sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Despre valoare şi preţuire

Lucrurile valoareaza atat cat le facem noi sa valoreze
"În zilele noastre oamenii știu prețul la
toate și valoarea nimicului"
- Oscar Wilde
„Lucrurile valorează atât cât la facem noi să valoreze”, spune autorul Preţioaselor ridicole. Nimic mai adevărat, fiecare preţuieşte obiectele conform propriei scări a valorilor. Aş extinde consideraţia lui Molière şi asupra faptelor, de ce nu a oamenilor, ba chiar a sinelui – căci, nu-i aşa, dacă noi înşine nu ne preţuim (respectăm) cum putem avea pretenţia să o facă alţii.

Aşadar, putem spune că valoarea, asemeni multor alte concepte inventate de noi oamenii, este relativă. S-o luăm metodic, începând de la lucruri, divesele obiecte pe care le avem ori le vedem în preajma noastră. Un obiect pe care eu îl consider „de doi bani” poate reprezenta pentru altcineva un lucru nepreţuit. La fel o faptă, pe care eu o consider onorabilă şi demnă de tot respectul, ar putea fi privită de anumiţi oameni desuetă, lipsită de valoare ori chiar blamabilă.

Să dau, întru edificare, un exemplu, primul ce-mi trece acum prin minte. Niciodată, dar niciodată, chiar de-aş fi în situaţia de a „întoarce banii cu furca”, n-aş valora atât cât o fac producătorii, celebrul „măr muşcat”. Nu mă interesează presupusa calitate, „brandul” ori orice altă unitate de măsură, telefonul acela costă prea mult pentru un telefon şi funcţia sa principală, aceea de a apela şi a fi apelat. Punct. Desigur, mulţi vor avea altă părere şi abia aşteaptă să apară ultimul model... Cum spuneam, valoarea este o noţiune relativă şi subiectivă.

Acum cred că este cazul să ne întoarcem la orele de economie. Preţul nu reprezintă neapărat costul de producţie plus profitul. De exemplu, agrafele de birou au preţul mai mic decât sârma din care au fost confecţionate. Costul de producţie se calculează, preţul se stabileşte. Cum? După anumite criterii, de obicei după cât este dispus consumatorul să plătească pentru un anume obiect. Putem extinde discuţia la orice lucru de pe faţa pământului şi vom observa aceeaşi interdependenţă. Cerere şi ofertă... I-am putea spune şi aşa, deşi termenul e oarecum depăşit, mai curând ori mai în acord cu realitatea faptică, oferta se ţine de mână cu dorinţa de epatare (mai mare, mai mică sau lipsă).

Discutam odată cu un amic care susţine că sursa multor „rele” este banul, recte obiceiul oamenilor de a pune ori de a plăti un preţ pe ceva, într-un cuvânt de a valora, de a preţui. În bună măsură este o observaţie corectă, logică, dar aici intervine firea umană sau dracu’. De când se ştie, omul a evaluat: situaţii, condiţii, lucruri etc. Încă nu apăruseră banii, însă plajele erau pline de scoici, măruntaiele pământului presărate cu fel de fel de pietricele frumos colorate care mai şi luceau la soare, iar din unele râuri puteai cerne un praf gălbui şi acesta strălucitor... Cum să nu preţuieşti? Cum să nu pui bazele unei noi îndeletniciri, „îmi dai aia, îţi dau asta”. Apropo, odinioară popoarele nordice făceau comerţ cu rahatul unei specii de caşalot (pe care valurile mării îl aduceau gratis şi din belşug pe plajele peninsulei scandinave). I se zicea ambră şi miroasea a mosc, fiind folosită în templele greceşti întru întreţinerea unei atmosfere prielnice taifasului cu zeii.

Şi tot de când lumea, omul evaluează fapte, comportamente, obiceiuri. Pe unele le-a pus în categoria virtuţilor, pe altele în aceea a viciilor. Criteriile au fost întotdeauna subiective, funcţie de „moda” timpului. Unele virtuţi şi-au mai pierdut din strălucire şi chiar dacă n-au fost considerate drept vicii, tot au decăzut până la derizoriu. Viciile, nu toate, dar destule, au devenit „răul necesar”, fiindcă, nu-i aşa, scopul scuză mijloacele ori le selectează pe cele mai eficiente întru împlinirea sa.

Dată fiindu-i pornirea de a valora, de a pune un preţ pe orice, omului nu putea să-i scape tocmai evaluarea propriei specii. Pe sine întotdeauna se supraapreciază, chiar şi atunci, ba mai cu seamă, când spune că se subestimează, dorind astfel să câştige la capitolul „imagine”, modestia se numără printre vituţile recunoscute, de ce nu şi-ar aroga-o, doar este aducătoare de plusvaloare.

Când vine vorba de a-i valora pe ce-i din juru-i, o face cu rigurozitate matematică. Valoarea depinde de ce foloase îi poate aduce un om sau altul, de ce interese îi poate satisface unul sau celălalt... Cinic, imoral? Poate, însă din ce în ce mai acceptat social, chiar dacă recunoscut doar cu sfert de gură. Hai s-o spunem pe şleau, e practica omului de zi cu zi. Nu cred că sunt necesare exemplificări, le vedem la tot pasul.

Concentrând rândurile de de mai sus s-ar putea spune (cu o marjă de eroare extrem de redusă) că, în general preţuim ceea ce nu avem şi ne dorim (deşi nu-i întotdeauna necesară cea de-a doua condiţie), nu numai în cazul lucrurilor, ci şi calităţilor specific umane şi apreciem la justa valoare lucrurile / oamenii abia după ce le / îi pierdem.

Cam atât despre noţiunea de valoare şi acţiunea de preţuire. Vi se pare un text mai scurt decât de obicei... Încerc să mă conformez cerinţelor sondajului, cineva vrea să lectureze orice, da’ scurt să fie. Norocosul, m-a prins în toane bune şi pentru că este cel de-al 300-lea text pe care-l semnez, îi fac pe plac (o să încerc şi mai scurt pe viitor, dacă nu mi se schimbă toanele). Oricum, pentru cei doritori, o putem lungi şi adăuga plusvaloare textului în comentarii.


Sursa FOTO

20 de comentarii:

  1. Si uite ce bine o duc nordicii. Comercianti de cand se stiu. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, însă nu atât de bine precum ceilalţi negustori având terminaţia numelui în "berg" sau "man"... ;-))

      Ștergere
  2. M-as intoarce oricand la schimb pe schimb, caci schimbul are valoarea nimicului pt mine sila fel si invers. Dar acum banii ,pe care ii dam la schimb, sunt valoarea secolului chiar mai mare decat omul

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Emma şi bine ai venit pe aici. :-)
      Ai puţintică răbdare (cum îţi spuneam pe FB), vine şi "nimicul".
      Cât despre bani şi valoarea lor e o discuţie lungă... Necazu' e că deşi banul în sine nu prea are valoare proprie, noi i-am dat-o, de ce, pentru că vrem "puterea" pe care acesta ne-o conferă. Sigur e un sentiment fals de putere, dar ce nu e fals ori măcar puţin camuflat în zilele noastre.

      Ștergere
  3. De n-ai avea culoarea asta prăzulie care-mi inhibă şi cea mai mică erecţie cognitivă, ţi-aş scrie propria viziune asupra lumii şi a ideii de valoare. Am mai vehiculat-o pe ici-pe colo şi am dat numai peste oameni care se uitau ca broasca la barieră neputînd "digera" conceptul. :-)

    Bine, zic asta ca să mă dau mare şi în acelaşi timp să mă sustrag operaţiunii, din motiv de lene acută purulentă. :)) Am să arunc totuşi nada: valoarea şi preţuirea trebuie să fie exclusiv morale. Mind-boggling, huh!? ;-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daaaa, m-am prins, epatezi pentru a mări şansele ca eu să muşc momeala ;-) :-P
      Mind-boggling, zici? Atunci, s-arunc la rându-mi "plasa". Cum se poate ca valoarea şi preţuirea să fie exclusiv morale într-o lume aproape exclusiv amorală (pe alocuri, imorală)... Zăpăcitor!? (sau io-s zăpăcit de-a binelea) :D

      Ștergere
    2. Ba! :-) Nu de moralitatea lumii îmi băteam eu capul, ci de moral ca opus al fizicului. Inexistenţa unei valori fizice - reprezentată la ora actuală prin cost - ar conduce la o explozie de diversitate şi accesibilitate. Dar înainte ca asta să se întîmple, omenirea ar trebui educată spre cumpătare, eradicînd lăcomia din conştiinţele tuturor. Utopic. :-)

      Ștergere
    3. Deocamdată, da. Este utopic, întrucât (cred eu) n-ajunge doar educaţia, ar fi necesar "pasul" evolutiv care să-l facă pe om să uite de ancestrala nevoie de a avea un etalon palpabil întru evaluarea oricărui lucru (dar nu exclusiv, unii cred că şi fericirea şimulte altele se cumpără). Tocmai valoarea fizică despre care aduci vorba devine problema fără rezolvare, căci înainte de apariţia banului au fost scoicile, pietricele etc. Se pare că de atunci n-am mai evoluat deloc, cel puţin nu în acest plan de conştientizare a realei valori, încă avem nevoie de o reprezentare artificială a valorii (indiferent de ce nume i-am da).

      Ștergere
    4. Şi cum altfel ar putea omenirea să facă pasul evolutiv dacă nu printr-o educaţie adecvată care să inhibe defectele şi să exacerbeze calităţile, atît în mod individual cît şi în grup? Observ cu mare regret că omul a decăzut înapoi la comportamentul de animal de pradă, comportament şi mai vizibil atunci cînd se află în haită (gaşcă, totuna). Asta se cheamă involuţie, nu evoluţie. Dacă nu schimbăm direcţia de mers, vom reveni la epoca de piatră cît de curînd.

      Ștergere
    5. Păi, tocmai de asta am adus în discuţie atât de necesarul "pasul evolutiv", o evoluţie a conştiinţei (dacă vrei). După mine, educaţia - făcută la nivelul actual de conştiinţă (conştientizare a lumii în ansamblul ei) - nu poate genera evoluţia în sine. Materia numită conştiinţă nu se predă la nicio şcoală, indiferent de gradul acesteia. Invers, se poate; prima dată evoluezi, iar apoi vei fi capabil să te educi în direcţia despre care discutăm.
      Mda, ne place ori ba, omul este animal de pradă (câte "contre" mi-am luat pentru afirmaţia asta, totuşi o pot oricând argumenta) şi probabil cel mai de temut, întrucât e înzestrat cu raţiune. Ne întoarcem iar la educaţie, educaţie care poate cel mult (de fapt a şi făcut-o de-a lungul vremii), să-i dezvolte această aptitudine - e şi asta o evoluţie, desigur nu în sensul discutat de noi. Despre cealaltă evoluţie, nici pomeneală (în condiţiile date).
      Cât despre involuţie sau evoluţie, n-aş şti care-i terminologia cea mai apropiată de realitate. Pe de-o parte am involuat, fiindcă omul primitiv măcar avea conştiinţa apartenenţei la ginta lui, omul actual n-are tată, n-are mamă în multe privinţe. Pe de altă parte am evoluat, în sensul descris mai înainte, am devenit prădători din ce în ce mai capabili.
      Şi eu zic c-ar trebui schimbată direcţia, numa' că nu depinde de noi (zic eu), ci de Natură. Poate că evoluţia s-a oprit aici, caz în care anticipata ta "epocă de piatră" nu va fi asemenea celei originale, ci schlimmer als man sich vorstellen kann. Altfel spus ia de bun mottoul de pe blogul lui Zorin. Bis dann, alles Gutes! (sper însă să nu ajungem acolo în timpul vieţii noastre, ce vine după, nu prea-mi pasă).

      Ștergere
    6. Educaţia curentă e limitare, şablonare, subordonare - nicidecum încurajare a talentului, geniului, individualităţii şi îndrăznelii de a încerca 'şi altfel'. Evoluţia nu se poate petrece sub un clopot de sticlă. Ceea ce se numeşte în prezent 'evoluţie' e de fapt perfecţionarea rapacităţii prădătorului intrinsec, atît; în rest, cultura şi arta cunosc un declin jalnic în calitate.

      Ștergere
    7. Educaţia despre care vorbim s-a făcut dintotdeauna urmând nişte modele, pe care tot omul le-a declarat de căpătâi. Poate că evoluţia naturală (dacă n-o fi ajuns deja la cap de line) ar trebui "ajutată" de fiecare individ în parte, începând cu sine; iarăşi o materie care nu se predă niciunde.
      Cultura şi arta sunt de bunăseamă într-un declin, dar nu de azi, de ieri, fapt care mă face să cred mai degrabă în continuarea tendinţei decât într-o schimbare de sens. Odată ce-o porneşti la vale mai greu te opreşti, mai ales dacă ai frâne slabe sau dacă lipseşte pedala de frână ori pur şi simplu în "nebunia" sa, omul refuză cu ostentaţie de a spune "stop" şi a porni într-o altă direcţie (ascendentă). Se pare că "mirosul sângelui" e mult prea tentant pentru un animal de pradă sau, dacă vrei, o formă (scoasă din context) a constatării:"ce naşte din pisică, şoareci mănâncă".

      Ștergere
    8. Să ne resemnăm, deci...? :-(

      Ștergere
    9. Dacă tot ai adus în discuţie resemnarea, aş zice că nu-i tocmai o idee rea, întrucât împăcarea este uneori singura cale spre pace, linişte interioară, fie şi numai pentru că: singura salvare a învinşilor e să nu spere; o a doua cale recunoscută spre pace e războiul, opţiune care cade din start, tocmai pentru că deja am fost învinşi, chiar dacă încă nu acceptăm.

      Ștergere
    10. Resemnarea poate fi o soluţie atunci cînd trecerea la un alt nivel - de regulă superior - pare imposibilă însă situaţia curentă e suficient de stabilă, de statică. În condiţiile încare ne aflăm în cădere liberă, nu poate exista resemnare fiindcă nu avem, efectiv, un nivel de referinţă. A se resemna cu căderea îmi pare sinonim cu sinuciderea (în masă).

      Ștergere
    11. Până la urmă, această cădere liberă pe care o observi, nu înseamnă tocmai înfrângerea pe care am adus-o eu în discuţie... Es gibts nichts mehr zu tun... Schade!
      Iar "sinuciderea" nu ţine întotdeauna de patologie, de dezechilibru interior, ci poate să fie o alegere raţională (singura) pentru a învinge speranţa deşartă într-o ipotetică salvare. Cum ziceam, învinşii n-ar trebui să mai spere, au pierdut acest drept.

      Ștergere
  4. Ai reusit sa sintetizezi totul in mai putine randuri ca de obicei si ne-ai lasat pe noi fara cuvinte. :D
    Problema e ca pretuind exact ceea ce nu avem suntem prizonieri, pe viata, ai nefericirii. Oamenii trebuie sa invete sa valoreze lucrurile bune si frumoase din jurul lor, sa se multumeasca cu ele. Cam greu, dar nu si imposibil. Doar putina intelepciune e necesara in acest caz. Ma tem ca mie imi lipseste intelepciunea asta. :))
    Seara frumoasa, Centurion. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eheeee, de-ai şti cât m-am străduit să nu trec graniţa celor o mie de cuvinte, întrucât imediat se făceau două mii. :D
      Nefericiţi suntem oricum, chiar dacă n-o recunoaştem decât în faţa oglinzii, în puţinele clipe de sinceritate pe care ni le permitem. Stă în firea omului să dorească multe, inclusiv înţelepciune, iar asta ne face prizonierii propriilor năzuinţe (deseori intangibile). Tot firea noastră e de vină şi pentru că nu preţuim ceea ce deja avem. N-ai observat că imediat ce obţinem ceva anume (preţuit, dorit cu ardoare), obiectului ori subiectului respectiv începe să-i pălească valoarea, mereu îi găsim câte-o hibă... Deh, omu' şi evaluările sale subiective şi de moment, cine să ne mai înţeleagă.
      Seară faină, Nice! :-)

      Ștergere
  5. :) Şi banul este o marfă. Se vinde şi se cumpără! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mda, după un filosof utilitarist englez sunt marfă; de fapt sunt mai curând un instrument şi desigur întruchiparea puterii de cumpărare... N-ar fi ceva rău, însă problema care se pune este ca respectiva "întruchipare" să aibă "acoperire" d.p.d.v. a valorii... da' deja intrăm pe tărâmul minat al finanţelor (şi nu-i a bună) :D

      Ștergere