duminică, 14 aprilie 2013

Istoria scrisorii

Scrisoare, pana de scris
Hellanicos presupune că autoarea primei scrisori a fost o femeie, fiica regelui persan Cirus cel Mare, ceea ce înseamnă că arta epistolarară s-a născut prin secolul VI î.e.n., după mai bine de două milenii de la apariţia celor mai vechi forme de scriere şi la câteva sute de ani de la inventarea
alfabetului de către fenicieni. Desigur, istoricul grec a avut în vedere prima scrisoare concepută după anumite reguli ale artei epistolare; altfel, oamenii au comunicat prin mesaje scrise cu mult înainte de data indicată de Hellanicos. În istoria antică găsim referiri la scrisorile regelui Stratobat către legendara Semiramida, iar cele mai vechi mesaje scrise descoperite, aparţin Isocrate, Platon şi Aristotel.

Oamenii şi-au scris, aşadar, din cele mai vechi timpuri, desigur nu toate milioanele de scrisori păstrate de-a lungul veacurilor se ridică la celebritatea celor redactate de marchiza de Sévigné. Oricât de veche ar fi istoria scrisorilor, până prin mileniul II î.e.n., volumul corespondenţei era extrem de mic. În secolele următoare scrisorile s-au înmulţit, pentru a deveni, începând cu epoca elenistică şi după aceea, un gen literar. În primele veacuri ale erei noastre, compunerea de scrisori a devenit o ocupaţie la modă, de unde şi moştenirea epistolară aparţinând acestei perioade. Numai Bizanţul ne-a lăsat câteva zeci de mii de scrisori, iar umaniştii evului mediu nu s-au lăsat mai prejos; Erasmus din Rotterdam, de pildă, compunea până la 40 de scrisori pe zi. În sec. XV au apărut primele scrisori ale boierilor şi domnitorilor din Moldova şi Ţara Românească, adunate de Nicolae Iorga în volumul "Scrisori de boieri, scrisori de domni". Adevăratul timp al scrisorilor a fost însă secolul XVIII.

Dată fiind venerabila vârstă a deprinderii de a coresponda, e limpede că scrisorile au apărut cu mult timp înaintea hârtiei. Unele popoare din Asia au scris pe tăbliţe de argilă, vechii egipteni au folosit cu predilecţie papirusul, iar la greci şi romani, papirusul a coexistat cu tăbliţele de ceară, prinse între două (diptic) sau mai multe (triptic, poliptic) "coperte" de lemn. Expeditorii acestor tăbliţe-scrisori, le legau şi sigilau cu peceţi proprii, garantând inviolabilitatea corespondenţei. Romanii din perioada imperiului au utilizat pentru scrisori, aşa-numitele acte epistolare, duse la destinaţie de tabellarius (precursorul factorului poştal) sau pe distanţte mari, de tabellaria navis (corăbii poştale). Indienii şi chinezii scriau pe frunze de palmier, abia în secolul III e.n. a intrat în uz pergamentul, care era obţinut din piei de animale prin tăbăcirea şi prelucrarea acestora după procedee speciale, spre deosebire de pergamentul de azi, care este de origine vegetală, obţinut prin tratarea chimică a pastei de bumbac. Cariera pergamentului a fost însă de scurtă durată, detronat fiind de hârtia venită din China, trecând prin peninsula Arabică, ajungând în fine în peninsula Italică de unde a pus stăpânire pe întreaga Europă; asta nu înainte de a izgoni papirusul din Egipt. Alte accesorii s-au perfecţionat mai târziu; astfel, peniţele confecţionate din oţel şi-au făcut apariţia abia la sfârşitul secolului XVIII, iar puţin mai târziu s-a inventat plicul.

În privinţa stilului de redactare, vechii egipteni au adoptat formule stereotipe care care trebuiau respectate cu stricteţe. Compunerea scrisorilor, considerată deopotrivă artă şi ştiinţă era încredinţată numai profesioniştilor în domeniu, profesia de epistolograf fiind socotită în Egiptul antic printre cele mai înalte demnităţi. La fel de riguroase erau legile epistolare şi în Babilon pe timpul lui Hammurabi, formulele de politeţe variind funcţie de rangul social al expediorului şi destinatarului. În epoca elinistică şi în anii următori au apărut o seamă de îndreptare: "Despre folosirea cuvântului sănătate în scrisori", de Dionysios din Alexandria, "Tipuri de scrisori", atribuit lui Demetrius din Phaler, precum şi "Despre sintaxă", "Despre stilul scrisorilor" şi "Arta retorică". Teoria grecească a scrisorilor presupunea o limbă scrisă cât mai apropiată de aceea vorbită, în scopul de a-i apropia pe corespondenţi, de a face să dispară sezaţia de depărtare şi a crea iluzia prezenţei interlocutorului. Formulele stereotipe nu erau însă excluse, o scrisoare prevedea trei părţi bine definite: introducerea, tema principală şi încheierea. Teoria epistolară din antichitate admitea nici mai mult nici mai puţin decât 41 de tipuri de scrisori, printre care: particulare, literare, poetice, imitaţii, scrisori-romane, de dragoste etc.

Arta epistolară s-a transformat mai apoi în disciplină predată în şcoli de profesori specializaţi, numiţi dictatori (de la dictare în limba latină). În Italia, studiul artei epistolare a început în sec. IX, primul dictator menţionat fiind călugărul Alberico Montecassino. Încătuşate în forme rigide, scrisorile medievale conţineau 5 părţi: salutul, preambulul, tratarea, rugămintea şi încheierea. Arhitectura complicată transforma aceste scrisori într-un adevărat labirint, greu de construit şi poate mai greu străbătut, conţinând formulări stereotipe, rupte de viaţa cotidiană; poate doar corespondenţa bizantină făcea excepţie de la regulă.

S-a gândit oare cineva că, de fapt milioanele şi milioanele de mesaje, instrucţiuni, memorii, scrisori, mai mult sau mai puţin elaborate, adresate de oameni unii altora, dintr-o parte a lumii în alta, dintr-un oraş în altul, ori chiar dintr-o casă în alta, din cele mai vechi, de acum aproape 4.000 de ani şi până în zilele noastre, se constituie într-o adevărată istorie, dacă nu a omenirii, în orice caz a oamenilor. Va rămâne oare epistola o însoţitoare a istoriei umane, sau va dispărea încet, încet, sub presiunea mai modernelor mijloace de comunicare interunama. Şi fiindcă veni vorba, de când n-aţi mai compus o scrisoare, aşa după toate regulile artei?


Sursă de informare: revista Magazin istoric, nr. 8(65), august 1972

10 comentarii:

  1. E mult de când nu am mai scris o scrisoare! Cum spui şi tu...a dispărut "sub presiunea mai modernelor mjloace de comunicare". Cele mai recente scrisori pe care le-am citit, au fost cele de la Victor Hugo către Adele Foucher. Cât romantism(aproape desuet) emană acele scrisori! Parcă mi-e dor să scriu o scrisoare...neexpediată, desigur!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Romantismul a căzut de multă vreme în desuet, pe nedrept zic eu, dar deh, eu sunt "învechit", de pe vremea imperiului...sau centurionilor ;))
      Acum, serios vorbind, mi-aduc aminte de ce spunea Goethe (un preferat al meu): "Klassissch ist das Gesunde, romantisch das Kranke", mai pe româneste, "Ceea ce este clasic e sănătos, romantismul e bolnav". Desigur, citatul exprimă o generalizare cam largă...

      Ștergere
  2. E mult,Jasmin Noir, de când nimeni nu mai scrie scrisori(şi-au mai scris politicienii noştri scrisorele de "dragoste",dar nu ştiu, dacă să le luăm în seamă). Cine, în ziua de azi, mai e în stare să compună o scrisoare de şaizeci de pagini, cum a făcut-o Florentino Ariza, din romanul lui García Márquez, "Dragostea în vremea holerei",Ferminei Daza? Nici măcar o epistolă capabilă trimisă pe email, nu cred că e în stare să ne mai emoționeze. Hârtie aleasă cu grijă, cerneală colorată, parfum discret...acum, comunicarea instantanee, impersonală, vid comunicațional.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pentru mulţi e dificil să citească 60 de pagini, darămite să le scrie; la fel sunt încredinţat de faptul că sunt destui care nu au scris ori citit vreodată atât de multe pagini; cum de altfel, enorm de multă lume nu face diferenţa între a citi şi a lectura, e aproape insesizabilă, cu toate acestea fundamentală...
      Sper că nu te-am deprimat.

      Ștergere
    2. Nu mă deprimi, pentru că ştiu foarte bine situaţia celor care nu mai citesc şi nu mai scriu aproape nimic. Pentru mulţi, nu cred că mai există vreo şansă. Poate îi salvează comunicarea directă, dar şi aici am dubii.
      Dar, mi-e tot mai dor de vremea când Denis Diderot îi scria, la 1762, îngrijorat şi înfrigurat,Sophiei Voland: "Cum se poate că eu tocmai am primit a şaptea ta scrisoare, pe când tu n-ai primit decât patru din cele nouă pe care ţi le-am scris, incluzând-o şi pe aceasta?"

      Ștergere
  3. Oare ce ar gandi scribii din antichitate daca ar vedea SMS-urile de azi sau limbajul folosit pe mess?
    Scrisori n-am mai scris de multa vreme dar imi place sa scriu, nu sa tastez.Eu tin un caiet pe noptiera fiindca ma trezesc peste noapte sa scriu cate ceva(de obicei versuri) ca sa nu uit pana dimineata.;))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Evident, ar fi oripilaţi...dacă nu chiar s-ar sinucide numai văzând "clasicele" de fapt actualele: sal, ms, thx, lol, pls, k (inlocuind "ca / cu" kre, akm) tz sau ts pt ţ .... ;)

      Am văzut nişte versuri pe blogul tău, acu' sunt lămurit de unde şi cum îţi vine inspiraţia. Şi eu am obiceiul să notez câte ceva (uneori important) pe o foaie desigur volantă (nu de carneţel)... să vezi agitaţia maximă atunci când mi-aduc aminte că am notat dar nu găsesc pe care dintre filele împrăştiate pe birou... Bine, eu sunt cam "împrăştiat de felul meu, dar vorba aceea din haos primordial s-a născut ordinea (a se citi Universul) :D

      Ștergere
  4. Deh, Antonela...."unde sunt zăpezile de altădată"??"Dragostea în vremea holerei"...unul din cele mai frumoase romane de dragoste!

    RăspundețiȘtergere
  5. Daca doriti sa va intoarceti in timp, puteti trimite scrisori si astazi. Iata un blog interesant:

    http://trimitemioscrisoare.wordpress.com

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine ai venit în acest modest "castru" virtual. :-)
      Interesant proiectul de la adresa menţionată. Mi-au plăcut însă foarte mult lucrările tale de pe celălalt blog, iar motto-ul "non tangunt et amant (a iubi fără a atinge)" este extrem de inspirat.

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.