Corespondenţe de front – Ochiul Dracului

La unul din textele precedente doi comentatori s-au pornit într-o (oarecum) filosofică discuţie despre ochiul Dracului, recte banul, atingând şi conceptele de preţuire, valoare, schimb de valori. I-am citit, în lipsă de altceva mai bun de făcut, dar şi pentru că „duelul” ideilor m-a făcut curios să aflu deznodământul. În tenis s-ar spune „deuce”, observaţie care mi-a dat ideea să joc „tie-breakul”.

Dracul, Herr Teufel, monsieur le Diable, Aghiuţă, Michiduţă sau cum vreţi să-i spuneţi, e vinovat de multe, însă nu-i drept să-i punem în spinare toate relele de pe lume, mai ales cele specifice oamenilor. Nu banul este ochiul Dracului, iar dacă tot vrem să-l implicăm pe „Ăla Negru”, să admitem că mult mai drăcească este avariţia omului. Nu banul în sine este rău, ci dorinţa malefică de a-l avea – lucru care nu se traduce prin a-l poseda, în sensul de a te folosi de acesta asemeni oricărei alte unelte.

Anticii greci ne sfătuiesc să ne facem din ban sclav şi nu care cumva să-l lăsăm să ne facă sclavii lui. Horaţiu, poetul, a fost şi mai convingător în ale sale Epistole. Banii adunaţi te slujesc ca un sclav sau îţi poruncesc ca un stăpân. E clar deci, banul este un mijloc, însă foarte uşor poate deveni o sclavie. Mult mai târziu, în vremurile moderne, a venit Renard să spulbere orice urmă de dubii. Să deplângem sărăcia, dar avariţia, chiar când este a săracului, să nu ne înduioşeze. Asta fiindcă avariţia nu porneşte niciodată din lipsa bunurilor materiale, ci din acea iubire monstruoasă a lor care face pe avar să le prefere oamenilor.

Pe de altă parte, încă nu s-a inventat un sistem care să nu prevadă un anume schimb, fie acesta de valori; fapt care implică şi o echivalare, o preţuire. De fapt, au fost câte unii care au închipuit o astfel de societate. Fără bani, dar tot n-au putut elimina schimbul, cântărirea... Fiecăruia după nevoi, de la fiecare după putinţă. Şi dacă i se năzare cuiva că eu am nevoi exagerate ori că pot da mai mult decât consider eu că e suficient? Păi nu tot la preţuire şi schimb se ajunge... şi mai e şi riscul injusteţii aprecierilor – nu zic că acum toate schimburile sunt echitabile, însă le faci de bunăvoie sau măcar în cunoştinţă de cauză; ţi le asumi sau nu.

Ca să-mi onorez reputația de avocat al diavolului aș aminti faptul că progresul umanității se datorează în bună măsură acestui hulit "ochi al dracului". În vremurile trecute se mai găsea câte unul doldora de parale care finanța - desigur intuind profitul din spatele actului filantropic - pe altul cu mintea brici însă sărac lipit. De pildă cineva, posesor și de viziune, s-a implicat financiar la apariția motorului cu abur, invenție care a permis revoluția industrială și deopotrivă a dat altuia oportunitatea de a inventa transportul feroviar. Între timp a apărut motorul cu ardere internă, s-au găsit aplicații practice pentru electricitate. N-are sens să insistăm,  ideea este suficient de clară - destule lucruri n-ar fi existat fără ajutorul Dracului.

De la o vreme însă, se pare că omenirea a luat-o la vale,  într-o mișcare uniform accelerată, m-aș hazarda a spune. Poate că n-a mai rămas nimic de inventat, cel puțin nu invenții în folosul tuturor. Ori poate este mai simplu și mai profitabil - amintiți-vă ce spuneam despre lăcomie - să se inventeze tot felul de asociații sau grupuri întru protecția licuricilor, cărăbușilor și fluturilor de varză, de propovăduire a alimentelor bio, traiului sănătos ori empatiei universale. De prisos a spune că asemenea invenții se finanțează de la sine,  destui fiind aceia care pun botu' contribuind nu la bunăstarea globală ci la aceea care-l vizează pe "inventator". Uite așa s-a pricopsit omenirea cu cea mai de preț invenție,  rahatul praf - unii îl mănâncă,  în timp ce alții aud biciul pocnind.

Cam ăsta a fost drăcismul de azi. Centurion, over & out.

Bürmoos, Salzburg, Österreich

Sursa FOTO