miercuri, 22 octombrie 2014

Despre minciună

It's all lies darling
„Nimeni nu te poate înşela, te înşeli numai tu însuţi”, spunea odinioară cineva, un neamţ, de-al lor, nu de-al nostru. Cu alte cuvinte, vorba, oricât de meşteşugită ar fi, nu ne poate înşela – sigur, aşa cum am mai spus-o, puterea cuvântului poate doar manipula, ceea ce nu-i totuna. De minţit, ne minţim singuri, ba chiar ne produce atât de multă plăcere încât stăruim în a ne lăsa înşelaţi, minţiţi de noi înşine. A devenit un obicei. Aş spune chiar o necesitate, având în vedere caracteristicile speciei umane, a omului, mult prea slab pentru a înfrunta tot ceea ce-i aruncă viaţa cu generozitatea-i binecunoscută în faţă. Genială găselniţă a instinctului de conservare.

Irezistibila tentaţie a minciunii ne-a făcut pe noi oamenii să inventăm minciuna perfectă – unii i-ar spune speranţă, totuna, amblele sunt iluzii – anume atât de des uzitata expresie: „totul va fi bine”. Când? Odată, cândva, dar va fi... Ce altceva ne-ar putea insufla mai multă nesiguranţă de-atât? Totuşi, ne place să credem, să ne minţim. E doar atât de plăcut, nu-i aşa?

Argumente în sprijinul acestei teorii sunt o mulţime, să-l luăm însă pe acela aflat la ordinea zilei. Inexplicabil – altfel decât prin plăcerea de a ne minţi pe noi înşine, înainte enunţată – este faptul că atât de multă lume pune botu’ la toate cele câte le spun ăia de se vor (văd) puşi într-un scaun confortabil, ba chiar onorabil, ar zice unii, de la Cotroceni. Bine, nu-i o surpriză, aceeaşi abnegaţie întru autoiluzionare se observă şi în cazul alegerilor pentru cele cinci sute şi nu’ş câte scaune de la alt „palat”.

Ar mai fi ceva greu explicabil. Se presupune că repetând un anume lucru, înveţi, te perfecţionezi. Nu însă întotdeauna teoria rămâne valabilă. Referind aspectul din aliniatul anterior, se observă că, deşi de 25 de ani, repetem periodic aceeaşi acţiune sau operaţiune, însă n-am învăţat nimic, de perfecţionat nici nu se pune problema. I-am văzut pe toţi, două mandate (unii zic trei) primul preşedinte, al doilea s-a mulţumit cu unul (deh, „i-au pus-o” l-au învins seviciile), următorul a avut alte două (mai lungi, un fel de două mandate jumate), iar ăsta pe care-l vor scoate urnele în noiembrie va fi la fel, nu contează numărul de mandate. Contează însă ce au ăştia în comun. La prima vedere, pentru majoritatea observatorilor, mai nimic. Totuşi, au ceva ce nu poate fi trecut cu vederea sau poate, dar ar însemna să fim superficiali, iar superficialitatea nu-i de dorit atunci când teoretizezi, mai ales pe o temă atât de profundă precum minciuna. Aţi intuit? Să vedem. Aşadar, de fiecare dată, pe final de mandat ori chiar de pe la jumătatea acestuia, fiecare a fost blamat, înjurat cu patos civic (v-amintiţi lozinca: „ieşi afară javră ordinară”; mai erau şi altele, pe vremea celor dinaintea lui), în timp ce acela care urma să vie era lăudat peste poate, întrucât numai de la el urma să vie binele atât de aşteptat. Eh, n-a venit, iar „viitorul”, devenit între timp „actualul”, adică „în funcţie”, a avut soarta predecesorului, toţi sfinţii pogorându-se asupra-i sub formă de „duioase” înjurături.

Cu toate acestea continuăm să ne minţim, să susţinem sus şi tare că favoritul nostru ne va aduce ceea ce ne lipseşte. Ce anume ne lipseşte nici nu contează, de ce să ne încâlcim în detalii nesemnificative, relevant este doar câstigătorul, e al nostru, lui i-am ţinut pumnii strânşi, pentru el am strigat până am răguşit, pe el l-am susţinut în faţa amicilor, cunoscuţilor şi vecinilor, pentru el, salvatorul naţiei, am fi fost capabili să ne punem chezăşie înşăşi viaţa. Nu va trece mult şi-l vom huli la fel cum am făcut-o cu deja uitatul favorit, dar asta deja iar nu mai contează, ne-am mai minţit odată, nu va fi nici prima nici ultima oară, fiindcă, aşa cum spuneam, tentaţia e prea mare.

Presupun că din aceeaşi dorinţă neostoită de a ne minţi pe noi înşine sunt luate „de bune” afirmaţii de tipul: „voi face şi voi drege”, uitându-se că, potrivit Constituţiei, prerogativele preşedintelui sunt extrem de limitate, aproape inexistente, în ceea ce priveşte elementul decizional. Fleacuri, tot ce contează este să-i „ciuruim” pe ceilalţi. Se va vedea mai apoi cine pe cine „ciuruie”, dar deja va fi trecut „baba cu colacul” –  vorba bunicii mele –  şi orice raţionamente ulterioare vor deveni inutile. Până data viitoare, când nu vom pregeta în a ne minţi din nou.

De la sine înţeles că toate aceste consideraţii despre (auto)minciună nu se aplică doar exemplului anterior, rămân valabile indiferent de situaţie, fie că vorbim despre lucrurile lumeşti ori spirituale, de serviciu sau despre iubire, prietenie, autocunoaştere, iluzie sau certitudine. Asta ne e firea, creduli şi inocenţi deopotrivă, mai apoi vinovaţi şi oţărâţi pe noi înşine ori pe ipotetica soartă care ne-a fost potrivnică. Minciuna devine antidotul ori mai degrabă drogul care ne ameţeşte făcându-ne suportabilă neputinţa, ratarea.

Desigur, nimeni nu va recunoaşte vreodată că a putut fi atât de fraier, indiferent de context, încât să se păcălească pe sine, toată lumea va învinovăţi pe cineva: temperatura, presiunea atmosferică, umiditatea aerului, punctul de rouă, fazele lunii, mişcarile de rotaţie şi de revoluţie care i-au centrifugat mintea, radioul, televiziunea, manelele, dracii de amiaz’ ori de seară etc., orice sau pe oricine, numai pe sine nu.

Cam atât despre minciuni şi mincinoşi. Ar mai fi de luat în discuţie eterna minciună referitoare la conceptul de libertate, dar cum spuneam cu altă ocazie, libertatea merită o pagină separată. Cândva, când o să mă simt capabil să o înfrunt, îndeajuns de puternic pentru a o contesta.



6 comentarii:

  1. Uite inca un articol interesant despre Sinceritate, Adevar si Minciuna http://www.vavilapopovici.com/wp/sinceritate-adevar-si-minciuna/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tocmai l-am lecturat pe-ndelete. Merci pentru pont. Da' am găsit două-trei paragrafe care se pot încadra la "minciuna" cu care ne "îmbătăm" sau ne îmbărbătăm, expuse însă ca fiind adevăruri imuabile.

      Ștergere
  2. Buna, Centurion, ai mare dreptate in tot ce scrii, nimeni nu ne poate insela sau rani daca noi nu-i permitem, daca nu-i aratam ca se poate. Iar uneori vietile noastre par atat de goale, atat de lipsite de sens incat nu ne mai ramane nimic in afara de aceasta minciuna impachetata frumos numita speranta. Si ne agatam puternic de ea...
    In ceea de priveste politicul, alegerile ca tot sunt acum la moda, eu cred ca romanul voteaza subiectiv, cu inima, acel canditat care i se pare lui mai simpatic pentru ca in sinea lui stie ca toti sunt o apa si-un pamant.
    Poate ca asta ne e soarta din cauza felului nostru de-a fi. Poate ca avem si noi un defect major, nu stim sa ne alegem conducatorii. Sau nu avem conducatori capabili.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "Totul va fi bine", Nu-i aşa că sună frumos? Nici nu mai contează finalitatea... Avem nevoie şi iluzii chiar dacă prin ele, omul nu face decât să se amăgească pe sine. O ştie prea bine, o face în cunoştinţă de cauză, deşi ştie că nu întotdeauna îi va fi de folos... Paiul de care se agaţă acela pe cale de a se duce la fund.

      Vot subiectiv... Hmmm, aşa cum te ştiu, diplomată şi "elegantă" în exprimare. Eu i-aş spune altfel, mult mai "drăcos". :)) Mă abţin, e blog, nu cazarmă. ;-)

      Eh, soarta... Şi asta ar putea fi o altă găselniţă a instinctului, să nu ne simţim singuri, să avem cui mulţumi ori dimpotrivă reproşa. Personal, nu prea cred în predestinare, noi suntem aceia care prin acţiunile noastre, oricât de nesemnificative ar părea, ne croim propriul destin... Poate că ştim să alegem, dar nu vrem; poate că s-ar găsi şi conducători, însă cei capabil nu vor să intre în joc (dreptul lor, la fel şi al nostru de a nu alege între două rele, conform uzanţei din ultimul sfert de veac).

      Ștergere
  3. Cred ca expresia "Speranta moare ultima" este o alta forma a expresiei "totul va fi bine" - aceeasi inselaciune dar ambele au fost inventate pentru ca "cel fara speranta" sa aiba un"pai" de care sa se agate. Numai bine, Centurion.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, Rodica, cam aşa ceva... Speranţa moare odată cu noi şi probabil că este unica minciună benefică. Ce ne-am face oare fără această iluzie nevinovată? Preferabil ar fi să n-avem nevoie să uzăm de aceste tertipuri, să avem doar zile în care să nu fie nevoie să ne amăgim cu lozinca "totul va fi bine".

      O seară aşa cum ţi-o doreşti. :-)

      Ștergere