duminică, 23 noiembrie 2014

Despre lideri şi leadership

Leader, Leadership
Douglas MacArthur
(26 ianuarie 1880 - 5 aprilie 1964)
Am recitit zilele trecute o povestioară publicată în Almanahul Anticipaţia din 1984. O nuvelă care abordează în rândurile-i o temă obişnuită acelor ani, războiul nuclear. Dar nu pe acest aspect se vor concentra rândurile de faţă. Va fi doar o discuţie liberă pornind de la personajul central al naraţiunii, locotenentul Ent. Cândva (puţintică răbdare, că-s multe pagini de copiat, de la 115 la 123, iar dactilografia nu-i tocmai punctul meu forte), pentru amatorii de povestiri SF, o să pun pe blog întreaga nuvelă aparţinând scriitorului Ioan Popa, merită, mai cu seamă gândindu-mă la câţi doritori mai au posibilitatea să citească un almanah apărut acum „trej” de ani. Ce bătrân sunt…

Pe scurt, omu’ ăsta şi-a condus compania (formată din patru plutoane de combatanţi şi combatante), într-un marş forţat de vreo „doişpe” zile de-a lungul deşertului spre o ţintă care de fapt nici nu (mai) exista, nu pentru a câştiga o bătălie ci pentru a le salva vieţile. Ei bine, omul ăsta a fost un lider, „adevărat lider” ar fi pleonasm, căci „leader” eşti sau nu eşti, nu există fracţiuni de lider. A fost un lider nu pentru că ceilalţi l-au urmat orberşte, respectând uzanţele cazone, ci fiindcă a pus mai presus soarta oamenilor săi decât propria-i viaţă şi deloc de neglijat, pentru că atitudinea sa i-a îndemnat pe ceilalţi să-l considere astfel. Oamenii săi l-au urmat nu pentru că-l iubeau, în realitate îl urau din cauza rigidităţii afişate, ba chiar unul dintre sergenţi, bănuindu-l de nebunie, se pregătea să-l oblige să predea comanda. Aceiaşi oameni nu s-au sfiit să-l refuze atunci când locotenentul, epuizat de arşiţa deşertului, trecând peste obişnuita-i aroganţă le-a cerut apă, spunându-i că şi bidoanele lor sunt goale. Într-un final au ajuns la o oază, erau salvaţi, însă nu mai aveau cui să se arate recunoscători. Mai apoi au găsit unica hartă după care se ghida comandantul lor, pe care nici măcar nu era marcată respectiva oază. Locotenentul mersese la noroc, trebuia să-i ducă undeva ori măcar să le ofere şansa de a ajunge într-un loc în care ar fi putut trăi. De aceea „trăsese” de ei acele doisprezece zile, să-i scoată la liman, fiindcă orice întârziere însemna pieirea între dunele deşertului.

Cam asta înseamnă lider şi „liderşip”, cel puţin în accepţiunea mea. Întâi îţi scoţi oamenii din „rahat” şi abia mai apoi de ocupi de tine… dacă mai apuci. Pe de altă parte, lider nu te proclami, ci pur şi simplu ceilalţi te consideră astfel, desigur dacă reuşeşti să le dai suficiente motive, iar pe acest ultim considerent aş zice că mai degrebă te naşti lider. Restul teoriilor pe această temă, numeroase şi stufoase, întinse pe sute de pagini sunt apă de ploaie ori mai curând rahat în ploaie. Ce s-ar fi întâmplat dacă respectivul începea să le explice tuturor şi pe înţelesul fiecăruia (căci mai sunt şi unii care pricep greu şi uită repede) aplicând principiile democraţiei (de rahat), eventual supunând şi la vot, lăsând „vox populi” să decidă după cum o duce ori nu căpăţâna… Pierdere de vreme şi cu siguranţă pierderea „trenului”, moarte sigură.

Revenind „ex abrupto” la realitatea zilelor noastre, departe de îmbietoarea perfecţiune a creaţiilor literare, mă întreb câţi lideri om fi avut noi în ultimii 25 de ani, nu neapărat de la 1918 încoace, de când putem vorbi despre România aşa cum o ştim azi, în fine, aproape aşa (în prezent fiind cu câţiva km² mai mică). Oricât îmi zgâiesc ochii pe lista cu numele celor ce-au voit a fi lideri nu găsesc măcar unul care să satisfacă toate condiţiile din „fişa postului”. Păi, hai să detaliem.

A fost Iliescu un lider? Poate la început, însă doar parţial, numai fiindcă a reuşit să strângă masele în juru-i. N-ajunge doar atât. Cum nu-i suficient nici faptul să o ţii întruna cu ipoteticul „consens naţional”; nu-l clama, impune-l, dacă poţi, iar atunci ar înseamna că eşti într-adevăr lider. Nici dictonul „sărac dar cinstit” nu te transformă neapărat în lider, în niciun caz atunci când în juru-ţi mişună personaje care nu-s etalonul sărăciei şi cu atât mai puţin al cinstei. Aşadar nu, nici pomeneală de un lider în cazul ăsta, chiar dacă din motive estetice te preocupă plantarea panseluţelor.

Următorul, Constantinescu Emil. Îmi vin în minte nişte rime care includ apelativele Milică şi Emilu’, mă abţin însă, pentru simplul motiv că dom’ profesor a fost şi este un domn respectabil, însă doar atât, niciodată cu valenţe de lider. Concluzia o trag din însăşi vorbele domniei sale pe final de mandat, citez din memorie: „m-au învins serviciile”. Eh, aşa ceva este inadmisibil dacă te vrei un lider. Poate că nici nu te-au învins, nici seviciile, nici alte forţe obscure, mai curând, n-ai fost recunoscut niciodată drept lider. Punct, am demonstrat ceea ce era de dovedit, „case closed”.

Comandantul de navă. Probabil mai lider decât primul, însă numai până la un punct. Puţin mai lider, dar nu pentru că, cum-necum, a stat zece ani într-o funcţie care se obţine prin vot popular, ci pentru că a ştiut cum se manevrează „legiunile civile”, a ştiut să-şi aleagă sergenţii, să dezbine potenţialii inamici şi să stăpânească apoi teritoriul cucerit. L-aş putea suspecta de folosirea tacticilor militare, dacă n-ar fi fost doar comandant de vas civil. Băsescu n-a fost un lider, chiar dacă a reuşit să catalizeze simpatiile oamenilor în juru-i, fiindcă n-a respectat condiţia primordială, anume: întâi pune-ţi în siguranţă oamenii, apoi împăunează-te cu laurii reuşitei. În plus, ce lider eşti atunci când, de dragul obţinerii de „capital de încredere”, stai la un şpriţ cu Becali ori petreci în mijlocul ţiganilor (interlopi dovediţi).

Lăsăm deoparte „no name-uri” precum Năstase şi Geoană. N-au fost şi nu vor putea fi vreodată lideri. Ambii au pierdut în faţa marinarului şi tot ambii au ajuns liderii partidului numai pentru că predecesorul lor trebuia înlăturat căci suferise o înfrângere în urma căreia nu mai putea pretinde acest statut.

Au urmat pretendenţii: Ponta şi Iohannis. Primul a urmat tradiţia, luând locul „Caesarului” învins, însă asta nu l-a transformat implicit într-un lider. Ar fi destul de greu şi foarte improbabil să reuşeşti să devii lider atunci când „lider spiritual” ţi-a fost întâiul „lider” postdecembrist. Desigur, acelaşi handicap, al modelului a fost resimţit în egală măsură de mai toţi cei înainte menţionaţi, până şi marinarul a fost coleg de partid cu „bunicuţa”. Ş-apoi, ce lider eşti atunci când până şi propria tabără îţi toarnă marmeladă în galoşi, după modelul „domnului Goe”. Eu asta am observat în câteva rânduri pe parcursul ultimei campanii războinice electorale. Ar mai fi destule de spus, însă despre învinşi de obicei se vorbeşte puţin, iar omu’ ăsta a pierdut, pe cale de consecinţă va trece în uitare.

Cel de-al doilea, actualul preşedinte ales (mai aşteaptă până prin decembrie să fie numit în funcţie), n-a dovedit încă nimic, afară de faptul că a reuşit să adune mai mulţi simpatizanţi dispuşi să-l proclame lider. Dar de aici şi până la a fi lider e cale lungă, care, cel puţin până acum, s-a dovedit de nestrăbătut de cei dinaintea lui. Mie mi-ar plăcea să-l văd pe omul care consideră că România este „sein Vaterland”, că tace şi face (fiindcă da, vorba multă sărăcia omului), atât cât îi permite Constituţia, însă nici măcar asta nu l-ar face un lider incontestabil. I-aş spune eu (în cazul foarte puţin probabil că-şi aruncă ochii pe această foaie), dar atunci cum ar rămâne cu satisfacţia lucrului bine făcut, i-aş refuza bucuria descoperirii secretului de a fi lider… Şi-ar fi păcat, iar eu aş fi rău fiindcă-i răpesc omului plăcerea victoriei prin propriile-i forţe. Teoretic are cel puţin două avantaje, anume: în primul rând, a văzut (sau ar fi trebuit să vadă) greşelile celor dinaintea lui şi ar putea trage învăţămintele de rigoare; iar în al doilea rând, e de puţină vreme în „politica mare”, poate n-a fost încă atins de „microbul” care-i infectează rând pe rând pe toţi cei care-i respiră aerul. Viel Glück, Fritz Klaus! Chiar o să ai nevoie.

Ştiu că vor fi unele voci care i-ar recomanda pe domnii Antonescu şi chiar Tăriceanu, drept lideri. Mai gândiţi-vă şi amintiţi-vă de greşelile lui Antonescu, aproape nenumărate. Asta ca să nu mai aduc în discuţie faptul că în această înfruntare „clash of the titans teachers”, Herr Klaus l-a detronat imediat ce a intrat în joc. Blitzkrieg s-ar spune, fizicianul devenind pentru profesoraşul de istorie un fel de „Hannibal ad portas”. Întorcându-mă la povestea de la început, lui Antonescu (actualul, nu celui care a ordonat trecerea Prutului) nu i-aş pune sub comandă nici măcar un pluton, darămite o companie, mi-ar pierde oamenii la fel de uşor cum şi-a pierdut Varus legiunile la Teutoburg. Cât despre Tăriceanu, ce-ar mai fi de adăugat din moment ce odată a pierdut comanda tocmai în faţa înainte pomenitului Antonescu.

Cam atât despre lideri şi leadership, oricum cam multe vorbe pentru a descrie nimicul ori inexistentul lider al timpului prezent şi, după cum se prefigurează vremurile, al viitorului.


Sursa FOTO

24 de comentarii:

  1. Nu era cumva "Hannibal ante portas" sau memoria mea e prea slabă în cazul ăsta? În rest vreo trei mici typo-uri şi o cîrcă de dreptate în ce priveşte inexistenţa unui leader în toată puterea cuvîntului. Circumstanţe atenuante ar fi prezenţa nu a unuia ci a doi "Big Brother" care nu permit nici o tentativă de independenţă şi suveranitate nimănui. Tot ce ne rămîne sînt aparenţele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Richtig, Herr Dragoş! :D
      Uite dară cine a fost un "şcoler" silitor căruia i-a plăcut istoria şi latina. Da, asta-i exprimarea cultă după istoricul Titus Livius (ăla de-a scris "Ab urbe condita"), io am folosit exprimarea vulgului, folosită drept "sperietoare" întru potolirea odraslelor neascultătoare. :))
      Da' şi eu am fost silitor. Înainte să-ţi răspund am luat la "puricat" textul în căutarea typo-urilor. Am "vânat" trei: "deşetului", "militate" şi "dinainte" (lipsă "a"). Am spus că nu-s foarte priceput într-ale dactilografiei, în plus "bumbii" îs cam prea apropiaţi şi am impresia că uneori mai şi fac schimb de locuri :))) (r/t, a/s, p/ă, u/i etc.). Corectat! Or mai fi şi altele? Îmi dai tu de ştire, că observ că ori nu te mai "latră" gugălu' ori ai fost logat la G, caz în care nu afişează mizeria aia de CAPTCHA... Ori poate ai devenit o ţâră "masochist" şi a început să-ţi placă :-P :)))))

      Mda, "Big Brothers", însă nici ăia doi nu-s tocmai lideri, nu după standardele mele, presupun (cu o infimă marjă de eroare) nici ale tale... Aparenţele, aşa cum spui, rămân... ce ne-am face şi fără astea, măcar atât...

      Ștergere
    2. Ha ha ha, aşa pare, că mi-a plăcut istoria? Pfuai şi io nici nu ştiu cum am trecut clasa de fiecare dată! Bîtă am fost, tufă de Veneţia, îţi dai seama!? Din pură întîmplare reţin unele expresii pentur o anumită perioadă de timp, iar pe asta cu Hannibal tocmai o recitisem de curînd aşa că era fresh în memorie. Ptiu, nu puteam să tac şi să mă dau mare istoric şi filosof?! :-P

      Cu typo-urile nu mai pupi tu să reiau textul, o atenţionare ajunge că am frigideru' mic şi nu-ncape atîta carne-n el. :))

      Cît despre guglă, fii pe pace, că m-a muşcat de-a sărit sîngele pe pereţi mai ceva decît în filmele de groază cu drujba şi sadicu'. :)) Pentru tine am făcut eforturi supraomeneşti ca să apuc să comentez, da' nu ştiu pînă cînd rezist la asemenea presiuni comparabile cu cele din Groapa Marianelor. :-P Uite, acu' încerc cu contul de guglă, să vedem cum apare. Apropo, te uiţi la avatar şi-ţi dai seama - OpenID e cel cu băţu' portocaliu şi săgeata semicirculară de la comentariul precedent.

      Da, cei doi Big Brother sînt doar 'big' şi atît. Fizic. Ştii tu cum e cu paznicu': e înalt cît uşa, lat cît uşa, prost ca noaptea da' tare ca stînca - dacă nu-l poţi pocni în boaşe ca să pice jos, nu intri (sau nu ieşi) - simplu! ;-)

      Ștergere
    3. Hehehehe, "bâtă" şi "tufă de Veneţia" pfoia ce-mi plac expresiile "plastice", eu mai am una sinonimă: "bioxid de clei".

      Eh, zici tu, doar pen' că eşti modest. Am citit destule idei filosofice la tine, istorie mai puţin - deşi aş putea lua în calcul unele unele istorioare de pe blogul tău, între care aceea despre "dragonul alb"; istorie, nu?

      Mă gâdeam eu că nu mai faci o a doua lectură, cu toate că nu-i unul dintre textele lungi. :))) Oricum, vielen Dank pentru atenţionări, întotdeauna sunt binevenite, typo-rile respective nu dădeau bine cu imaginea perfecţionistului pe care încerc s-o impun în acest castru roman. :D ;-) "Carne" nici gând, cu toate că eu (ca orice centurion) nu ţin post, zeii noştri erau mai permisivi. :lol: sau :twisted:

      Aha... Aşadar, v-aţi împrietenit! Din "bad dog G" a devenit "sweet puppy G". :))) Dacă eşti logat la guglă poţi comenta şi sub "Nume/Adresă URL" (penultima opţiune, deasupra de "anonim"), fără să sară CAPTCHA pe tine (comentariul ăsta aşa e pus). Cel puţin asta am constat eu în cele câteva teste pe care le-am făcut, tot pentru tine, un fel de reciprocă întru răsplătirea eforturilor tale şi desigur pentru că-mi eşti einen guten Freund. ;-)

      Corectă comparaţia cu "bodyguardul", numa' că, vezi, unii încă se lasă intimidaţi de dimensiune, asociind-o atât cu puterea cât şi cu inteligenţa, deşi cele două atribute nu totdeauna merg mână-n mână.

      Ștergere
    4. Da da da, mi-aduc aminte de expresia ta preferată: CleiO2. :)) (javra nu acceptă tag-ul SUB aşa că n-am putut scrie corect formula, cu doiul subscript)

      Pe bune, istoria mi-a fost întotdeauna străină, copil fiind nu înţelegeam de ce ar trebui să bag în cap tot felul de chestii despre nişte unii morţi de sute/mii de ani în loc să mă ocup de ce este şi ce va fi. Tîrziu am realizat adevărul profund din vorba "cine nu cunoaşte istoria e condamnat s-o repete" (probabil există mici variaţiuni pe temă).

      Povestea aceea despre dragonul alb - bietul cocoş! :-) - face parte din istoria trăită first-hand, singura în care pot avea încredere şi nici aceea 100% fiindcă memoria mai poate juca feste uneori. Istoria reală însă, aceea a personajelor şi evenimentelor importante care au schimbat în bine sau în rău cursul multor vieţi, îmi rămîne undeva în ceaţă, cel mult tangentă. Din fericire are cine să se ocupe de ea serios. ;-)

      Despre erori... gerne, fac şi eu ce pot să ajut. :-) Iar guglă... he he... l-am lăsat azi să-şi facă de cap, da' crezi că o să stau în fiecare zi cu poarta deschisă ca să mă bîntuie cum vrea el? Nah! A fost de probă, am înţeles că e chestie de pură rivalitate: au aranjat totul încît să facă omul să-şi creeze cont pe guglă (dacă n-are) şi să stea mereu logat ca să-i fie "atît de uşor" să comenteze, fiindcă "uite cîte probleme apar dacă eşti utilizator WP sau anonim sau..." Hai că mai nou văd şi AIM (AOL Instant Messaging?) în lista de posibile logări. Pînă la urmă se dă pe faţă că sînt toate una şi aceeaşi mare bază de date a no such (fuckin') agency… ;-)

      Danke schön für schreiben (und glauben auch, glaub Ich) daß Ich ein gutes Freund für Dich bin. Du auch ein gutes Freund für Mich bist. :-) (pe bune că n-am folosit un translator... da' cred că se vede deja! :)) )

      Puterea şi inteligenţa sînt de cele mai multe ori antagonice, natura are grijă să nu dea de toate cu grămada nimănui. :-)

      Ștergere
    5. Lasă subscriptul, se înţelege unde tre’ să fie doiul de la oxigen, însă ai fi fost un chimist desăvârşit dacă-mi scriai formula "cleiului", în fine, oricărui lipici. :D

      Da, "animalu' de companie" (în contextul nostru, companie = firmă, corporaţie etc.) nu acceptă în comentarii decât bold şi italic (strike nu merge, nici img src, evident nici cele şi mai complicate cum sunt upperscript sau subscript). Nici emoticon-urile nu-s funcţionale (indiferent de cod); cică se poate introduce un widget pentru comentarii, am văzut pe câteva bloguri BS, dar pentru asta tre' să umbli în "bucătăria" şablonului, iar eu sunt paralel cu aşa ceva. Merge însă "href".

      Cei care nu cunosc greşelile istoriei sunt condamnaţi să le repete, iar cei care nu cunosc istoria sunt condamnaţi pur şi simplu. Ar fi una dintre variantele despre care spui.

      Daaaaa, ştiu că într-un fel ţi-ai călcat pe inimă insistând să te împrieteneşti cu guglă, ceva în genu' "în pat cu duşmanul". :))) Un motiv în plus să apreciez la superlativ gestul tău de a lăsa câteva gânduri aici - într-un castru prieten, dar aflat pe teritoriul inamicului. :D

      Ete na, de parcă mai era vreun secret implicarea "no such agency" aka NSA sau altora că n-or fi ei singurii implicaţi. La drept vorbind este o strategie care le serveşte scopul în cel mai eficient mod posibil... Ahhhh, încalcă anumite principii... Na und, wer kümmert sich um das?

      În privinţa alineatului în limba germană, ce să zic altceva decât că, ceea ce scriu (spun) şi gândesc (cred)... Also, du bist ein echter Freund für mich. ;-)

      Ștergere
    6. Limitările absurde mă ucid, lumea mea personală vrea dreptul la opţiuni cît mai diverse, pentru că aşa abia învăţ să discern, să aleg corect. În WP pot - cel puţin în propriile articole sau comentarii - să folosesc tag-uri diverse; probabil ai văzut în AddTags cîte funcţionează şi cred că am să introduc şi sub/super-script în variantele veche şi nouă, adică cu <sub></sub> <sup></sup> (veche) şi <span style="..."></span>
      (nici nu ştiu ce-o să iasă, dacă apare corect sau iar îşi bagă ăştia nasu' să modifice.)

      Problema cu implicarea, urmărirea, insinuarea e de ordin psihologic. Mă simt ca şi cum aş fi 24/7 on probation, permanent vinovat de ceva necunoscut şi extrem de grav care necesită prezenţa ostentativă a "răsuflătorului în ceafă". Demnitatea umană scade la cote alarmante din principiu.

      Danke schön, mein Freund! ;-)

      Ștergere
    7. Dacă tot discutăm despre limitări, de ce nu aş introduce şi limitele de suportabilitate, asta cu trimiterea la ultimul tău alineat (despre demnitate şi perioada probatorie a bunei credinţe)... Limite care deşi relative, de la om la om, tot vor fi depăşite cândva la general. Ca o părere personală (greu de argumentat altfel decât prin deducţie logică), as zice că limitările vor fi tot mai numeroase, iar opţiunile, nu doar limitate, ci probabil (într-un viitor mai îndepărtat) reduse la zero... sau în cel mai fericit caz, atât cât să existe ca număr, doar pentru a da impresia de liberă alegere.

      În BS tag-urile funcţionează numai în articole, nu însă şi emoticonurile (ar fi necesare mici intruziuni în codul şablonului).

      Ebenfalls. Şi eu mulţumesc!

      Ștergere
    8. Cu precizie matematică, limita opţiunilor disponibile tinde spre zero. E vizibil de jur-împrejur pentru oricine are ochii minţii deschişi. Da, e aşa cum spui: există deja false opţiuni care în realitate sînt eligibile poate numai unui grup extrem de restrîns, în timp ce marea majoritate nu vor avea niciodată acces la ele.

      Limita suportabilităţii e o altă variabilă a ecuaţiei, care şi ea e împinsă pînă într-acolo încît va deveni aproximativ aceeaşi pentru toată lumea "obişnuită".

      Ștergere
    9. Obişnuinţă, nu-mi place cum sună, prea aduce a adaptare la condiţiile de mediu, iar asta obişnuiesc să facă (în mod natural) animalele inferioare. Omul, ca "animal" înzestrat cu raţiune, se presupune că e capabil să adapteze mediul propriilor nevoi... da' e posibil să aleagă calea cea mai facilă, adaptarea sau obişnuinţa, până la urmă e şi asta o variantă logică.

      Ștergere
    10. Cînd am spus "lumea obişnuită" m-am referit la ceea ce de obicei se numeşte "omul de rînd", o sintagmă care sună cumva peiorativ în urechile unora, motiv pentru care m-am învăţat s-o evit. Nu făceam referire la obişnuinţă ca la o cedare rutinică în faţa inevitabilului.

      Dar dacă tot ai adus vorba despre adaptarea omului la condiţiile de mediu versus adaptarea mediului la cerinţele omului, trebuie să spun că inteligenţa şi raţiunea animalului ăstuia superior nu au putut evita distrugerea mediului prin adaptarea sa dezastruoasă la condiţiile ilogice şi aberante ale "rasei superioare". Asistăm acum la îngenuncherea omului de către Natură, cea care va avea întodeauna ultimul cuvînt.

      Ștergere
    11. "Omul de rând", nu-mi sună deloc peiorativ, ce să zic atunci despre termenul de care obişnuiesc deseori să uzez, anume gloată. Iar pentru aceşti oameni "obişnuiţi", limita suportabilităţii nu prea are limite, întotdeauna se vor "împăca" cu ceea ce le este "dat", uneori chiar şi cu mai puţin... "ca să fie primit" :twister:

      Adaptarea mediului la propriile-ţi nevoi (această alternativă accesibilă, zice-se animalului suprem), se pare că (din ceea ce se vede) a cam eşuat. Nici nu-i de mirare atâta vreme cât subestimezi puterea unui "adversar" care (vrei, nu vrei) îţi este superior, fie şi numai sau doar pentru că-ţi este "creator", Natura. Se zice că poţi învinge făcându-ţi din inamic prieten... şi, uneori, victoria înseamnă să-ţi împiedici inamicul în a-şi atinge obiectivul. Se cheamă că ai adaptat o situaţie la capacităţile tale. Altfel, asistăm la ce ai spus tu, Natura îşi va dovedi supremaţia, iar noi, oamenii, nu ne putem nega inferioritatea (inclusiv intelectuală), căci devine prea evidentă.

      Ștergere
  2. Buna, Centurion, foarte pertinenta analiza ta. Halal lideri am avut dupa Revolutie! De multe ori am auzit spunandu-se ca avem conducatorii pe care ii meritam. Iar zilele trecute imi marturisea un amic ca singurul conducator caruia i-a pasat de tara asta a fost...si te las pe tine sa ghicesti pe cine a nominalizat. :D E super usor. :P
    Revin sa vad raspunsul tau si mai discutam. :)

    Seara frumoasa in continuare! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Nice!
      Hopa, ce discuţii subversive se poartă în cercul tău de amici... :-) O fi uşor, dar mie din istoria modernă nu-mi trece nici măcar un nume prin scăfârlie... Dacă stau să mă gândesc, nici istoria mai veche nu mă ajută... Oare cu ne-am făcut remarcaţi în istoria noastră, bimilenară, cum oarecum eronat ne-au învăţat la şcoală (fiindcă nu doar limba comună formează o naţie) De fapt, noi n-am avut conducători sau lideri (cum vrei să le spui), cel puţin nu după standardele mele.
      Da' m-ai făcut curios... Cine-i, rogu-te nu mă lăsa în bezna necunoaşterii (ori ignoranţei, că-i tot aia).

      Ștergere
    2. In acceptiunea acestui amic, singurul lider adevarat al Romaniei, singurul conducator destoinic a fost Ceausescu. :))
      Hai mai, chiar nu a fost niciunul mai rasarit? Nici Decebal, nici Burebista? Nici Mihai Viteazul sau Tudor Vladimirescu?

      Ștergere
    3. Da, se poate spune, am auzit teoria. În realitate, tind să cred că politica (internă, cât mai ales cea externă) i-a fost sugerată de câţiva oameni capabili, deloc proşti din jur, însă nicideum lideri, cu atât mai puţin numitul personaj. Că mai apoi, lucrurile au luat-o uşor "pe arătură" e altă poveste. Oricum, ideea de "independenţă" economică aşa cum s-a dorit era utopică, başca a supărat atât vestul cât şi "aliatul" estic.

      Burebista şi Decebal n-au fost români... Ce faci? Iar mă provoci... Mihai Viteazu', am oarecări rezerve, la fel şi despre liderul pandurilor... Mai bine nu detaliez... Mă gândeam la epoca mai modernă să zicem de la primul rege al românilor (14 martie 1881), deşi regatul a căpătat forma actuală (puţin mai mare) abia la 1918.

      Ștergere
  3. Ah, am uitat sa mentionez ca mi-a placut mult sondajul initiat de tine drept pentru care am si purces la vot. Ca tot e la moda. Ghici ce am votat?! :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aici e mai uşor de ghicit ;-) Desigur, ca să nu par rigid, am permis "vot multiplu", însă la tine aş paria pe "destinaţii de călătorie" ori poate şi "drăcismele" ţi-s pe plac... :))) Să nu-mi spui că: "orice, da' scurt să fie"... :((

      Oricum, eu v-am avertizat, e drept, subtil că s-ar putea ca şi acest "vot" să urmeze tendinţele... să fie doar de ochii lumii, întru păstrarea aparenţelor (despre care amintea Dragoş). Oricum, avatarul, ca "emblemă" a unui imperiu militarist îmi permite să ignor atât legile cât şi cutumele democraţiei, eventual să instaurez "pax romana". ;))
      Seară faină, iar mai apoi somn uşor şi vise plăcute. :-)

      Ștergere
    2. Nu ai nimerit, am votat "ganduri". De fapt pentru ele intru pe bloguri in general. Iar aici intra si dracismele, nu?

      Ștergere
    3. OK! Facă-ţi-se voia. :-) Gânduri o să citeşti, de obicei mai altfel, contondente şi subversive, tăioase şi înţepătoare, uneori acide şi alteori caustice, într-un cuvânt, drăceşti. Bine că n-ai optat pentru varianta "SMS", cred că oricât mă strădui nu reuşesc să cobor cu mult sub o mie de cuvinte. :)) Compensez probabil aici, în virtual, tăcerea din RL. :D

      Ștergere
  4. Păi liderii politici se aleg dintre lichele, de obicei, așa că liderii autentici trebuie căutați în altă parte.Poate în mediul de afaceri, printre cei ce conduc mii de angajați ... deși e altă mâncare de pește, e un leadership cu un puternic iz de delegare de competențe. Sunt mai degrabă manageri, strategi. Deși se zice că trebuie armonizate cu leadershipul.
    Poate în armată - acolo, da, întâlnești Bărbați mai des decât în viața civilă. Și-acolo apare delegarea, dar contactul cu mulțimile de soldați e mai real și mai ”masculin”, mai nedelegat, ca să nu deviez în altceva :).
    De-aia se și nasc dictaturile militare, când apar crizele de leadership politic.
    Și-acum, să pariem: peste câți ani crezi că o să apară o dictatură militară în România ?... :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta-i vizibil de la o poştă, politrucii (în general, nu doar ai nostri) rareori sunt lideri. Nu i-aş căuta nici printre managerii corporatişti cu tot "kaizenul" şi lean managementul lor. Mă refeream la liderii "autentici" cum le spui tu, unde dracu'-i mai găseşti în zilele noastre. Să zicem ceva asemănător cu Winston Churchill, ca nu-i nominalizez pe generalul Mac Arthur, cel cu citatul din poză, mareşalul britanic Harold Alexander ori generalii Rommel şi Guderian, a căror spirit de lider depăşea sfera militară.

      Hehehe... Să-ţi răspund şi la întrebare ori, dacă vrei, să ridic "mănuşa" pariului. ;-) NICIODATĂ. Conjunctura vremurilor nu ar permite-o, poate dacă ne-am plasa undeva în America de Sud sau Africa Centrală. Analizând rapid, poate că era de dorit aşa ceva în anii '90... Aminteşte-ţi de Franco, a preluat o Spanie făcută "varză" în care domneau haosul şi anarhia, a făcut "ordine" şi apoi a predat-o "la cheie" regelui. Cam asta zice istoria, numa' că eu nu sunt monarhist şi nici nu mai "ţine" teoria referitoare la tradiţie - am fost 66 de ani regat (din 1881, atunci a fost proclamat Carol I, până atunci fusese doar domnitor, din 10 mai 1866), iar acum, deja suntem într-al 67-lea a de republică).

      Ștergere
    2. Never say never. Alunecarea spre haos e posibilă oricând, e suficientă o criză financiară, cuplată cu o criză morală cronică, percepută public, dar nu cred că e un subiect de dezbătut frugal pe blog. Un Asimov, un Orwell sau un Toffler ar putea avea mai mult timp pentru asemenea prospecții vizionariste.

      Ștergere
    3. De acord, întotdeauna situaţiile de criză (indiferent de natura acesteia) au condus spre acte ori măsuri radicale (vezi Germania anului 1933, da' ne putem întoarce chiar şi la căderea Bastiliei, ba chiar în imperiul roman).
      Totuşi, nu cred în posibilitatea instaurării unei dictaturi (junte militare) în Europa. De altfel, dintr-o anume perspectivă avem deja "dictatura" Uniunii Europene (între noi fie vorba, ideea a apărut înainte de '55, prin anii '30 când "Führerul" visa o Europă unită, desigur în alţi termeni).

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.