Alegeri

Staţi pe pace, nu este vorba despre acele alegeri desfăşurate din patru în patru ani, aducătoare de speranţe deşarte, de iluzii care (soarta oricărui gând iraţional) se destramă a doua zi. Poate doar tangenţial, prin prisma efectelor generate de către „aleşii” alegerilor noastre, a „civililor” cum îmi pace mie să-i definesc pe cei asemeni mie, aflaţi oarecum la bunul plac al celorlalţi. Poate că şi asta este una dintre cauzele care ne obligă la alegeri, pe care altfel, în alte condiţii de „mediu înconjurător”, n-am fi nevoiţi uneori a le face.

Întotdeauna facem alegeri în privinţa acţiunilor personale. De fiecare dată, odată ce am luat o decizie, ne îmbătăm cu ideea că aceasta este şi cea mai bună, calea optimă prin care ne atingem un ţel. De fiecare dată, însă, cineva sau ceva ne va trezi nemilos la realitate. O vom lua invariabil de la capăt, finalul va fi însă acelaşi. Nu-i de mirare, din moment ce totul urmează un şablon identic.

Dar vine o vreme când realizăm eroarea, un fel de trezire dintr-o cruntă beţie, când cu toată mahmureala ori poate tocmai graţie acesteia apare gândul salvator, iluminarea, alegerea menită să evite pe viitor repetarea uneia şi aceleiaşi greşeli. Hotărâm să schimbăm macazul, să renunţam definitiv şi irevocabil la toate rutinele de până atunci, să nu mai urmăm şablonul care de nenumărate ori ne-a făcut să ne împotmolim în mlaştina nerealizărilor, a sentimentului de ratare a ţintei, de ce nu, a însăşi existenţei.

Ne revoltăm, în sinea noastră, mut, fără prea mare paradă, fără acte de bravură ieftină şi decidem să facem altfel decât până atunci. Ideile preconcepute, aşa numita lege a firii, falsă de altfel, o găselniţă inventată parcă pentru a ne limita opţiunile, dispar ca prin farmec. În minte se formează alte legături, între cauze şi efecte, între alegeri şi rezultatul lor. Te rupi de tot ceea ce-ţi era cunoscut, fără teamă, ba chiar având un sentiment eliberator. Te-ai săturat să fii la cheremul fiecărui neavenit, începând de la şefi bezmetici, hăbăuci ori doar incompetenţi şi terminând cu ăia mari de tot aleşi să ţină frâiele. Refuzi conştient să te supui regulilor de până atunci, alegi variante noi, uneori inedite, de acţiune. Totul pentru că nu mai vrei să te învârţi în cerc, ghidat de “alei-hopul” dresorului. În fine, devine acceptabilă, ba chiar unică, salvatoarea idee de a te dezbăra de obiceiurile deja intrate în reflex, conştientintizând că alegerile de până atunci au fost greşite prin simplul fapt că ai considerat că cuiva îi pasă şi/sau îţi va recompensa eforturile. Singura alegere logică, odată ce ai ajuns în acest punct, este să uiţi totul şi să te îndepărtezi cât mai mult de mentalitatea ce ţi-a fost inoculată imperceptibil de-a lungul vremii.

Până la urmă este o alegere firească, dacă ceva nu-ţi place ori dacă urmând o anumită cale nu ajungi la rezultatele estimate şi dorite, schimbi, te schimbi… Atât locul cât şi (obligatoriu) pe tine. Pare lesne de făptuit, însă apare o mică problemă, căci se prea poate ca mediul înconjurător să nu prea fie tocmai prielnic schimbărilor. N-ai însă loc de întors, ai decis să schimbi, iar dacă condiţiile îţi sunt potrivnice, logica de îndeamnă să le cauţi în alte părţi. Desigur, o astfel de incursiune dincolo de şabloanele care au devenit obişnuinţă nu e uşoară. Trebuie puţin curaj şi, poate cel mai important, voinţă de a te rupe de trecut, dar mai ales de prezentul care aproape pe nesimţite devine viitor. Viitorul acela sumbru, echivalent al trecutului şi prezentului care te nemulţumesc atât. Alegerea fiind făcută nu-ţi rămâne decât să acţionezi. De-ar fi aşa simplu… Poate că locul în care te afli nu corespunde aplicării acelei schimbări mult dorite. În atari condiţii există două variante. Renunţi adaptându-te şi îngropându-te în propriile-ţi nemulţumiri, alungând orice speranţă, întrucât singura salvare a învinşilor este să nu mai spere nimic. Cealaltă cale rămasă este aceea de a căuta locul potrivit alegerii făcute, de a te schimba, de a renunţa în cele din urmă la unele principii pe care le ştiai bătute în cuie. Alegi, însă o mai faci nu cu inima, ci cu raţiunea, chiar dacă asta înseamnă să renunţi la confortul propriilor concepţii despre lume şi viaţă.

Grea treabă cu alegerile astea… Sunt dese momentele în care îţi vine să te aşezi la răscrucea drumurilor renunţând în a mai alege vreo cale. O decizie deloc înţeleaptă, pornită din spirit de frondă, ori dintr-o blazare vecină cu defetismul. Salvarea poate veni dacă îţi asculţi vocea interioară care insistă să-ţi şoptească, chiar dacă te încăpăţânezi să n-o bagi în seamă. Începe să-ţi fie tot mai clar în minte că, pentru a obţine ceva trebuie să lupţi, uneori să renunţi, însă neapărat să-ţi trezeşti instinctul de prădător şi să pleci la vânătoare, să nu te complaci în a paşte iarbă alături de turmă. Pe scurt, să alegi ce vrei, iar apoi să iei ceea ce consideri că-i al tău. S-ar părea că odată făcută alegerea totul devine limpede, neliniştea trece în istorie iar sentimentul de împlinire te îndeamnă la fericire, căci toate şi-au găsit rezolvarea. Nu întocmai… Timpul scurs până la a face respectiva alegere se cheamă irosit, nimeni nu ţi-l va returna, s-a dus… În plus nimeni nu oferă vreo garanţie că alegerea făcută va conduce mai devreme ori mai târziu la rezultatul anticipat. Dar asta e altă poveste, ţine mai degrabă de şansă decât de justeţea alegerii. Mai grav, există ipoteticul risc ca atunci, după ce alegerea îşi va fi generat efectele, să nu mai fim în stare să percepem, să ne bucurăm de împlinirea aspiraţiilor, întrucât timpul va fi estompat deja ardoarea cu care visam la acestea înainte de împlinirea lor. Şi-atunci, la bun toată râvna întru alegerea căii optime. Din nou altă poveste, ţine mai mult de defectul propriu firii umane, se cheamă speranţă.

Aducând discuţia într-un caz particular, recte acest blog, schimbările care cu certitudine n-au trecut neobservate sunt urmarea unei alegeri. Dacă calea aleasă mă duce spre destinaţia dorită, n-am de unde să ştiu, dar vă voi spune când aflu, desigur dacă povestea se va încheia cu happy end… Dacă nu, ce rost are? Nu obişnuiesc să-mi elogiez eşecurile. Deocamdată, sunt încă aici şi voi mai fi, mai rar, meteoric, într-o exprimare poetică. Ca să nu vă las prea mult singuri, am apelat la o veche prietenă şi verişoară totodată, rugând-o să mai şteargă praful p-aici şi să vă ţină de urât (aţi făcut deja cunoştinţă aici). N-am idee despre ce va scrie (doar unele bănuieli), nici cât de des o va face, presupun însă că nu va aborda plictisitoarele teme istorie cu care probabil v-am cam agasat, dar foarte probabil va „scrie istorie” aici ori chiar va face din mine istorie.

Reverenţe vouă celor care aţi trecut pe aici vreme de mai bine de un an şi sper să nu aveţi reţineri în a o face şi de-acum încolo. Ne vom citi în continuare, cel puţin eu (în limita posibilităţilor) voi mai scrie, vă voi vizita pe aceia care aveţi blog, ba chiar vă voi lăsa un semn al trecerii mele, comentariile fiindu-mi, la drept vorbind, mult mai la îndemână decât editarea textelor de peste 1.000 de cuvinte (deh, cusurul meu, vorbesc puţin, dar scriu mult).

Apropo, voi cum staţi cu alegerile?

Sursa FOTO