Prostia, prostul şi iniţiativa

Prostia este inofensivă (un fapt bine ştiut, nici măcar nu doare), însă devine periculoasă, chiar devastatoare, în multe cazuri, imediat ce purtătorul are o iniţiativă oarecare. Pericolul nu se răsfrânge numai asupra acelora aflaţi în imediata ori îndepărtata vecinătate, ci chiar asupra posesorului însuşi. Azi, tare îmi vine să încerc o disecţie, mai curând, vivisecţie a subiectului. Motive sunt destule. Primul, pentru că e mult de scris, iar mie îmi place să scriu; al doilea fiindcă sunt cu „capsa pusă” (mi se întâmplă rar, e drept, dar mă ţine mult), iar al treilea şi probabil cel mai serios dintre toate, este faptul că o „discuţie” pe această temă oferă o perspectivă interesantă despre cum indivizi ori grupuri se pot face de miru’ lumii cât se poate de inedit şi eficient deopotrivă. Ar mai fi câteva, însă ar fi păcat să ocup spaţiul cu informaţii de mică relevanţă.

Să începem, aleator, fără intenţia alcătuirii unui clasament. Să luăm directivele europene, de pildă aceea care prevede inscrierea unui text absolut idiot şi inutil pe pachetele de ţigări. După o vreme s-a decis şi inserarea unor „poze”, mai mult sau mai puţin terifiante. Cui foloseşte?
Nu cred că sunt mulţi aceia care au renunţat la acest obicei (viciu, după unii), citind textul avertisment ori privind imaginea. La urma urmei, dacă eşti fumător, prea puţin îţi pasă de aspectul ori înscrisul pachetului de ţigări, vrei doar să-ţi aprinzi ţigara, atâta tot... Să admitem totuşi faptul că, respectiva iniţiativă nu are un grad ridicat de periculozitate. Probabil, numai prin mesajul care se vrea transmis – un fel de insultă la adresa consumatorului, de parcă acesta n-ar şti că fumatul dăunează, dar e alegerea lui – cum spuneam, de utilitate îndoielnică, dar mai ales prin modalitatea aleasă pentru a se insinua în (sub)conştientul omului. Nu era mai simplu şi desigur, infinit mai eficient să se scoată în afara legii acest produs – asta dacă „prostul” (în cazul nostru se consideră pluralul) pozează în omul care-şi iubeşte aproapele şi doreşte să-l îndrume spre dreapta cale. Cândva, am prins acele vremuri, era permis fumatul chiar şi în cofetării, însă era de bun simţ ca în situaţia în care vedeai un copil la masa vecină ori ceilalţi nu fumau, să nu aprinzi tu ţigara... sau să schimbi locaţia, căci erau şi pe atunci baruri şi cafenele.

Altă bizarerie, inventarea conceptului de „discriminare pozitivă”. Exemple ar fi o mulţime, aş numi doar un singur caz (de „peste şapte ţări şi mări”, laitmotivul basmelor copilăriei), Condoleezza Rice... La acelaşi capitol se încadrează sintagma la fel de abracadabrantă, „political correctness” (adjectival, „politically correct”). Nu mai vorbim despre: negru, mulatru, metis, de culoare, ţigan etc., nu se cade, nici măcar handicapat (nu văd unde-i aici sensul peiorativ), ci despre persoană cu dizabilităţi (eh, abia aici întrevăd o trimitere către inferior, da’ poate am eu o problemă cu semantica cuvintelor).

Nu-s tocmai fair nici bancurile cu blonde, asta chiar n-o pricep, sunt printre cele mai „suculente” glume. Oare tot nepotrivite politic sunt şi bancurile cu Sir şi John, despre cele cu Iţic şi Ştrul nici nu mai întreb. Prezumtiva egalitate, mai cu seamă aceea dintre sexe, este o altă găselniţă răsărită din iniţiativa prostului. Nu m-aş mira câtuşi de puţin să aflu că un domn educat ar putea fi deferit justiţiei pentru că a acordat întâietate unei doamne ori, mai grav (dintr-o inconştientă izbucnire de politeţe), s-a repezit să deschidă uşa unei doamne – sugerând astfel că n-ar considera-o capabilă de un act relativ simplu şi la îndemâna oricui, „curată” discriminare. Un misogin nenorocit.

Lista iniţiativelor generate de prostie în asociere cu iniţiativa prostului n-ar fi completă dacă n-am enumera grija ori dacă preferaţi, iniţiativa „prostului”, întru alimentaţia sănătoasă. Consumul exagerat de alcool, sare, zahăr, grăsimi şi mai ştiu eu ce, dăunează sănătăţii dumneavoastră. E, na! Ca să nu mai vorbim despre deja miticii doi litri de apă. Oare, omu’ zdravăn la cap nu-şi dă seama cât şi cum trebuie să mănânce ori să bea apă atunci când simte senzaţia de foame sau sete. Se pare că nu, cel puţin în accepţiunea prostului cu iniţiativă, care consideră că face un pustiu de bine omenirii, împărtăşindu-i parte din genialitatea sa. Aditivii („E”-urile) omniprezenţi „fără număr” în alimentele noastre or fi indicaţi... Era o vreme în care omul, „primitiv” (să zicem bunicii ori străbunicii noştri), mai puţin la curent cu toate descoperirile ştiinţifice, trăiau „bine-merci” fără a le păsa (căci habar n-aveau) de colesterol ori alte teme moderne din capitolul alimentaţie raţională. Nu se văitau la fiecare junghi, ba chiar mai munceau şi câmpul deşi tare i-ar mai fi atras tihna patului din odaia în care ajungeau doar după înserat. Digerau slănină cu brânză şi ceapă, fără să ştie ce-i aia tensiune arterială, beau apă de la fântână fără a şti nivelul pH-ului ori nitriţilor şi consumau alcoolul făcut acasă, după reţetele specifice locului. Ba chiar, prin unele zone, ziua începea şi se încheia cu păhărelul de ţuică ori pălincă (antibiotic, antipiretic, anti... de toate, inclusiv antidepresiv natural).

Acu’ să ne ocupăm de daunele provocate însuşi prostului deţinător de iniţiativă. Subiectul e vast şi greu de cuprins în plenitudinea sa într-un simplu text pe blog. Să luăm însă exemplu cel mai la îndemână, anume scrisul pe blog.

Nu mă leg de conţinut, la urma urmei, fiecare scrie ce vrea, ca în artă, artistului i se permite orice, mesajul transmis de acesta nu trebuie neapărat înţeles de oricine. În definitiv, sunt mulţi artişti, pictori, să zicem, care n-au făcut altceva (din punctul meu de vedere) decât să mâzgălească o bucată de carton ori pânză, însă sunt incluşi în panteonul universal. La fel unii scriitori recunoscuţi de literatura universală, texte abjecte ori cel puţin plictisitoare, terne sau puerile, dacă ar fi după mine, dar scrise corect gramatical. De asemenea, muzicieni a căror înlănţuire note îmi fac urechile să ţiuie (de neplăcere), însă dacă au fost recunoscuţi ca atare de către cei cu oarece cădere de a judeca muzica, înseamnă că tot au habar de regulile armoniei şi le respectă, iar faptul că-s eu afon, nu-i vina lor.

Aşadar, nu comentez tema abordată şi nici modul în care unul sau altul îşi exprimă ideile, respect părerile tuturor, chiar dacă sunt contrare convingerilor personale. Mă nemulţumeşte, ba nu, mă enervează, mă exasperează pornirea unora de a batjocori, de a mătrăşi limba română. Interesant este că mai toţi aceştia sunt patrioţi declaraţi (concluzie care rezultă din textele aruncate cu diverse ocazii), culoarea sângelui lor fiind de bunăseamă şi negreşit tricoloră. Poate că de aici li se trage, prea şi-au însuşit vorba românească cu privire la „merge ş-aşa” ori „las’ că merge”.

Mă cutremur la gândul că asemenea reprezentanţi ai speciei – care scriu: noştrii, voştrii, întrun, întro, î-ţi, î-mi (am văzut chiar şi formele de â-ţi / â-mi), î-l, î-i, ve-i, bineânţeles, lam, mam, miau (aici nefiind vorba de onomatopeea mâţei), iar exemplele de gen tind spre infinit dacă adăugăm dezacordurile crunte, aş zice criminale – îmi sunt egali, că avem aceleaşi drepturi: de expresie, de vot etc., ba chiar de combinare a genelor, recte reproducere sau înmulţire... Pentru anumite acte ori acţiuni ar fi necesare nişte „autorizaţii”, ceva în genul permisului de conducere. Cum nu te poţi urca în orice condiţii la volan şi porni teleleu pe străzi, tot aşa nu oricui i se lasă pixul (tastatura) la îndemână ca să terfelească după bunul plac limba maternă. Măcar o amendă ori, de ce nu, retrimiterea la şcoală, nu înainte de a i se explica (desena, pentru a elimina eventuale confuzii) că cerneala nu-i de băut (aşa cum a utilizat-o în precedanta escală în sălile de clasă), ci pentru luat notiţe.

Pe de altă parte n-o să pricep în ruptu' capului de ce unii ţin cu tot dinadinsul să-şi semnalizeze cu sirenă şi girofar prostia. La fel cum, nu pot înţelege lipsa celui mai elementar respect, acela de sine, fiindcă dacă te exprimi în halu’ ăsta respectul faţă de ceilalţi nici că mai contează, cade în derizoriu, da’ mă asteptam ca orice fiinţă presupusă având ADN uman să se îngrijească măcar de propria-i imagine, se cheamă respect de sine. Restul este deja mult prea evoluat pentru puterea de înţelegere pe care unii „semeni” (tind să cred, căutata verigă lipsă din şirul evoluţionist) o au înmagazinată între oasele cutiei craniene.

Mă-ntreba cândva, cineva drag, „auzi bă, da’ de ce te crezi tu mai cu moţ” (expresia originală era alta, vă las însă plăcerea s-o ghiciţi inserând ce vă pică mai bine). Ete, d-aia! Pen’ că atâta vreme cât mai există specimene care scriu în halu’ ăsta, mi se pare normal să mă consider deasupra pe scara evoluţiei. Oricum nu agreez formula: „égalité, fraternité, solidarité”.

Iar dacă tot am atins subiectul, mă gândesc să introduc o nouă rubrică, un fel de poliţie a blogurilor, care să amendeze prostia cu iniţiativă, măcar acolo unde se poate. Mda, poate caut viciul, fiindcă mă reîntorc periodic pe bloguri unde autorii extermină cu nonşalanţă limba română; asemeni fumătorului care aprinde ţigara ştiind că nu-i face tocmai bine. Dar poate caut argumente în sprijinul teoriei după care prostia este infinită, limitele Universului fiind încă incerte.

Ca să nu se nască zvonul c-aş fi cititor în stele, iată o mostră. Ba chiar semidoctul sfertodoctul agramat are cel puţin trei adulatori, după cum se vede în dreptul butonului „Like”. Vorba unuia: „un prost găseşte totdeauna unul mai prost care să-l admire”. Deja, dintr-un singur foc s-au strâns patru cu „iniţiativă”. Ăsta-i linkul: https://bazarnews.wordpress.com/2014/11/29/cine-sunt/, dezactivat – îl puteţi copia manual, dacă doriţi să verificaţi sursa – eu nu pun legături la orice mizerie pe foaia asta, chiar dacă hârtia, zice-se, suportă orice fără să roşească.

În afara subiectului de azi, acesta este rezultatul „votului”. Mă declar mulţumit, trei voturi pentru drăcisme. Perfect, textul de azi va mulţumi majoritatea.

Sursa: Memoriile unui drac
Sursa FOTO