sâmbătă, 22 februarie 2014

La Dolce Vita

Anita Eckberg, Marcello Mastroianni
Cu toate că se simte și se vede foarte bine venirea primăverii (cel puțin aici, în zona Barcelonei), toate persoanele cu care intru în contact sunt mohorâte, triste, parcă puțin mai stinse; toți doar oftează, suspină, sunt irascibili și par a nu se bucura ca în alți ani de intrarea soarelui mediteranean în drepturi ... 

Nici eu nu mă pot lăuda cu o stare euforică, dar starea mea nu are nimic în comun cu energia solară, cu lumina, cu trezirea naturii la viață. 
La mine sunt alte hibe, dar înainte de a începe să 'zburd’ aiurea, am căzut în borcanul cu melancolie urmărind un fragment din celebrul film care dă numele 'temei’ de azi și m-a pus un pic pe gânduri ...

Când am văzut filmul lui Fellini, "La Dolce Vita" pentru prima oară, în 1985, am fost o adolescentă, pentru care "viața dulce" (DÓLCE VÍTA s. f. fel de a trăi în lux, în trândăvie) a reprezentat tot ceea ce am visat: păcat, glamour european exotic, romantism, pasiune etc. Când l-am revăzut, după vreo 20 de ani, am văzut personajul principal nu ca pe un model, ci ca pe o victimă, condamnat la o căutare fără sfârșit a fericirii care nu putea fi găsită, nu în acest fel. M-am gândit cât l-am admirat și acum simt că l-am compătimit și l-am iubit. 
Acum îl vedeam ca pe un bărbat chipeș, dar obosit și disperat, care visează să facă ceva bun într-o zi, dar este prins într-o viață de nopți goale și zori solitare, iar această ’dolce vita’ poate că nu există ... însă acest lucru trebuie să-l descopere singur fiecare dintre noi.

Cred că filmul ar putea fi considerat drept o "operă deschisă" (opera aperta), unde nu există un sens definit pentru nimic. Este ceea ce ni se arată - le vedem/percepem în unele imagini întâmplătoare - cu adevărat acolo sau e doar în mintea noastră? 

M-am întrebat dacă stilul acesta de viață poate fi perceput și el ca o "opera aperta". Cum nu sunt foarte convinsă nici de un răspuns afirmativ, dar nici de unul negativ, iată-mă încercând să păstrez coerența gândurilor și 'aruncându-le' în virtual. 

Iar de aici, s-a folosit și se folosește acest "dolce vita" de câte ori se ivește ocazia. Chiar și "The Talented Mr. Ripley" (1999 – Matt Damon) și "Plein Soleil" (1960 – Alain Delon), cu toate că sunt inspirate dintr-o carte, făcând parte dintr-o serie de cărți care îl au ca și protagonist pe Tom Ripley ("The talented Mr. Ripley” de Patricia Highsmith) scrisă  cu cinci ani înainte de apariția filmului lui Fellini pe marile ecrane, se poate observa luxul, trândăvia și cum cineva tânjește după acest stil de viață. Și cred că mai sunt și alte filme sau cărți care se referă la, sau descriu această dolce vita.

Ei bine, am întâlnit (de câteva ori), descrierea unei persoane ca fiind epicuriană, sau trăind în epicurism (epicureism), dar n-avea nimic de-a face cu ce a fost, intr-adevăr, filozofia de viață a lui Epicur. Mai degrabă se apropia de "la dolce vita” cu o doză mare de indulgențe senzoriale și - în inocența ignoranța mea - am crezut că acest stil de viață dulce a existat mult înaintea lui Fellini (nu că civilizațiile antice nu ar fi trăit așa), dar în loc de vechea expresie s-a hotarât să se folosească cuvântul ăsta, că-i mai extravagant.

Pentru că am un 'atac’ de generozitate, hai să facem o paranteză și să mă laud ne lămurim (cer scuze pentru timpul pierdut celor care știu toate astea).
Epicurism este o doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului.  Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii. În sens strict, se referă la o doctrină a lui Epicur și a discipolilor săi, fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului este scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului) și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului). 

Morala epicurianistă este un hedonism (gr. hedone - plăcere) care nu constituie o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură, ci o promovare a unei juste reglementări a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă.

Dar să ne întoarcem la esență. Cum menționam la început, adolescentă și tânară fiind, am crezut că ăsta este stilul cel mai bun/mai sănătos de viață care există, iar fericirea mea este garantată 100%. 
Nu putem nega faptul că e tentantă o astfel de viață, dar am putea fi capabili să trăim toată viața "la dolce vita”? 

Primul impuls ar fi ceva de genul: "Și de ce nu, mă rog frumos?” Mulți dintre noi au trăit-o, o trăiesc chiar în acest moment sau o retrăiesc și cum implică la fel de cunoscutul "dolce far niente" (dulce 'leneveală') ... cine ar fi atât de nesăbuit, ignorant și ipocrit să nu-și dorească așa ceva?!? Dar, în adevăratul sens al cuvântului, se poate trăi toată viața așa? 

Pentru mine a fost destul de obositoare. Nu în timp ce o trăiam (da, am avut nerușinarea șșansa de a fi 'gustat' din dulceața acestei vieți, ;) :P dar n-am ajuns să simt gustul amar al dulceții; am fost 'ruptă' din a mea dolce vita, forțată un pic, de împrejurări ...) - nu, nici vorbă! – ci acum, punându-mi întrebarea din poziția actuală, cu tot cu griji, responsabilități, lupte, decepții, apatii, frustrări etc. – viața de adult, într-un cuvânt. Sigur, nostalgia acelor timpuri sunt sublime, trăirile, emoțiile acelor zile/luni/ani sunt tentante. 
Sigur că dacă mi s-ar oferi ocazia de a mai trăi o perioadă la dolce vita, chiar și la vârsta asta, n-aș refuza – e clar!

Totusi, 24/7 nu cred că se poate trăi în halul stilul ăsta. Noi, oamenii, suntem firi competitive și chiar dacă nu mai avem cu cine/ce sau pentru cine/ce lupta, ne luptăm cu noi înșine, cu demonii/monștrii interiori. Probabil că ne vom încăpățâna să credem și să continuăm zi de zi, lună de lună, an de an cu iluzia unei dolce vita, dar în esență, nu va mai fi adevărata dolce vita. Pentru că se mai spune că ce-i prea mult nu-i sănătos sau prea mult din orice devine dăunător/distructiv. 

Pentru a ne convinge nu trebuie decât să luăm mesajul mai mult sau mai puțin subliminal al filmului lui Fellini: viața protagonistului, de-a lungul celor șapte zile, se rezumă la șapte nopți 'goale’ și șapte zori/dimineți singuratice. Lăsând la o parte falsa propagandă întru conservarea virtuții, valorilor etice/morale, cum că binele (a se citi viață decentă conform normelor societății) învinge întotdeauna, pot să-mi amintesc cât de amară e o cantitate mai mare de miere... o las aici, să nu încep să mă abat prea mult de la subiect, să nu intru în alte cele ...

Pledez pentru dreptul fiecărui om de a trăi măcar o dată în viață la dolce vita, deoarece și nostalgia acelor vremuri, indiferent de durată, gradul de destrăbălare, magnitudinea nesăbuiței, ne permit s-o retrăim, toată sau doar frânturi, chiar dacă doar în imaginația noastră. 

Așa că, eu zic să căutăm calea de mijloc – nici prea-prea, nici foarte-foarte – să ne luăm o 'vacanță’ și să trăim o dolce vita în fiecare etapă a vieții (d.p.m.d.v. asta ar fi ideal). Așa putem experimenta în diferite etape, din diferite perspective și cu diferite intensități.

Voi ce credeți, se poate trăi toată viața "la dolce vita"? Cum ați înțeles sau înțelegeți propria voastră "dolce vita"?




9 comentarii:

  1. Se poate trai, sigur ca da. Numai ca oamenii care ajung sa fie fericiti sunt foarte putini, iar fericirea tine cateva secunde raportat la o viata de om. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Wow!!! Si de unde îti iei energia, vitalitatea, interesul etc. zi de zi, Cristi?! :) Hm, ce inseamna 'fericire' ptr tine? Eu consider ca fericirea este un sentiment, construit de-a lungul timpului, din stimuli interni (emotii) si stimuli externi. Ultima tema abordata abordata a fost tocmai despre emotii si sentimente( http://ubereuch.blogspot.com.es/2014/02/emotii-sau-sentimente.html ) ... tine asa de putin ptr. ca ne plictisim oare de prea mult bine?!
      Multumesc pentru trecere si lectura si te mai asteptam pe aici, Cristi.
      O saptamana cat mai frumoasa si fericita ;) iti doresc! :)

      Ștergere
  2. Despre La dolce vita - in Bucurestiul de inceput de secol XX:
    http://deieri-deazi.blogspot.ro/2014/02/gradinile-de-vara-de-la-1900.html
    O lume in care parca m-as intoarce!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh Maricel, cred ca si mie mi-ar fi placut sa traiesc 'la dolce vita' romaneasca - indraznesc sa amplific - inceputului de secol XX!
      Foarte bine 'incondeiate' evenimentele din viata de odinioara pe blogul tau. Trec destul de des pe acolo, dar nu sunt foarte vorbareata :(
      O saptamana cat mai placuta! :)

      Ștergere
  3. Sunt de acord cu tine, ideal ar fi să trăim bucăţele de "dolce vita", să ne luăm mici vacanţe la un interval de timp, în care să evadăm.... Oricum ne plictisim repede de orice şi nu cred că suntem capabili de un singur stil de viaţă, indiferent care este ăla... nu suntem capabili nici fizic, nici mental.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Adrian! :) Pe acelasi lucru (plictiseala, incapacitate fizica si mentala) m-am bazat si eu cand am incercat sa 'afirm' - printr-o intrebare - ca nu prea e posibil, cel putin omeneste imposibil. Apropos, nici 'Zburatorul' tau n-ar putea? ;)
      O saptamana placuta, plina de bucurii! :)

      Ștergere
  4. Eu am trait o asemenea perioada, prin 2009-2010 cand am fost in somaj si am avut timp sa-mi pun pe picioare blogul. Cred ca a fost cea mai fericita perioada a vietii mele, scapasem in sfarsit de griji, de nervi, de serviciu! :)) Evident ca nu puteam trai la infinit asa,in 2010 m-am mobilizat si m-am intors la serviciu. Daca ar fi sa am bani suficienti pentru o viata de huzur, nu cred ca m-as plictisi:as calatori, as face fotografii, m-as specializa in arta fotografica, as scrie pe blog, as merge la fitness, inot, as iesi in oras, la expozitii, teatre, filme, shopping. Mi-as gasi alte pasiuni, as invata limbi straine, sa gatesc, sa dansez etc. Se gaseste ceva incitant in orice clipa. Cred eu acum, cat timp merg zilnic la serviciu si visez la cai verzi pe pereti.
    Anyway, parerea mea mai in detaliu o poti citi pe articolul scris de mine pe aceeasi tema si cu acelasi titlu cu ceva timp in urma(26 sept. 2012). Intri pe blog, scrii la search La dolce vita si gata! :D
    M-am regasit in totalitate in randurile de debut ale articolului tau... Inca mai caut cauzele. Seara frumoasa, Corina. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mers, cautat, gasit, citit, placut ;) parerea ta detaliata despre la dolce vita, Nice! Ceea ce descriai acolo ca si aici, dealtfel, suna foarte bine. Dar din p.m.d.v. asta ar fi o viata 'adevarata', implinita, satisfactorie si totusi destul de echilibrata, decenta chiar, la care ar aspira orice om 'normal' (nu un workaholic, nici un ahtiat dupa bani sau faima etc.) si s-ar putea trai toata viata asa. Eu intentionam sa scot partea un pic extrema, abstracta chiar, din acest dolce vita - nebunia ;)
      O saptamana cat mai placuta iti doresc si 'fug' la tine (again) sa vad ce-i cu Prince Charming! :)

      Ștergere
  5. Observ că ai împrumutat meteahna mea, aceea de a scrie mult, peste 1200 de cuvinte/text. Da' eu sunt răbdător, citesc tot mai ales dacă mă atrage tema discuţiei şi mai am de gând să las şi un comentariu (măcar ceva să fac şi eu pe blog, dacă tot nu mă îndur să scriu) :D :P

    Să lăsăm complimentele şi să fac o scurtă analiză pe text... Te citez: "Totuşi, 24/7 nu cred că se poate trăi în stilul ăsta. Noi suntem firi competitive [...] Pentru că se mai spune că ce-i prea mult nu-i sănătos sau prea mult din orice devine dăunător/distructiv." Redă-mi tu timpul în care trăiam acea "dolce vita", chiar dacă nu se încadra tocmai idealului de "dolce far niente" şi îţi pot exemplifica la modul practic că se poate, cu toată "opoziţia" competitivităţii din noi. Sunt dispus chiar să-mi asum riscul autodistrugerii din prea mult bine sau dulce. :D

    Cât despre "calea de mijloc", acel, "nici prea-prea, nici foarte-foarte", aurea mediocritas, a lui Horaţiu, mărturisesc că niciodată n-am fost adeptul jumătăţilor de măsură, ori-ori, totul sau nimic, dacă vrei.

    Aşadar, cred că ţi-am dat răspunsul la întrebarea de final (deşi am vaga bănuială că nu te miră şi că de fapt îl intuiai, mă cunoşti doar) dar, pentru a nu lăsa loc îndoielii repet: DA! Se poate, iar referitor la cum îmi imaginez de tine invocata "la dolce vita", încă o caut...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.