miercuri, 21 ianuarie 2015

Ascunsul după deget

Nihil medium est
Frumoasă este justa cale de mijloc. Nu-mi place nici ceea ce o depăşeşte, nici ceea ce rămâne sub ea – clama Democrit referind unul din principiile fundamentale ale gândirii etice a antichităţii. Eu mă declar om (al dracului, uneori), îmi plac excesele, îmi place să fiu, atunci când vreau, nedrept ori părtinitor, îmi place să prefer sau să nu agreez, să nu mă pun la adăpostul unei neutralităţi aşa-zis juste. Nu-mi place să fiu între, să fac echilibristică pe un fir prea subţire pentru a ţine, înclin într-o parte ori în alta, fiindcă e plăcut, mai puţin dătător de bătăi de cap, să nu te încorsetezi în reguli care oricum sunt imposibil de respectat. În fond, nu-i frumos şi nici regulamentar să circuli pe mijlocu’ drumului precum oaia. Mult slăvita cale de mijloc îmi pare însă un concept inventat doar de ochii lumii, întrucât stă în firea omului să se pună la „adăpost” mai curând decât a-şi afirma fără ocolişuri (presupus etice) poziţia, despre una, despre alta...

Nihil medium est, într-o traducere aproximativă, nu există cale de mijloc, e ori aşa, ori altfel. Am mai atins subiectul, nu-i bai dacă reluăm ideea, până la urmă, repetitia mater studiorum est. Să privim chestiunea şi din alte puncte de vedere, să ne întrebăm dacă într-adevăr putem să fim chiar atât de reţinuţi în dorinţe ori echidistanţi în păreri, precum deseori ne place să ne lăudăm.

Pe de-o parte, justa cale de mijloc s-ar traduce ca fiind absenţa exceselor, de orice fel ar fi acestea. Dar oare este omul în stare să-şi înfrâneze dorinţele, tentaţiile, se va mulţumi oare el cu jumătăţi de măsură. Va spune el vreodată: „îmi ajunge, nu voiesc mai mult”. Văzut-a cineva un om ca ăsta? De bună seamă există, în basme ori în pildele moralizatoare, postate cu frenezie în virtualul internetului. E plină lumea de farisei, moralişti de ocazie şi dobitoci pentru care azi îi albă, mâine-i neagră, după cum bate vântul. Prin urmare, gata, s-a dus pe apa sâmbetei atât de lăudata (căutată mai puţin, de obicei, doar declarativ) cale de mijloc.

Dintr-o altă perspectivă, calea de mijloc ar însemna imparţialitate, iar asta-i o noţiune şi mai fantasmagorică. N-o spun eu, o spune un mare gânditor, Goethe, pentru edificare revedeţi mottoul acestui blog. Este oare omul capabil de echidistanţă în toate împrejurările sau vorbim doar despre falsa impresie de neutralitate ori justeţe; care desigur, dă bine şi mai cu seamnă ne fereşte a cădea în oprobriul majorităţii în cazul în care avem o părere diferită. Faimoasa aurea mediocritasaurita cale de mijloc – ne sună atât de frumos în ureche, încât nu prididim în a clama-o ori de câte ori se iveşte ocazia. Desigur, de înţeles tentaţia, căci omului îi plac virtuţile, ori mai curând să se proclame, să fie perceput drept virtuos. Dar este? Se poate el păstra întotdeauna neabătut pe calea de mijloc, poate să nu fie măcar un pic părtinitor… Vrei să fii drept, însă întotdeauna balanţa ta va înclina în favoarea cuiva. De ce? Pentru că, orice s-ar spune, aşa e normal.

O ţâră anormal este că în vreme ce Europa era ocupată cu „je suis Charlie” în Nigeria se întâmpla asta, asta şi asta (în Ucraina). Aşadar, echidistanţă, cale aurită, înseamnă că 12 plus încă câţiva, cântăresc mai mult decât câteva mii; fiindcă n-am văzut văzut pe nimeni declarându-se „je suis nigériane”. Prin urmare, unde-i slăvita şi justa cale de mijloc? Asta să fie? Dacă da, atunci: non merci, je dis pas!

Vreţi să continuăm cu înţeleapta cale care i-a condus pe unii spre francul elveţian? Aşa cum ştim, leul românesc e vulgar de ieftin, valutele tradiţionale, prea scumpe, aşadar varianta de compromis a fost CHF, fiindcă, nu-i aşa, nu dorim extremele, iubim calea de mijloc; chiar dacă uneori trece pe strada lăcomiei ori prostiei. De astă dată, calea n-a fost aurită, nici măcar asfaltată, mă rog, la început, apoi ştim cu toţii ce se întâmplă cu asfaltul turnat pe drumurile patriei. Da’ s-a întrebat vreunul (în prealabil) dacă ceea ce vrea îşi şi poate permite. I-a trecut vreunuia prin cap că dacă ceva nu se poate, se uită? Era şi asta o variantă, de bună seamă, extremă. Sigur că nu, fiindcă mereu căutăm calea de mijloc, însă încercând să împăcăm capra cu varza pot apărea surprize, mai cu seamă dacă, din pământ, din iarbă verde, răsare lupul, iar lucrurile o iau de tot razna dacă mai apare şi vânătorul. Mda, calea de mijloc... Calea leneşului (cu mintea) care mai mult aleargă ori a zgârcitului care se păgubeşte crezând că face avere.

Din alt unghi. Priviţi cum ne alegem amicii, prietenii, dar mai cu seamă câte le trecem cu vederea. Asta deşi se mai zice că nu-i prieten cel care îţi laudă toate neghiobiile. Fleacuri, principii desuete, bune doar pentru a ne împăuna cu ele, în teorie, fiindcă practica ne-a învăţat să fim altfel.

Ţi se pune o întrebare, deloc dificilă, însă care cere să-ţi exprimi clar o poziţie, o părere referitoare la un anume fapt. De obicei, o vei da cotită, d-aia îs preţioşi pomii fructiferi (cireşul, vişinul, corcoduşul etc.) pen’ că te poţi ascunde în dosul lor (degetul nu oferă atâta protecţie), apucând-o pe aurita cale de mijloc.

Sigur, ar fi ideal să ne putem păstra imparţialitatea, echilibrul în toate cele, plasându-ne undeva la centru, nici-nici. În realitate, deviem, la stânga ori la dreapta, uneori imperceptibil, suficient însă pentru ca imparţialitatea să se destrame precum fumul de ţigară. De obicei, înainte de a ne decide, facem un pas lateral, o eschivă, cum s-ar zice, asta pentru a vedea de ce parte ne vom plasa. În mod normal, vom alege „echipa” care pare mai puternică, vom fi de partea celor mulţi, căci nimănui nu-i place să piardă, toţi vor paria pe „calul câstigător”, care zice-se aleargă pe culoarul din mijloc.

Cam asta-i calea de mijloc, aurită ori mai puţin, dar întotdeauna dovedindu-se doar o jalnică tupilare după deget, că deh, pomi fructiferi n-avem întotdeauna la îndemână. Mai elevat spus, de multe ori ne ascundem în spatele unei măşti nu pentru că ne este frică de ceea ce ar putea vedea lumea în noi, ci ceea ce am putea vedea în noi înșine.

Nota bene! Deşi cam lung, textul este încadrabil categoriei ultrascurte, ideea e scurtă, da’ n-am fost eu capabil să comprim ori, mai degrabă, aveam chef de vorbă şi nu prea aveam cu cine; iar ca să nu mă trezesc vorbind de unu’ singur ca apucatu’, trebuiau să fie nişte victime colaterale. În fapt, contează titlul, primele două paragrafe (pen’ că mai prindeţi câte-o vorbă din limba strămoşilor) şi ultimul alineat.


38 de comentarii:

  1. Ăştia suntem, dom'e, ce să ne mai... absolut corect. Era cât pe-aci să nu fiu de acord (în timp ce citeam prima parte a textului), dar pe măsură ce eram pătruns de sensul şi revolta (îndreptăţită) a lui Mario (sau a Centurionului, că nu ştiu, parol, cine scrie aici!), m-am destins şi am acceptat demolarea cunoscutului dicton - dacă e privit din perspectiva acvariului cu neputincioşi ce se cred sau vor să fie percepuţi atot-alea-alea. Dacă mă plasez uuuun pic mai la mijloc (sic!) privesc totuşi "aurea mediocritas" ca un far călăuzitor. Mă declar imperfect şi mânjit, adesea greşit şi nevolnic. Viaţa îmi este presărată când cu "succesuri" binevenite, când cu nereuşite lamentabile. Din fericire, am găsit acum peste 20 de ani o cale de mijloc care-mi bipăie ba în stânga - când mă duc periculos spre dreapta -, ba în dreapta - când o iau pe mirişte în stânga. ACEASTĂ cale de mijloc e cea care ne aminteşte că poţi fi darnic fără să fii prost sau că poţi să ripostezi fără să poţi fi acuzat de agresivitate. Calea ACEASTA de mijloc ne temperează când devenim prea impetuoşi şi ne împinge înapoi în joc când suntem ispitiţi să-l părăsim. Declar că nu pot merge exact pe firul de aur al căii de mijloc; că mă abat de la el când sunt ba dobitoc (şi fac asta premeditat), ba nepriceput (şi o iau razna din ignoranţă). Mă plec însă în faţa Celui care ne-a aşternut pe jos calea, căci ea duce la adevăr şi ne păstrează viaţa. Ave, Centurion!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bun venit în modestul meu castru!
      P-aici scriu eu (Mario a.k.a. Centurion); mai scrie însă şi verişoara mea (mai rar, da' a scris şi va reveni) şi destul de des îşi mai bagă codiţa domnul Drac (vezi categoriile şi etichetele). Prezenţa lui Herr Teufel este necesară pentru a avea către cine să arăt cu degetu' atunci când lucrurile o iau razna, adică textul pe arătură. :))

      M-am liniştit, văd că nu-s singurul care mai calcă alături de numita cale. Cât despre "farul călăuzitor", o singură menţiune am: lumina e deseori înşelătoare - pe întuneric un punct luminos pare mai apropiat decât este. Cât despre plecăciunea înaintea celui care ne-a dat o direcţie, eu zic că ar fi de dorit nu doar să ne arătăm astfel respectul, ci să încercăm să fim mai buni, să aşternem calea noastră, mult mai dreaptă, căci ne aparţine.

      Pace vobis, Sandule! :-h

      Ștergere
  2. Calea de mijloc există, dar se fac eforturi disperate pentru a o ascunde, pentru a o astupa cu noroi şi frunze (verzi şi uscate, adică...) De ce? Fiindcă cea mai profitabilă industrie este războiul, ori se ştie că în orice război trebuie să existe cel puţin două părţi opuse. Cum să întreţii flacăra războiului cînd toţi merg pe calea de mijloc? Şi atunci eşti tras sau împins, momit cu zăhărelul sau zvîrlit cu şuturi în cur, către una sau alta dintre părţi. De aici, filmul e banal de cunoscut, un clişeu ce dăinuie de mii de ani.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am impresia că stai câteodată la o şuetă cu "mon cher ami", Le Diable. :-S Altfel nu-mi explic de unde draci d-amiaz' ştii tu că ciorna la care scriu acu' (în fine, de vreo "doo" zile) se referă la război şi pace (n-are legătură cu romanul lui L. Tolstoi). Nu-mi amintesc să-ţi fi povestit la telefon ori pe mail despre "planul editorial". :-O O fi ceva legat de "mind control", sigur n-ai făcut testele alea "Jedi or Sith"? 8-|Dacă-mi zici şi subiectul abordat în ciorna cu numărul doi (da, io fac mai multe deodată, precum Napoleon), te proclam "Cassandra" la masculin. :P

      Ștergere
    2. Cum să nu stau eu de vorbă cu mon frère, le Diable...? 8-|
      Nu, n-am urmat testele, deşi mă bate gîndul, doar ca să am cu ce te surclasa. :P

      Despre 'ciorna doi' nu pot spune nimic, globul de cristal e momentan în service. :D

      Ștergere
    3. Aha, s-a dus mitul oracolului din Delphi. ;)
      În "service", zici... Cu alte cuvinte, a fost ceva "la plesneală" ori poate o deducţie logică sau graţie inspiraţiei (a)divine de a citi printre rânduri, ;))

      Ștergere
    4. În cel mai bun caz ar fi fost 'oracolul din AHK*, că la Delphi nu mă pricep neam. :))

      Ce-a fost a fost, nu deconspir,
      Atîta vreme cît respir...
      :P

      Ștergere
    5. Hehehe! La recomandarea ta mi-am aruncat privirea pe AHK. Încă am momente când îmi pun mintea cu el. ~X( Ufff, după efectele resimţite i-aş spune AK-47 sau 74, :-" aproape la fel de neinteligibil precum Delphi, care prea seamănă cu Pascal-ul ca să-mi fie pe plac. ;))

      O bănuială am despre ce-a fost
      Deconspirarea nu-şi are rost... :)>-

      Ștergere
    6. Are şi chestii de nivel relativ înalt, dar dacă vrei poţi lucra şi numai în apeluri API, cu DllCall(). Faptul că permite o asemenea îmbinare de nivel înalt cu nivel mediu (ba chiar poţi crea şi apela rutine în ASM, dacă vrei!) e pentru mine motivul principal de a-i sta în preajmă. ;)

      Ștergere
    7. ASM? Gizăz! Limbajele "low-level", deşi eficiente, îmi produc crize de AStM :)) API îmi permite şi C-ul. Doar ştii vorba, cel mai bun limbaj de programare e acela pe care-l stăpâneşti mai bine. ;) Iar pentru mine au cam trecut anii de şcoală, iar altă vorbă zice că, slabe şanse să înveţi un câne bătrân la trucuri noi.

      Ștergere
    8. Păstrează-ţi spiritul tînăr! ;)
      Eu am pornit de la cod-maşină, pe vremea procesoarelor Z80. A fost o dragoste intensă şi încă am regrete că n-am urmat-o în era x86. Şi totuşi, cu voinţă, sînt capabil să creez cod ASM. Cu cîţiva ani în urmă am modificat o rutină care se voia un fel de clonă la ecranul de boot al XP-ului, pentru Win9x. Încă e instalată pe vechiul HP Vectra. Cod maşină direct, sublim. E un sentiment unic atunci cînd eşti stăpîn pe absolut fiecare instrucţiune în parte a procesorului. Dacă n-ai cunoscut codul-maşină, n-ai cunoscut iubirea - crede-mă! Şi nu, niciodată nu eşti prea bătrîn pentru a face ceva ce îţi incită sufletul. :)
      Aşadar... te încumeţi? ;)

      Ștergere
    9. Hehehe, vrei să zici, tânăr şi neştiutor :)) Cu asta-s de acord! :)
      Nu contest, unicitatea sentimentului la care te referi, însă nu cred că sunt capabil de atâta creaţie... BTW, my soul is already lost, nu ştiu ce l-ar mai putea incita sau încânta. :-S

      Ștergere
    10. Te vaiţi ca o babă! Pune mîna la treabă!
      Na că fac şi versuri fără să vreau! :))

      Ștergere
    11. Fără să vrei, ha? :P Ba io cred că-i cu premeditare, întru provocarea a ceea ce a mai rămas din spiritul de centurion. Tocmai am constatat că durerea de cap este mult mai puţin preţuită decât aceea de spate... din păcate. :( Aşa că, de ce mi-aş mai bate capu'? :-? Cui i-ar mai folosi? Pe de altă parte, chiar şi un câine bătrân poa' să muşte, dacă îi bagi mâna în gură; poate m-oi apuca şi de învâţat în ălea 28 de zile... dacă nu m-o durea prea tare spatele ori poate tocmai pentru anestezie. :))

      Ștergere
    12. Fie cum zici tu, important e să scoţi ce ai de valoare în tine, cît mai e vreme. ;)

      Ștergere
    13. Hmm, de-ar fi aşa simplu. 8-| Întrebarea care se pune este dacă o mai fi rămas (ori o fi existat vreodată) ceva de valoare. :-?
      Cât despre vreme... :!! TIC-TAC, se apropie...

      Ștergere
    14. Atunci grăbeşte-te şi sapă, oi găsi ceva! ;) Sper că nu... ce-a îngropat pisica... :P =))

      Viel glück! %%- :-bd

      Ștergere
    15. Daaaa! Uite, tocmai caut :)] nişte utilaje de foraj la mare adâncime (cândva Ploieştiul tău producea aşa ceva) ori barem un excavator. De apă dau sigur, da' ce folos, că asta nu-i bună nici în papuci, "conaseurii" ştiu de ce. =))

      Ștergere
    16. Da, Uzina 1 Mai a fost cîndva cel mai mare producător de utilaj petrolier. Acum nu ştiu ce mai produce, dacă mai produce ceva... :(

      Nici eu nu-s prieten cu apa, în special la interior produce daune considerabile, recte rugină. :))

      Ștergere
    17. Acea uzină - ca multe altele, deşi ne putem hazarda a spune că toate - a reprezentat o parte a preţului plătit pentru anumite "favoruri" din partea celor "mari" şi "tari". Consumatori da, însă nicidecum concurenţi. Cu alte cuvinte vasali... Da' asta-i altă poveste.

      Just! Şi când te gândeşti că specialiştii recomandă un consum zilnic de minim doi litri de apă. 8-| Nişte ignoranţi. :))

      Ștergere
    18. Ăştia vor să ne transformăm în meduze. Că de fapt atîta coloană vertebrală avem, oricum... :-"

      Ștergere
    19. Aş miza mai degrabă pe un nevertebrat inferior, total inofensiv care nu-i capabil de a crea nici cel mai mic disconfort.

      Ștergere
    20. Corect - pînă şi meduza poate produce usturimi, ori ei nu vor asemenea deranj...

      Ștergere
    21. Mare deranj, se cunoaşte doar preferinţa unora de a pupa o anume parte anatomică. ;)

      Ștergere
    22. Pupa-i-ar Herr Teufel cu buze de urzici! =))

      Ștergere
    23. Sadicule! Da' chiar nu-i o idee rea, măcar de-ar fi posibilă. :))

      Ștergere
    24. De-ar exista dreptatea aceea universală... :-" B-)

      Ștergere
    25. Păi, zic unii c-ar exista... Din păcate nedovedibilă, dar mai cu seamă tardivă, în cazul în care "justiţia" la care fac referire chiar există.

      Ștergere
    26. Balanţa se echilibrează numai pe termen fooooooooooooooooaaaaaaaaaaarte lung. Unii zic c-ar dura o Eternitate... ;)

      Ștergere
    27. Îi clar, crystal-clear vorba unora, nici cea mai mică şansă ca în timpul scurtei mele şederi p-aici să văd balanţa justiţiei (divine ori ba) în echilibru. What a pity sau dacă vrei în limba lui Goethe, leider.

      Ștergere
    28. Mnoh, io aş zice pe limba lui Mork: shazbot! :D

      Ștergere
    29. Mda, parcă ar merge şi-o înjurătură, "doi în unu" (vorba unuia), exprimă regretul şi dă glas nădufului.

      Ștergere
    30. De când aşteptam prilejul să-l citez pe Giorgică. Ţi-l aminteşti, nu?. =))

      Ștergere
    31. Ceva-ceva îmi trece printre capete da' nu garantez c-ar fi fix pe fix la gîndu' tău, aşa că mă abţin. :D

      Ștergere
    32. La fix! Ăla-i, cel care se ambiţionase (precum asinul) să lase replici (vrute) şmechere la comentariul tău de pe un blog pe care-l vizităm amândoi. ;)

      Ștergere
    33. Lemne şi pietre după el! :D

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.