Despre valoare şi preţuire

"În zilele noastre oamenii știu prețul la
toate și valoarea nimicului" - Oscar Wilde

„Lucrurile valorează atât cât la facem noi să valoreze”, spune autorul Preţioaselor ridicole. Nimic mai adevărat, fiecare preţuieşte obiectele conform propriei scări a valorilor. Aş extinde consideraţia lui Molière şi asupra faptelor, de ce nu a oamenilor, ba chiar a sinelui – căci, nu-i aşa, dacă noi înşine nu ne preţuim (respectăm) cum putem avea pretenţia să o facă alţii.

Aşadar, putem spune că valoarea, asemeni multor alte concepte inventate de noi oamenii, este relativă. S-o luăm metodic, începând de la lucruri, divesele obiecte pe care le avem ori le vedem în preajma noastră. Un obiect pe care eu îl consider „de doi bani” poate reprezenta pentru altcineva un lucru nepreţuit. La fel o faptă, pe care eu o consider onorabilă şi demnă de tot respectul, ar putea fi privită de anumiţi oameni desuetă, lipsită de valoare ori chiar blamabilă.

Să dau, întru edificare, un exemplu, primul ce-mi trece acum prin minte. Niciodată, dar niciodată, chiar de-aş fi în situaţia de a „întoarce banii cu furca”, n-aş valora atât cât o fac producătorii, celebrul „măr muşcat”. Nu mă interesează presupusa calitate, „brandul” ori orice altă unitate de măsură, telefonul acela costă prea mult pentru un telefon şi funcţia sa principală, aceea de a apela şi a fi apelat. Punct. Desigur, mulţi vor avea altă părere şi abia aşteaptă să apară ultimul model... Cum spuneam, valoarea este o noţiune relativă şi subiectivă.

Acum cred că este cazul să ne întoarcem la orele de economie. Preţul nu reprezintă neapărat costul de producţie plus profitul. De exemplu, agrafele de birou au preţul mai mic decât sârma din care au fost confecţionate. Costul de producţie se calculează, preţul se stabileşte. Cum? După anumite criterii, de obicei după cât este dispus consumatorul să plătească pentru un anume obiect. Putem extinde discuţia la orice lucru de pe faţa pământului şi vom observa aceeaşi interdependenţă. Cerere şi ofertă... I-am putea spune şi aşa, deşi termenul e oarecum depăşit, mai curând ori mai în acord cu realitatea faptică, oferta se ţine de mână cu dorinţa de epatare (mai mare, mai mică sau lipsă).

Discutam odată cu un amic care susţine că sursa multor „rele” este banul, recte obiceiul oamenilor de a pune ori de a plăti un preţ pe ceva, într-un cuvânt de a valora, de a preţui. În bună măsură este o observaţie corectă, logică, dar aici intervine firea umană sau dracu’. De când se ştie, omul a evaluat: situaţii, condiţii, lucruri etc. Încă nu apăruseră banii, însă plajele erau pline de scoici, măruntaiele pământului presărate cu fel de fel de pietricele frumos colorate care mai şi luceau la soare, iar din unele râuri puteai cerne un praf gălbui şi acesta strălucitor... Cum să nu preţuieşti? Cum să nu pui bazele unei noi îndeletniciri, „îmi dai aia, îţi dau asta”. Apropo, odinioară popoarele nordice făceau comerţ cu rahatul unei specii de caşalot (pe care valurile mării îl aduceau gratis şi din belşug pe plajele peninsulei scandinave). I se zicea ambră şi miroasea a mosc, fiind folosită în templele greceşti întru întreţinerea unei atmosfere prielnice taifasului cu zeii.

Şi tot de când lumea, omul evaluează fapte, comportamente, obiceiuri. Pe unele le-a pus în categoria virtuţilor, pe altele în aceea a viciilor. Criteriile au fost întotdeauna subiective, funcţie de „moda” timpului. Unele virtuţi şi-au mai pierdut din strălucire şi chiar dacă n-au fost considerate drept vicii, tot au decăzut până la derizoriu. Viciile, nu toate, dar destule, au devenit „răul necesar”, fiindcă, nu-i aşa, scopul scuză mijloacele ori le selectează pe cele mai eficiente întru împlinirea sa.

Dată fiindu-i pornirea de a valora, de a pune un preţ pe orice, omului nu putea să-i scape tocmai evaluarea propriei specii. Pe sine întotdeauna se supraapreciază, chiar şi atunci, ba mai cu seamă, când spune că se subestimează, dorind astfel să câştige la capitolul „imagine”, modestia se numără printre vituţile recunoscute, de ce nu şi-ar aroga-o, doar este aducătoare de plusvaloare.

Când vine vorba de a-i valora pe ce-i din juru-i, o face cu rigurozitate matematică. Valoarea depinde de ce foloase îi poate aduce un om sau altul, de ce interese îi poate satisface unul sau celălalt... Cinic, imoral? Poate, însă din ce în ce mai acceptat social, chiar dacă recunoscut doar cu sfert de gură. Hai s-o spunem pe şleau, e practica omului de zi cu zi. Nu cred că sunt necesare exemplificări, le vedem la tot pasul.

Concentrând rândurile de de mai sus s-ar putea spune (cu o marjă de eroare extrem de redusă) că, în general preţuim ceea ce nu avem şi ne dorim (deşi nu-i întotdeauna necesară cea de-a doua condiţie), nu numai în cazul lucrurilor, ci şi calităţilor specific umane şi apreciem la justa valoare lucrurile / oamenii abia după ce le / îi pierdem.

Cam atât despre noţiunea de valoare şi acţiunea de preţuire. Vi se pare un text mai scurt decât de obicei... Încerc să mă conformez cerinţelor sondajului, cineva vrea să lectureze orice, da’ scurt să fie. Norocosul, m-a prins în toane bune şi pentru că este cel de-al 300-lea text pe care-l semnez, îi fac pe plac (o să încerc şi mai scurt pe viitor, dacă nu mi se schimbă toanele). Oricum, pentru cei doritori, o putem lungi şi adăuga plusvaloare textului în comentarii.

Sursa: Memoriile unui drac

Sursa FOTO