duminică, 24 noiembrie 2013

Revelaţii drăceşti

La taifas Avocatul Diavolului Al Pacino
Degeaba încerc să încropesc uneori un text cât de cât intelectual. Tocmai înjghebasem în minte un rezumat al ultimei lecturi istorice, când iarăşi mă vizitează necuratul; pesemne că i-a mers la inimă - vorba vine, nu cred că are aşa ceva - trataţia de data trecută. Normal, întotdeauna ştiu să fiu generos cu oaspeţii, fie şi aparţinând altei specii. Necurat îi spun unii, o afirmaţie total gratuită, deplasată chiar şi deloc conformă cu realitatea,
căci nu-i deloc aşa. Ba dimpotrivă, curat, elegant, amabil, proaspăt bărbierit, parfumat, vocabular elevat, comportament ireproşabil, câtuşi de puţin înfiorător, aşa cum ar dori unii să ne facă să credem, în fine, un gentilom desăvârşit. Desigur, cum cred că v-am spus şi data trecută, o femeie ar găsi cu certitudine cuvinte mult mai elogioase la adresa personajului. De fapt chiar mi s-a confirmat ipoteza, însă despre acest lucru puţin mai încolo.

Dacă rândul trecut mă vizitase - urmare a incoştientei mele invocări, căci cine naiba ar fi crezut că m-ascultă michiduţă, da’ se pare că are el un fel de program de supraveghere de tip PRISM - înainte de prânz, azi şi-a făcut apariţia după prânz. Poate că i-a plăcut aroma venită de la bucătărie, la ultima sa vizită şi s-o fi gândit să mă onoreze cu vizita-i neaşteptată în ideea că la rându-mi îl voi reţine la cină. Încă nu mi-e clar, oare diavolului îi este vreodată foame sau măcar poftă de un fel de mâncare sau altul. Din acest motiv nici nu i-am pomenit despre posibilitatea de a rămâne la cină. Probabil că nici nu mănâncă, iar dacă da, putea să se autoinvite ori măcar să facă aluzie, nu l-aş fi refuzat. De astă dată, nimic spectaculos, n-a fost vorba despre apariţia subită din neant şi nici de oprirea ceasului pentru restul lumii. Banal, neaşteptat de lipsit de originalitate, tocmai din partea unui asemenea personaj.

Dar, să începem cu începutul. Aşadar, stăteam eu, mai mult degeaba, ca de obicei, mai cu seamă sâmbăta după prânz, când, „ţrrrr”, soneria. Fiind mai în proximitatea uşii, deschide EA, n-avea de ce să-i fie teamă, avea doar prin preajmă nu unul, ci doi cerberi, unul biped (eu, cum ar veni) şi celălalt patruped, despre care m-aş hazarda a spune că este şi cel mai de încredere, având în vedere originea-i prusacă, deşi în „acte” i se spune ciobănesc alsacian.

Aud o conversaţie cordială, prin urmare nu e rost să mă reped întru protejarea „colegei” de viaţă şi apartament, mai ales că nici patrupedul nu dă semne de impacientare. Mă îndrept agale către holul de la intrare, însă deja „vizitatorul” fusese condus în camera de zi - nu-mi place anglicismul, living. Îl recunosc instantaneu, cum aş fi putut să-l uit, era EL, dracu’ în persoană - termen mai acceptabil decât „în carne şi oase”. Acum eram pus în dificultate, cum naiba să-l prezint, presupunând că şi-a făcut el o introducere în care mă specifica pe mine drept persoana „căutată”, fiind de la sine înţeles faptul că, ea n-avea de unde să-l cunoască. Încep oarecum ezitant:
– Uite, dragă, el este... - (cine drac să zic că e?) Mă salvează EL, cum spuneam, un tip cu maniere.
– Am făcut deja cunoştinţă... mă întrerupe adresându-mi-se apoi pe pe un ton în care se simţea un uşor reproş:
– Aşa îţi întâmpini tu un fost coleg de şcoală militară, nu-l îmbrăţişezi bucuros de revedere, mai ales că nu ne-am văzut de atâţia ani?

Desigur, ambii eram mult prea sobri şi cazoni încât să ne dedăm la astfel de gesturi de efuziune, aproape nelalocul lor între doi foşti camarazi de arme. Ne-am strâns doar bărbăteşte mâinile bătându-ne reciproc pe umeri, semn al amiciţiei pe care vremea nu reuşise să o şteargă. Am remarcat, fără să fiu defel surprins răceala de gheaţă (la propriu) a mâinii care altfel părea umană. Apoi, pretextând că vom juca câteva partide de şah, mi-am invitat oaspetele în cealaltă încăpere, camera mea de „lucru”, cum îmi place să-i spun. Încercând să concureze în ospitalitate, ea ne făcu cunoscut amândurora că, „imediat vin şi cafelele”. Picase bine vizita asta neaşteptată, îmi spun în gând, tocmai aveam poftă de un coniac la cafea şi desigur să-mi fumez liniştit ţigara tolănit în fotoliu; acum aveam „dezlegare” la ambele.

Scot tabla de şah şi ne apucăm să aşezăm piesele, nu pentru că ţineam neapărat să mă joc cu dracu’ - având bănuială că nu se va putea abţine de la unele obiceiuri drăceşti - ci pentru că aveam nevoie de „acoperire”. Între timp mă surprinde non-reacţia patrupedului. Era întru totul neobişnuit să nu acorde nicio atenţie unei persoane străine aflate în preajmă; pur şi simplu parcă n-ar fi existat pentru el. Nu-mi pot reţine gândul şi arătând cu privirea înspre câine, îi zic musafirului:
– Data trecută mă bucuram că l-ai „adormit”, acum mă temeam că va trebui să-l opresc să nu te sfâşie... Cum n-ai tu miros prea uman, de un’ să ştiu ce poate să fie în mintea unui câine, el doar mă apără. Da’ cum se face că ne întâlnim din nou, sunt sigur că de data asta nu te-am invocat.
– Fii serios! - îmi zice zâmbind uşor zeflemitor - câinele, apropo, frumos exemplar al speciei, nu mă vede, pentru simplul motiv că nu exist pentru el. Doar voi oamenii aveţi obiceiul ăsta total absurd de a vedea lucruri care nu există, dar care vă sunt adânc inoculate în minte. Lui nu i-a citit nimeni poveşti de genul ăsta şi nici nu a fost îndoctrinat cu o credinţă ori alta. Apropo, ştii sub câte forme mă întruchipează pe mine oamenii, şi nu doar pe mine, la fel pe „colegul”, „Bărbosul” cum îi spune unu’ pe care-l citeşti tu... Ehe, ce-ţi mai place! - mă priveşte hâtru, zâmbindu-mi cu subînţeles -, apoi continuă. Referitor la întrebare, mă gândeam să te ajut să scrii un articol aniversar. Parcă aveai de gând să închei experimentul numit blog, iar dacă tot spuneai că vrei să te retragi, fă-o cu stil, "en fanfare", cum ar zice francezul... Ori te-ai răzgândit? He he! Ti, ce-mi place nehotărârea voastră a oamenilor, niciodată nu sunteţi în stare să luaţi o decizie, întotdeauna aveţi dileme. Azi, duminică 24 noiembrie 2013, ai exact 373 de zile de când te-ai apucat să scrii pe blog, ai ajuns la 250 de texte postate. Dacă te hotărăşti să continui, promit să-ţi dau un subiect „de stă mâţa-n coadă” cu ocazia a 666 de zile sau articole. Eh, ce zici, facem târgul? Nu te speria, nu sunt genul ăluia descris de Goethe, nu-ţi cer nimic în schimb... Mă mulţumesc doar cu satisfacţia că ţi-am dat o dilemă: să continui ori ba, asta-i întrebarea, cu adevărat hamletiană. - râde vădit satisfăcut - Da, aşa-s eu, al dracu’ îmi place să vă pun în încurcătură, ceva natural de altfel, dacă te gândeşti la originea mea... Păi, ce facem, jucăm ori ba, ţi-am lăsat „albele”, întotdeauna joc cu „negrele”. Fac prima mutare, deşi nu-mi stătea mintea la şah. Întreb, mai mult din complezenţă, oricum nu înţelesem unde vrea să ajungă.
– Buuun, să presupunem că ai dreptate. Eu, nu cred... Totuşi te văd, iar dacă, aşa cum spuneai, nu exişti, de ce te înfăţişezi oamenilor, nu-ţi pare totul un paradox... Nu mă lasă să termin, pesemne se grăbea cu lămuririle.
– Paradox, zici? Adică eu sunt cel care rosteşte şi susţine absurdităţi... Tu nu vezi că voi oamenii aveţi „în sânge” mania de a inventa pe cineva deasupra voastră, tocmai pentru a vă scuza neputinţa, dacă ceva nu merge, gata daţi vina pe mine, cică mi-am băgat eu coada; ăia mai pioşi decât tine, vor spune de bunăseamă că n-a voit „Ăl de Sus”. Uneori daţi dovadă şi de spirit linguşitor, anume, dacă totul vă iese bine, cu siguranţă a fost voia „Domnului”, ptiu, „Bărbosului”. Vezi, sunteţi nişte fiinţe slabe, uneori mi-e milă de voi... Dintotdeauna aţi simţit nevoia de a avea un ceva, pe cineva superior vouă, motivele tocmai ţi le-am expus adineauri. Ah, şi să nu-mi spui acum că este alt paradox faptul că atribui sentimentul de milă unei non-existenţe. Eu nu sunt decât creaţia minţilor voastre înguste şi neajutorate care caută vinovatul pentru eşec; alinarea, desigur, v-o găşiţi în „braţele” celeilalte himere concepute tot de voi. Că tot veni vorba, ai răspunsul la cine pe cine a creat: zeii pe voi ori voi pe zei. Hmm? Cum nu aveam ce să-i răspund a continuat pe acelaşi ton impasibil, lipsit de parcă de trăire.
– Vouă vă place să credeţi, în infatuarea voastră, că aţi găsit răspunsul la toate întrebările, iar atunci când habar nu aveţi, inventaţi şi vă denumiţi „adevărurile” drept axiome imuabile. Ah, uitasem, voi cercecetaţi, învăţaţi şi aflaţi rezolvarea tuturor problemelor. Oare? Unul de-al vostru spunea că, pe măsură ce învaţă tot mai mult, omul ajunge la concluzia tot mai pronunţată că nu ştie nimic, asta ca să n-o spunem pe-a dreaptă, că e prost. Presupunând existenţa unor entităţi superioare vouă, ce te face să crezi că şi-ar ocupa timpul cu voi, sunteţi atât de neînsemnaţi încât v-aş asemăna cu furnicile pe care calci tu, de pildă, atunci când mergi pe malul apei la pescuit. Îţi pasă cumva de ele, te-ai gândit vreodată că la un singur pas omori fel de fel de vietăţi care-ţi sunt „inferioare”. Nu, cu siguranţă nu, niciunul dintre voi, însă aveţi pretenţia că puteţi descoperi sensul universului, al vieţii... Şi dacă nu există? Uite, ăsta da paradox! Temă pentru acasă. Râde vesel în timp ce se pregăteşte să-şi aprindă o ţigară. Tocmai „veniseră” şi cafelele, iar eu, ca o gazdă primitoare, pentru a finaliza oficiile, torn coniac în pahare. Simte că sunt „mut”, fără replică, şi îşi continuă monologul pentru a nu mă lăsa în bezna necunoaşterii.
– Hai, să vorbesc mai pe înţelesul tău. Să luăm ceva „la modă”, politica, „par exemple”. Întotdeauna, dar invariabil, voi căutaţi pe acela care să vă rezolve problemele, pe cel mai, bun, drept, mare şi viteaz. Aveţi tendinţa de a vă îmbăta cu apă rece. Mai ţii minte, de pildă, guvernele trecute? Să zicem unul de demult, ăla de-l avea ministru pe Ciumara. Apropo, l-am luat la mine, vistiernic l-am făcut; putem să-i zic trezorier, da’ mie îmi plac termenii arhaici. Ti, ăsta fumează mai ceva decât mine; asta aşa, ca fapt divers. Să revenim. Atunci nu mai ştiaţi ce şi cum să faceţi ca să scăpaţi de ei şi să vină alţii, mai breji, la fel cum mai înainte credeaţi că blamaţii de atunci sunt adevăraţi Mesia pogorâţi din ceruri... Acum, nu-i aşa, regretaţi acele timpuri, parcă era mai bine, iar de atunci şi până azi n-aţi făcut altceva decât s-o luaţi la vale. Am dreptate ori ba? Ca să nu te mai frămânţi răspund eu, da. Îţi dau şi-un bonus: aşa cum până acum aţi tot coborât, nu te aştepta la schimbarea sensului, să nu-i zic trend, asemeni ţie urăsc anglicismele. Te-ntrebi cumva de unde această coincidenţă. Păi, cum altfel, doar sunt creaţia ta, trebuie să-ţi fiu asemănător. Da’ să nu pierdem şirul ideilor cu detalii nesemnificative. Nu te aştepta ca următorii să fie mai buni, nici pe departe, când cobori nu ajungi niciodată la fund, întotdeauna mai este loc. Profit de momentul în care soarbe din cafea şi-mi încerc şansa.
– Chiar aşa, totuşi au existat şi momente de urcuş, mă refer la istoria omenirii în general. Am plecat din peşteri sau copaci, iar în prezent se poate spune că am evoluat. Greşesc undeva? M-a privit mirat, apoi a urmat un lung oftat.
– Evoluţie, măcar în vremurile alea, de mult apuse eraţi în stare să vânaţi şi să supravieţuiţi într-o lume ostilă. Pune acum zece oameni evoluaţi în condiţii similare şi să vedem câţi reuşesc performanţa semenilor voştri din preistorie. Încet dar sigur aţi decăzut, aţi început să căutaţi explicaţii, sensuri, iar greşeala decisivă aţi săvârşit-o atribuind puterea şi voinţa unor entităţi imaginate de voi. Aici aţi făcut mutarea care duce la pierderea jocului... la fel ca tine acum... o singură mutare greşită şi ai pierdut, ca la şah. Sigur, diferenţa este că în şah pierde cel care greşeste mai mult, dar cum eu nu greşesc, tu nu-ţi poţi permite nicio eroare... dar tocmai ai comis-o... Mai joci? Eu aleg tot „negrul”.

Aranjând piesele pentru o nouă partidă îl observ privindu-mă curios, parcă şi puţin sfidător. În minte nu-mi vine nicio idee ori întrebare pe care s-o consider suficient de pertinentă aşa că-l invit din priviri să-şi continue discursul. Se uită la mine oarecum zeflemitor, zâmbeşte subţire, aproape imperceptibil. Îşi drege glasul şi rostşte cu o voce care trăda cunoaşterea atotcuprizătoare. Dicţie impecabilă, doar accentul e neobişnuit în neutralitatea sa, la fel şi timbrul fără inflexiuni.
– Ştii ce mă contrariază la voi? Nevoia voastră de a cataloga faptele, lucrurile, tot ce există sau nu, în bun sau rău, adevărat sau fals, imposibilitatea de a vedea dincolo de bine şi rău ori poate doar încăpăţânarea de a nu recunoşte noţiunea de neutru. Aţi avut nevoie de EL pentru a cere şi a avea cui să mulţumiţi, pe cale de consecinţă m-aţi creat pe MINE să aveţi pe cine să drăcuiţi atunci când lucrurile o iau pe făgaşul nedorit. La drept vorbind, am şi eu meritele mele, am făcut şi fapte bune... Ia gândeşte-te, cine i-a şoptit lui Der Fuhrer, ex-caporal Hitler, să plece urechea la spusele fanfaronului de Goering lăsândul să cucerească Anglia doar cu avionele Luftwaffe-ului său adorat. Da, aşa este! Eu l-am tentat să nu ia în seamă vorbele generalilor săi, Guderian, Manstein, Rommel, von Rundstedt şi restul cu oarece cunoştinţe tactice şi să oprească panzerele la câţiva kilometri de Dunkerque, dându-le astfel o şansă trupelor expediţionare anglo-canadiene. Mai mult, crezi că mustăciosului i-ar fi trecut prin scăfârlie să dea ordinul „Vorwärts, nach Moskau!”, deschizând al treilea front prin care practic şi-a semnat înfrângerea… Vezi, sunt lucruri pentru care mi-aţi putea fi recunoscători.

Eram prea concentrat la ultima lui mutare, iar cum n-am catadicsit să-i răspund ori să cer explicaţii suplimentare a continuat parcă satisfăcut de măreţele-i realizări.
– În altă ordine de idei, dacă nu vă dădeam eu curiozitatea, dorinţa de explorare încă aţi crede că Pământul este plat precum o farfurie şi la capătul orizontului, dacă v-aţi încumeta să vă îndreptaţi corăbiile, vă veţi prăbuşi în neant. Tot aşa, încă aţi considera că Terra este buricul Universului, că voi sunteţi singurii beneficiari ai graţiei divine şi că e suficient să cereţi, căci, nu-i aşa, vi se va da. E drept, odinioară, pentru toate aceste câstiguri unii dintre voi au ars pe rug, socotiţi fiind eretici, destabilizatorii rânduielii „fireşti” a lucrurilor. Să fim serioşi, scriai tu acum pe blog dacă nu vă inoculam eu „morbul” cercetării lucrurilor aplecarea către ştiinţă, iar asta începând de la Adam şi Eva şi acel fruct mult şi pe nedrept blamat, prin care vă îmbiam să gustaţi din cupa cunoaşterii. Fără mine, voi oamenii aţi fi rămas pe vecie tributari conceptului de a crede fără a cerceta. Acum, zi-mi tu, sunt eu întruchiparea răului absolut? Şi te mai întreb ceva, există rău, respectiv bine; nu e cumva inutil a căuta sensuri acolo unde nu există. De ce nu puteţi voi oameni să luaţi totul aşa cum este, de ce trebuie să treceţi totul prin filtrul vostru interior şi să decideţi, să concluzionaţi „adevăruri” care de fapt sunt doar în mintea voastră, nicidecum universal valabile.

Dintr-o anume perspectivă reuşise să mă convingă, însă tot nu pricepeam cum se împacă afirmaţia iniţială referitoare la inexistenţa sa cu faptele bune pe care şi le atribuia. N-am apucat să cer lămuriri, îmi citea gândurile, mai exact îndoielile şi, amabil aşa cum mă obişnuise, nu mă lăsă pradă incertitudinilor.
– Ştiu la ce te gândeşti, cum spunem, eu exist doar pentru voi cei care m-aţi creat, sunt parte din voi, cel care vă şopteşte fiecăruia, însă de fapt vă şoptiţi voi înşivă... Dacă şoaptele voastre vă conduc spre ceva bun ori dimpotrivă, depinde doar de voi, atât EU cât şi EL nu suntem decât în mintea voastră, nu existăm, însă cum spuneam, oamenii au tendinţa, ba chiar nevoia de a se raporta la ceva superior. Poate ar fi indicat să nu vă bazaţi pe aşa ceva, cu alte cuvinte să vă asumaţi EU-ul, bun sau rău, ori mai degrabă neutru, privind dincolo de aceste noţiuni iarăşi artificiale. Cu siguranţă v-ar fi mai bine fără NOI.

Terminasem şi a treia partidă de şah. Mă bătuse de trei ori la rând, umilitor aş spune dar, având în vedere originea adversarului parcă aveam o scuză. Se ridică destul de vioi, desigur trosnetul încheieturilor îi trădează vârsta, iar pentru un moment din nou îmi părea puţin mai scund, imediat însă reveni la statura sa obişnuită, doi-trei centimetri peste cei 181 ai mei. Oare aşa o face de fiecare dată, îşi potriveşte înălţimea funcţie de aceea a interlocutorului.

Îl conduc către ieşire, câinele mă urmează fără să dea vreun semn că ar observa o prezenţă undeva în dreapta mea, oricum el era învăţat să mă însoţească pe parte stângă, ca orice câine de pază. Ajunşi în hol ne strângem cordial mâinile în semn de preţuire şi desigur pentru a ne juca până la capăt rolul de vechi prieteni, întrucât era şi ea de faţă. Ea, care părea mai sociabilă decât în alte dăţi, chiar îi sugerase să ne mai viziteze, rar, spre deloc, făcuse asemenea concesii unor amici de-ai mei abia cunoscuţi. Nu ştiu de unde impresia generală după care dracu’ este urât, nimic mai neadevărat, baliverne, născociri fără acoperire reală, e chiar chipeş. Nu eram deloc gelos, chiar dacă observasem o licărire uşoară în privirea ei atunci când îi făcuse invitaţia. N-aveam de ce sau mai bine zis, pe cine, EL nu exista... EA n-are decât să se mulţumească cu mine, implicit cu cei doi sau trei centimetri în minus, la înălţime, pentru a nu lăsa loc de speculaţii maliţioase.


Sursa FOTO

16 comentarii:

  1. Iată-mă savurându-ţi revelaţiile cu aceeaşi plăcere deosebită cu care le-am citit şi pe cele rezultate din prima "întâlnire". Trebuie să recunosc că sunt dezarmată în faţa acestor speculaţii, în faţa gândurilor transante expuse cu dibăcie. Nu pot să trec pe aici şi să nu-ţi amintesc cât de frumos te joci cu vorbele, că poţi s-o faci mai des fără să rişti a cădea în mrejele livrescului (dacă nu-ţi doreşti asta), cu toate că cititorii tăi, sunt convinsă, apreciază calitatea unei astfel de scriituri.
    Ai publicat mult de când ţi-ai făcut acest blog (eu abia am jumătate din); toate articolele sunt excelent prezentate şi ai dovedit astfel respect faţă de cel care te citeşte. "Scrie, scrie, scrie", te îndemnam eu la un moment dat, văd că şi interlocutorul tău ţine la asta, oferindu-ţi subiecte arzătoare. :) Ei, uite că aşa nu mai ai nicio scuză.
    Aştept cu plăcere viitoarele elucubraţii şi alte drăcovenii, care-ţi trec prin tocul gândurilor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eh, uneori încerc să mă joc cu vorbele şi ideile mai puţin convenţionale, deh, mi-a trecut vremea maşinuţelor teleghidate :)) De cele mai multe ori mi se pare că "jocul" este mai degrabă o "beţie a cuvintelor", dar dacă vouă vă place... o să mai risc din când în când :)) Apropo, m-a întrebat cineva (încă nu sunt convins dacă la modul serios) dacă nu m-apuc de scris romane. :) Să nu te las în ceaţă de aici poţi afla cine şi cu ce se ocupă persoana. (pentru mine a fost o surpriză).
      Probabil voi continua, cel puţin pentru o vreme, însă ca orice experiment (eu mi-l planificasem de un an), şi acest blog trebuie să se încheie cândva...
      O seară plăcută, Antonela. :)

      Ștergere
    2. O, ce surpriză! Mă mir şi nu prea. Talentul merită promovat.
      Dar să ştii că n-ar fi rău să scrii un roman intitulat ceva de genul "De vorbă cu dracu'". Discuţiile voastre ar putea fi subiectul. Îţi scriu prefaţa, îţi fac recenzia :D, numai scrie. :) Eu zic să trimiţi unul dintre articolele tale ca "probă".

      Ștergere
    3. Şi pentru mine a fost o surpriză oarecum deloc surprinzătoare, apucasem să citesc deja destule articole pe blogul lui Ionuţ şi nu mă mira defel capacitatea lui de "împletire" a cuvintelor în fraze complexe purtând un anume mesaj. Cum să zic, se vedea de la o poştă că omului îi mai trecuseră prin mâini şi altfel de cărţi în afară de cele 20, 32 sau 52 de joc (66, şeptic, poker) :D
      Tocmai ce i-am răspuns lui Nice, nu-mi hrăniţi vanitatea... nu se ştie cum îl fac pe domnul Drac să exclame cu năduf: "ohh... shit... competition" (da, tocmai spuneam că nu-mi plac anglicismele, da' îşi pierde esenţa prin traducere) :))))
      Dacă mi-am asigurat atât prefaţa, cât şi recenzia, mă gândesc că s-ar putea să-mi găsesc o ocupaţie după pensionare ;)) Deja succesul e 90% asigurat, prima impresie (prefaţa şi mai ales recenzia) contează... cu restul de 10% "plusvaloare" reuşesc eu cumva, poate mă susţine "michiduţă" :)))

      Ștergere
    4. Pentru o pensionare fericită : http://adevarul.ro/cultura/carti/cum-castigi-10000-euro-scriind-roman-romanesc-1_527c1b17c7b855ff56ccf7ba/index.html#

      Ștergere
    5. Mulţumesc pentru link, cred însă că destinatarul, căruia ambii îi putem dori pensionare fericită (deşi la el mai e cale lungă, numai ce a împlinit 28, un puşti :D) este altul ;) Ionuţ sper că citeşti toate comentariile :))

      Ștergere
  2. Două vizite deja???
    Măcar o remiză aşteptam de la tine! :)
    Mi-a plăcut!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se pare că ne simpatizăm :D
      Da, din trei jocuri, meritam o remiză, da' îl vezi tu capabil pe musiu Drac să-i calce peste vanitate dându-mi o cât de mică satisfacţie... Data viitoare încerc "Napoleon attack", ştiu că este o deschidere jucată de pensionari în parc, dar altă idee n-am; sau poate copiez o strategie învăţată de la cineva pe sahonline, joc la schimb până se goleşte tabla :)))

      Ștergere
  3. Ma intreb ce vei mai scrie Miercuri daca astazi, Luni, cand se spune ca nici iarba nu creste, ai postat aceste preaminunate "revelatii dracesti" :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Miercuri... Probabil, un magnific rezumat istoric :)) Deşi s-ar putea şi pentru marţi, am destule ciorne care au drept sursă la fel de magnifica revistă Magazin Istoric :D
      Seară faină, Petre

      Ștergere
  4. Dacă vine şi a treia oară înseamnă că e loc de reyolvat ceva mistere! :0

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi, în cazul ăsta, cred că ar fi indicat să-mi pregătesc de pe-acum o listă cu întrebări arzătoare. Poate elucidez nişte enigme istorice, din câte am observat pare un tip foarte informat; şi nu-i nici zgârcit în a-şi împărtăşi conoştinţele :)))

      Ștergere
  5. Antonela e dezarmata, eu sunt coplesita, fascinata, muta de admiratie in fata unor reflectii de asemenea amploare si profunzime. Ne-ai dat, ca de obicei, teme serioase de meditat. Pana cand imi revin, daca imi mai revin (si nu glumesc), iti marturisesc ca nu pot sa nu fiu de acord cu EL. Trebuie sa continui. Scrii prea bine ca sa te opresti aici, la inceput de drum.Nu mai e mult pana la 666... :P :D
    Felicitari, aproape ca-mi doresc reintoarcerea personajului. La cat mai multe vizite! :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Merci, Nice! Totuşi, tu şi Antonela ar trebui s-o luaţi mai uşor cu laudele, dacă nu vreţi neapărat să-mi hrăniţi orgoliul într-atât încât să-l concurez în vanitate pe "ilustrul" meu oaspete :D :P
      Cât despre scris, ţi-am spus, l-am început din curiozitate, pentru mine reprezintă un experiment, să văd dacă sunt capabil sau doar pentru a face şi altceva, cu totul nou... O poveste, un film sau o piesă de teatru, dacă vrei; iar toate cele enumerate au întotdeauna un final; nu văd de ce ar face blogul acesta o notă discordantă.
      Sigur, nu e deloc mult de la 251 la 666, normal, dacă vorbeşti din perspectiva ta, a celei care a scris 700+1 articole :P
      Seară minunată, Nice :)

      Ștergere
  6. Eu zic să elimini ideea aceasta, Centurion, de-a înceta să continui cu blogul. Tu ai o capacitate impresionantă de-a te juca cu cuvintele, iar articolele tale sunt de excepţie. Eu citesc cu multă plăcere articolele tale şi de fiecare dată sunt uluită cât de documentat eşti. Ai o imaginaţie foarte bogată, iar eu am convingerea că poţi scrie articole fascinante şi fără vizita necuratului şi fără ai da atâta importanţă acestui personaj.
    O seară minunată îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Merci pentru apreciere, dar nu mă lăuda prea mult că mi se urcă la cap :)))
      N-am spus că închei definitiv activitatea pe blog, probabil va deveni mai sporadică... până când într-un final totuşi se va "stinge". Cel puţin aşa văd eu viitorul...
      Ahhh, păi tocmai michiduţă dă tot farmecul, n-ai observat în romane şi mai ales în filme că personajul negativ atrage simpatia... ;))
      Seară plăcută şi ţie, Ştefania :)

      Ștergere