfârşitul domniei primului rege, poporul roman este compus din trei triburi, Ramnes (latinii), Tities (sabinii) şi Luceres (format din persoane stabilite ulterior), fiecare trib fiind împărţit în 10 curii. După misterioasa moarte a lui Romulus, zeificat apoi, senatul alege ca rege pe Numa Pompilius (717-673), sabin de origine, care se remarcă prin reformele sale pe plan intern, organizarea ceremonialului cultelor, constituirea colegiilor de preoţi şi meşteşugari, reformarea calendarului roman prin adăugarea a două luni la cele 10 stabilite de Romulus şi fixarea zilelor faste şi nefaste. Al treilea rege legendar al Romei, Tullus Hostilius (672-641), este ales de poporul organizat în cele 30 de curii (comitia curiata). Domnia acestuia stă sub semnul victoriilor militare repurtate asupra sabinilor din vecinătate şi al cuceririi şi anexării oraşului Alba Longa, când are loc episodul legendar al luptei dintre cei trei Horaţi şi cei trei Curiaţi. La capătul unui interegn de doi ani, este ales rege Ancus Marcius (639-616) care construieşte primul drum de la Roma până la vărsarea Tibrului în mare, unde creează o colonie numită Ostia, viitoarea Via Salaria şi stabileşte pe colina Aventin o parte a latinilor învinşi în luptă. Celor patru regi le-au urmat, potrivit legendei, trei suverani de origine etruscă: Tarquinius Priscus (616-579), Servius Tullius (578-535) şi Tarquinius Superbus (534-510/509). Tarquinius Priscus a iniţiat ample lucrări edilitare în Roma, construcţia marelui circ (Circus maximus), asanarea mlaştinilor, precum şi ridicarea numărului de senatori la 200. După uciderea sa de către rude ale lui Ancus Marcius, devine rege Servius Tullius, cărui tradiţia îi atribuie cea mai însemnată dintre reformele realizate în epoca Romei regale. Prin această reformă, toţi locuitorii Romei, patricieni şi plebei, au fost împărţiţi în şase clase censitare, a căror unitate de bază o constituia centuria (unitate militară cuprinzând 100 de luptători). Repartizarea într-o clasă era făcută în concordanţă cu averea şi obligaţiile militare ce-i reveneau cetăţeanului. Astfel, clasa I cuprindea cetăţenii cu avere de 100.000 de aşi, grupaţi în 18 centurii de cavaleri şi 80 centurii de hopliţi, clasa a II-a era din cetăţenii posedând 75.000 de aşi şi cuprindea 20 de centurii, clasa a III-a – 20 centurii, 50.000 de aşi, clasa a IV-a – 20 centurii, 25.000 de aşi, clasa a V-a – 30 centurii, 11.000 de aşi, clasa a VI-a – 5 centurii compuse din cetăţeni fără avere. Cele 193 de centurii formau adunarea cea mare a poporului sau adunarea centuriilor – comitia centuriata –. Potrivit tradiţiei, Servius Tullius a completat reforma censitară cu una de natură administrativă, împărţin populaţia în patru triburi (în locul celor trei tradiţionale), după criteriul teritorial al domiciliului şi anume: Suburbana, Palatina, Esquilina, Collina. Tot acestui rege i se atribuie construcţia unor noi ziduri ale Romei, aşa numitele ziduri serviene, şi înălţarea unui sanctuar comun al tuturor latinilor pe Aventin Ultimul rege, Tarquinius Superbus (fiu sau nepot al primului Tarquinius), este prezentat cu trăsăturile clasice ale tiranului, domnia sa sprijinindu-se exclusiv pe forţa armelor. În încercare sa de a slăbi puterea aristocaţiei, a redus numărul senatorilor, de asemenea a purtat războiaie împotriva volscilor şi a cucerit prin şiretenie oraşul Gabii. În vremea sa se încheie asanarea mlaştinilor prin construcţia marelui canal colector (cloaca maxima) şi este realizat marele templu de pe Capitoliu, consacrat triadei Jupiter, Junona, Minerva. Răpirea de către fiul regelui, a soţiei lui Collatinus, virtuoasa Lucreţia, care se va sinucide, declanşează o revoltă a nobilimii romane condusă de Lucius I. Brutus şi Collatinus, în urma cărei Tarquinius Superbus este izgonit din Roma, regalitatea este abolită şi se instituie republica.

Istoriografia modernă a stabilit că din multitudinea de informaţii transmise de istoricii antici pot fi reţinute şi confirmate extrem de puţine elemente. Singura abordare ştiinţifică a originilor Romei rămâne apelul la rezultatele cercetărilor arheologice şi lingvistice. Acestea au dovedit că până la începutul mileniului I î.e.n. zona din jurul Romei rămâne slab populată, cu excepţia unor vestigii neolitice izolate pe Aventin, prime urme de locuire pe teritoriul oraşului datează din perioada de trecere la epoca bronzului, urmate de câteva fragmente ceramice din jurul anului 1500 î.e.n., aparţinând culturii Apeninne. Primele urme arheologice care atestă o locuire de durată datează de la începutul epocii fierului, întâi pe Palatin apoi pe Quirinal, Esquilin şi Caelius, unde sunt descoperite locuinţele unor păstori şi agricultori. Cea mai veche aşezare distinctă, datată în sec X î.e.n., a fost identificată pe Palatin, urmată la un secol de o alta pe Quirinal. Abia în sec. VII primele urme tipice civilizaţiei etrusce. Nume de Roma provine de la denumirea gintei etrusce Rumlna, iar data constituirii unei asezări de tip urban în această locaţie a fost stabilită de diferiţi arheologi la 650, 625 sau 575 î.e.n. Coroborând informaţiile izvoarelor narative antice cu rezultatele cercetărilor arheologice istoriografia a stabilit că populaţia comunităţilor care formează Roma regală, având ca principale îndeletniciri agricultura şi creşterea vitelor, se afla în etape trecerii de la orânduirea gentilică la societatea împărţită în clase, unitatea de bază a societăţii fiind ginta, condusă de un şef ales dintre membrii cei mai în vârstă. De origine străveche italică (etruscă, sabină) este instituţia clientelatului, o formă specifică vieţii sociale şi politice romane care va juca un important rol până la sfârşitul republicii. Clientul, aflat în stare de dependenţă personală faţă de patron, este încorporat gintei acestuia şi are obligaţia de a-l seconda la război sau la munca câmpului. La rândul său, patronul are datoria de a-i asigura securitatea şi a-i oferi ajutorul în caz de necesitate. Scalvia era puţin răspândită în această perioadă. Mai multe familii alcătuiau o gintă, 10 ginţi formau o curie, iar 10 curii un trib. Comitia curiata, adunarea poporului grupat pe cele 30 de curii, convocată şi prezidată de rege, decidea asupra celor mai importante probleme din viaţa statului, rezolva diferendele familiale care depăşeau interesul local şi judeca crimele grave. Tot această adunare alegea regele (rex), deţinător al autorităţii (imperium), comandant militar şi şef religios suprem, precum şi judecător suprem în anumite probleme. Puterea regelui nu era însă nelimitată, ci controlată de senat, iniţial consiliul bătrânilor (100 apoi 300 de membri), senat care era de asemenea păstrător al tradiţiilor, sfetnic al regelui şi for care aproba hotărârile comitiei curiata.

Sursa: O istorie a Romei antice - Horia C. Matei - editura Albatros Bucureşti, 1979

Sursa FOTO