luni, 17 martie 2014

Asaltul Italiei meridionale

Harta planului de invazie aliata in Italia de Sud
Trei teritorii italiene – insulele Pantelaria, Lampedusa şi Sicilia – fuseseră ocupate în vara anului 1943 de forţele americane şi britanice, care au întâmpinat o rezistenţă destul de redusă, mult sub aşteptările comandamentului aliat. Astfel, Pantelaria, căreia i se spunea „Anti-Malta”, se bucura de reputaţia de a fi inexpungabilă. Cu toate acestea, guvernatorul insulei, amiralul Gino Pavesi,în fruntea unei garnizoane de 11.000 de italieni şi 87 de germani, a capitulat fără împotrivire, după 12 zile de bombardamente aeriene. A rămas celebru raportul britanic asupra operaţiei, care semnala că „singurul nostru rănit este un soldat muşcat de un şacal”.


La 25 iulie, Mussolini încetase să mai fie conducătorul unic şi nedisputat al Italiei, iar guvernul prezidat de mareşalul Badoglio iniţiase tratative secrete cu aliaţii, care aveau să ducă la semnarea armistiţiului în ziua de 3 septembrie. Încă din iunie, cu o lună înainte de a debarca în Sicilia, aliaţii au elaborat o serie de planuri care pregăteau un atac asupra Italiei meridionale. Operaţia – denumită codificat Avalanşa – urma să se desfăşoare pe coasta occidentală a „cizmei”, în vreme ce acţiune Baytown avea drept obiectiv litoralul sudic. Negocierile cu Badoglio şi perspectiva ieşirii Italiei din război au modificat întrucâtva aceste proiecte, astfel încât debarcarea a fost împărţită în trei operaţii distincte: Baytown – prevăzută pentru începutul lui septembrie în Calabria – Avalanşa – în golful Salerno, din Marea Tireniană – şi Farsa („Slapstick”) – în golful Taranto, din Marea Ionică. Ultimele două acţiuni urmând să aibă loc în ziua de 9 septembrie.

În intervalul de mai bine de o lună cât au durat tratativele italo-aliate, Hitler, care bănuia că principalul său partener european urmăreşte să iasă din război, a dat dispoziţiile necesare pentru ocuparea treptată şi cât se poate de mascat a ţării. Folosindu-se de pretextul creării unei rezerve strategice (pentru Franţa şi Peninsula Balcanică) numeroase divizii germane au intrat în cursul lunii august în Italia, sub comanda generalului Erwin Rommel (care îşi stabilise cartierul general la München). Înfrângerile suferite pe frontul estic, în special Kursk, au împiedicat însă retragerea de efective de pe frontul Răsăritean pentru a întări liniile Axei din Italia.

La capătul de sud al peninsulei, conducerea Armatei a 10-a a Wehrmacht-ului a fost încredinţată generalului Heinrich von Vietinghoff, înlocuitorul feldmareşalului Albert von Kesselring, căruia îi revenea acum comandamentul trupelor germane din Italia meridională. Vietinghoff avea la dispoziţie în extremitatea sudică a „cizmei” italiene, două divizii de tancuri (a 26-a şi a 29-a), iar de-a lungul coastei occidentale Divizia Hermann Goering, precum şi diviziile Panzer 15 şi 16. La acestea se adăuga Divizia 1 paraşutişti, totalul general al efectivelor ridicându-se la peste 90.000 de oameni. La Roma, sub controlul direct a lui Kesselring, se găseau 45.000 de soldaţi, aparţinând Diviziei a 2-a tancuri şi Diviziei a 2-a paraşutişti.

În ziua de 3 septembrie 1943, la exact 4 ani de la intrarea în război a Angliei, Armata a 8-a britanică, sub comanda generalului Bernard Law Montgomery, debarca pe continentul european. Locaţia: coasta nord-vestică a Calabriei; momentul: ora 4:30 AM. Simultan – şi tot în Calabria – debarcau Corpul 13 de armată britanic, împreună cu Divizia 1 canadiană şi Divizia a 5-a britanică, care traversaseră strâmtoarea Messinei, dintre Sicilia şi Italia continentală. Trupele italiene nu au opus rezistenţă, numeroşi soldaţi oferindu-se chiar să ajute la descărcarea vaselor de transport. Cele două divizii germane cantonate în zonă s-au retras, prudent, fără a încerca să angajeze lupta. În calea anglo-canadienilor, principalele dificultăţi erau relieful accidentat, drumurile puţine şi proaste şi mijloacele de transport insuficiente.

În aceeaşi zi, părăseau litoralul Africii de Nord Corpul 10 de armată britanic şi Corpul 6 de armată american. Cei dintâi s-au îmbarcat în porturile Tripoli şi Bizerta din Libia, pe vase de tonaje şi viteze diferite, alcătuind câteva convoaie, în vreme ce americanii au pornit din Oran (Algeria) pe care formau un singur convoi. Ruta pe care o urma această flotă trecea pe la vest de Sicilia şi se îndrepta spre golful Salerno, unde urma să ancoreze în seara zilei de 8 septembrie. Protecţia aeriană şi navală era furnizată de 6 portavioane, 4 cuirasate şi o divizie de crucişătoare. În aer patrulau aparatele aviaţiei coastă formate din unităţi britanice franceze şi americane, precum şi Corpul 12 aerian al Statelor Unite.

Operaţia de debarcare şi cucerirea primului obiectiv important – oraşul Napoli – fuseseră încredinţate generalului american Mark Wayne Clark, care a vea sub ordinele sale pe generalul Richard McCreery în fruntea Corpului 10 de armată britanic şi pe generalul Ernest Dawley în fruntea Corpului 6 de armată american. Laolaltă, cele două corpuri formau Armata a 5-a S.U.A. în ciuda superiorităţii numerice britanice, (100.000 militari) asupra americanilor (69.000). La bordul vaselor aliate domnea o atmosferă aproape festivă, la ora 18:30 posturile de radio transmiseseră o cuvântare a generalului Eisenhower, pe atunci comandantul al teatrului de operaţii din Mediterana, care anunţa armistiţiul, încheiat în urmă cu cinci zile, de reprezentanţii săi şi cei ai guvernului Badoglio (răgazul de 5 zile până la anunţul oficial referitor la armistiţiu fusese cerut chiar de Badoglio, care se temea de represaliile germane).

Planul debarcării din golful Salerno
Înainte de debarcare, englezii au efectuat un bombardament naval, pentru a submina liniile de apărare inamice; americanii, care contau pe elementul surpriză, s-au abţinut de la orice tir pregătitor. La miezul nopţii a început debarcarea propriu-zisă: britanicii, ajutaţi de trei batalioane de Rangers au atacat zona de nord a litoralului, între Maiori şi Montecorvino, în vreme ce americanii s-au concentrat asupra unei fâşii relativ înguste, la sude de râul Sele. După lupte îndârjite cu trupele germane, englezii au reuşit să pătrundă în oraşul Salerno, dar Divizia a 15-a Panzer germană, care ocupa localitatea Vietri sul Mare, ţinea sub focul ei plajele, astfel încât britanicii nu puteau primi întăriri. În flancul drept al frontului lor, aeroportul din Montecorvino constituia un obiectiv vital, deoarece avioanele de tip Spitfire, care îşi aveau bazele în Sicilia, ajungeau abia până la Salerno, deasupra căruia nu puteau rămâne decât 20 de minute (şi asta numai cu un rezervor de combustibil suplimentar). Montecorvino a fost atacat din nord de Divizia 46 şi din sud de Divizia 56 britanice, dar ambele tentative au eşuat, aeroportul rămânând în mâinile inamicului.

În sectorul sudic al golfului, consecvenţi intenţiei de a-i lua prin surprindere pe apărătorii germani, soldaţii Diviziei 36 americane au debarcat în tăcere pe întuneric, în apropiere de străvechea aşezare Paestum. Pe neaşteptate, însă, o voce vorbind o engleză cu accent german a răsunat: „You are covered! Come on and give up!” („Sunteţi sub focul armelor noastre! Veniţi încoace şi predaţi-vă!”). Imediat, toate reflectoarele bateriilor de coastă s-au aprins, iar servanţii lor au deschis un foc intens asupra atacatorilor. În cele din urmă, suferind piederi grele, calmul a fost restabilit. În zori, aliaţii erau stăpâni pe calea ferată paralelă cu plaja şi situată la 2,5 km depărtare de aceasta. În următoarele zile americanii au atins toate poziţiile care le fuseseră fixate.

În ansamblu, bilanţul operaţiei Avalanşa nu era prea strălucit. Aliaţii reuşiseră să debarce în toate punctele prevăzute, însă Wehrmachtul continua să ţină sub tir majoritatea plajelor. Nici unul dintre cele două corpuri de armată nu izbitise să-şi sprijine flancul pe râul Sele, aşa cum prevedea planul acţiunii. În plus, deosebit de îngrijorătoare erau mişcările de trupe germane, semnalate de avioanele de observaţie: Diviziile 26 şi 29 blindate se îndreptau în grabă din Calabria spre teatrul de luptă din Salerno.

În schimb, cea de-a treia operaţie, Farsa, vrând parcă să-şi dezmintă numele, s-a desfăşurat în condiţii mult mai bune. La Taranto au debarcat, în dimineaţa zilei de 9 septembrie, efectivele Diviziei 1 aeropurtată britanică. De data aceasta, transportul se efectuase nu cu ajutorul avioanelor, ci la bordul a patru crucişătoare uşoare şi a unor dragoare de mine. Ca întăriri ulterioare, urmau să sosească Divizia a 78-a britanică, cantonată în Sicilia, Divizia a 8-a indiană, care se afla în Egipt şi alte unităţi care se aflau în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. La Taranto nu se aflau decât italieni care au pactizat cu cei pe care cu doar 24 în urmă înainte trebuiau să-i considere „oficial” inamici. Neîntâlnind nicio rezistenţă, englezii au progresat rapid, ocupând două zile mai târziu oraşul Brindisi. Divizia 1 germană de paraşutişti se retrăgea treptat spre Foggia, menţinând doar un contact sporadic cu britanicii.

În aceeaşi zi în care debarcarea triumfa pe litoralul de est, situaţia se agrava pe coasta occidentală a Italiei. La 9 septembrie, cu aprobarea lui Kesselring, generalul von Vietinghoff a aruncat împotriva aliaţilor Diviazia 16 blindată, cu un efectiv de 17.000 de oameni şi dispunând de aproximativ 100 de care blindate şi 36 tunuri autotractate. A atacat pe un front de 42 de km, dar unităţile sale, lipsite de experienţă şi cu moralul la pământ n-au obţinut niciun rezultat; din contră, încă din prima zi s-au pierdut 65 de tancuri. Fără a renunţa la luptă, contând şi pe sosirea Diviziei a 2-a din Calabria, Vietinghoff şi-a concetrat atacul asupra Corpului 10 de armată britanic, presiune asupra englezilor intensificându-se în ziua de 10 septembrie odată cu sosirea unei divizii trimise de Kesselring.

Corpul 6 american avea o misiune mult mai uşoară. Divizia a 29-a blindată, care trebuia să-i ţină piept, nu ajunsese la timp pe frontul din Salerno. Partizanii italieni incendiaseră mare parte din depozitele de carburanţi germane, paralizând astfel blindatele germane. Generalul Clark a lansat o serie de atacuri pe flancul său stâng, menite a-i degaja într-o oarecare măsură pe englezi. Ajutat astfel, generalul britanic McCreery a cucerit cu mare dificultate aeroportul din Montecorvino. Prezenţa artileriei germane pe înălţimile din jurul localităţii făcea în continuare pistele de aterizare inutilizabile pentru aliaţi.

Odată cu trecerea timpului, spaima iniţială a germanilor se spulbera. De altfel, în primele trei zile de la debarcare, piloţii Luftwaffe au efectuat peste 550 de ieşiri atât asupra plajelor ocupate de aliaţi, cât şi împotriva convoaielor sosite în golful Salerno. Raidurile aviaţiei germane s-au soldat cu scufundarea unui crucişător greu, a patru nave de transport şi a şapte şalupe de debarcare, rezultat care se datora îndeosebi unei noi arme, anume aşa-numitele „bombe planante”, ghidate prin radio. La 12 septembrie, când Divizia 29 blindate a ajuns în sfârşit pe teatrul de luptă, agresivitarea apărătorilor germani a crescut considerabil. Astfel, Divizia 36 americană a fost obligată să evacueze localitatea Altavilla Silentiana, pe care o ocupase cu o zi mai înainte, iar Divizia 56 britanică a fost silită să părăsească Battipaglia. În acea zi, aterizarea câtorva avioane Spitfire, pe o pistă improvizată lângă Paestum, a fost singurul succes înregistrat de aliaţi, era prima lor bază aeriană pe continent de la prăbuşirea Franţei, în iunie 1940.

În dimineaţa zilei de 13 septembrie, von Vietinghoff, observând că între englezi şi americani nu se făcuse joncţiunea, a atacat din patru direcţii simultan, comunicând la amiază lui Hitler şi Kesserling că „duşmanii noştri vor avea parte aici de un nou Dunkerque”. Germanii au înregistrat o serie de succese, ajungând la şoseaua de lângă Vietri, nimicind un batalion american lângă râul Sele, fiind foarte aproape de a-i izola pe britanicii de rangerii din aripa lor stângă şi ameninţând să reocupe portul Salerno. În rada portului, bombardierele aviaţiei germane au scufundat două crucişătoare – unul englez, Uganda, celălalt american, Philadelphia – şi au incendiat o navă spital. Spre seară, elemente avansate aparţinând Diviziei 16 Panzer ajunseseră la numai 8 km mare, în imediata apropiere a postului de comandă al generalului Clark. Pentru a-l proteja, a intrat în luptă un detaşament pestriţ, format în grabă din furierii, bucărarii şi şoferii Armatei a 5-a, care au reuşit până la urmă să stăvilească atacul. Impresionat de atacul german, Clark a înjghebat imediat un plan de evacuare a capului de pod, informându-l pe viceamirarul H. Kent Hewitt, comandantul escadrei de debarcare anglo-americane asupra intenţiilor sale. Deşi a formulat numeroase obiecţii tehnice, Hewitt s-a declarat în final de acord, însă atât contra-amiralul Oliver, comandantul flotilei britanice, cât mai ales generalul britanic McCreery s-au împotivit vehement. În cele din urmă, Clark a cedat, limitându-se în a-şi retrage trupele cu doar 3 km, în spatele unei noi linii de apărare.

Germanii se socoteau învingători. În noaptea de 13 spre 14 septembrie, Vietinghoff îi trimitea lui Kesselring următorul mesaj telegrafic: „După o bătălie defensivă care a durat patru zile, rezistenţa inamicului se apropie de sfârşit”. Berlinul jubila, posturile de radio germane clamau la unison: „Tentativa americanilor de a debarca în Italia a dat faliment. Pe coasta occidentală a peninsuleisunt în curs operaţii de curăţire”. Între timp, Eisenhower şi adjunctul său britanic, generalul Alexander pregăteau măsuri pentru a veni în sprijinul trupelor debarcate. Cuirasatele Valiant şi Warspite au părăsit Malta, cu destinaţia golful Salerno. Aceleaşi regiuni i-au fost repartizateescadrilele de bombardament cu rază lungă de acţiune, a căror misiune fusese până atuncidistrugerea obiectivelor industriale, depozitelor de armament şi căilor de comunicaţii de pe cuprinsul Germaniei. Divizia a 3-a americană, staţionată în Sicilia, a primit ordin de îmbarcare pentru a fi transportată pe litoralul occidental al Italiei.

La 14 septembrie, atacurile germane n-au mai înregistrat succese. În schimb propriile lor linii au fost supuse, în repetate rânduri, tirului flotei anglo-americane şi bombardamentelor întreprinse de avioanele 187 B25, 166 B-26 şi 170 B-17. Capul de pod a căpătat întăriri: Divizia a 7-a cuirasată britanică, ultimul regiment încă nearuncat în luptă din Divizia a 54-a americană şi un al doilea eşalon de 2100 de oameni, din Divizia 82 aeropurtată americană. Un alt batalion de paraşutişti americani, lansat în spatele liniilor germane lângă Avellino, s-a risipit pe o distanţă de 38 km şi nu a putut contribui în mod efectiv la bătălie.

În următoarele zile, situaţia a continuat să evolueze în favoarea aliaţilor, cu atât mai mult cu cât înaintarea lui Montgomery, deşi lentă, începuse să exercite o presiune crescândă asupra forţelor Wehrmachtului. La 17 septembriem Vietinghoff a obţinut aprobarea lui Kesselring de a se retrage pe o altă linie de apărare. La 20 septembrie, Montgomery ocupa Potenza, localitate situată la 80 km est de Salerno. Şi face joncţiunea cu americanii. La 27 septembrie, Montgomery ocupă Foggia, localitate care dispunea de un foarte important aeroport. Clark şi McCreery şi-au concentrat acţiunile pe direcţia Napoli. La 1 octombrie, englezii pătrundeau în periferiile oraşului, fără să se oprească, continuând marşul spre fluviul Volturano, de-a lungul căruia germanii organizaseră o linie de apărare. În fapt, Napoli fusese eliberat cu patru zile înainte de către detaşamentele antifasciştilor italieni. Divizia 82 aeropurtată americană a putut astfel intra în minunatul port de la poalele Vezuviului, fără a fi nevoită să tragă aproape niciun foc de armă. Un rezultat suplimentar al succeselor aliate l-a constituit evacuare de către germani a insulelor Sardinia (19 septembrie) şi Corsica (4 octombrie).

Campania aliată din sudul Italiei se încheie după 21 de zile, anglo-americanii atingându-şi obiectivul, Napoli, deşi oraşul era în mare parte distrus, căci, în retragere, pentru a face imposibilă aprovizionarea cu energie, apă şi produse alimentare, trupele germane au aruncat în aer numeroase obiective civile. Pierderile aliaţilor s-au ridicat la un total de 12.000 de oameni, dintre care 2.000 de morţi, 7.000 de răniţi şi restul dispăruţi; germanii înregistrau şi ei aproape 5.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi.

La 13 octombrie, guvernul Badoglio declara război Germaniei, însă campania italiană avea să dureze mult în peninsulă, întrucât anglo-americanii o considerau un teatru de război secundar, concentrându-se pe debarcarea din Normandia.



Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 4 (37) aprilie 1970
Sursa FOTO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu