Instantanee austriece

Cândva vă propuneam o serie de destinaţii se vacanţă: Egipt, Franţa, Spania, Italia, Aachen şi Bruges. Era o vreme când simţeam tentaţia călătoriei cu degetul pe hartă ţinând aproape un ghid de călătorie menit a-mi dirija paşii în călătoria imaginară.Trecut-a ceva vreme de atunci, acum simt tentaţia călătoriilor prin locuri nicicând trecute într-un ghid turistic.

Să luăm calea meleagurilor austriece, odinioară un mare imperiu, acum o ţărişoară mică, de vreo opt milioane de locuitori, însă deloc de ignorat din punct de vedere cultural sau arhitectonic, dar mai cu seamă peisagistic.

Uitaţi de Viena cu arhitectura ei imperială, de Palatul Schönbrunn (Schloss Schönbrunn) - fosta reşedinţă de vară a împărătesei Sisi - şi de a sa celebră seră a palmierilor (Palmenhaus). Daţi uitării şi celălalt palat, Hofburg, care adăposteşte astăzi muzeul aceleaşi Sisi, apartamentele imperiale, colecţii de porţelan şi argintărie. Nu, nu vom vizita nici Parcul Prater, Wiener Staatsoper (Opera vieneză) şi nici Şcoala spaniolă de călărie de la Viena, nici măcar Stephansdom (Catedrala Sf. Ştefan).

Nu vă gândiţi nici la celelalte oraşe, să zicem Salzburg, cu cetatea Hohensalzburg (Festung Hohensalzburg, în traducere liberă „Fortăreața Salzburgului de Sus”), nici la Domul baroc, (Salzburger Dom), catedrala Arhiepiscopiei de Salzburg. Luaţi-vă gândul de la Grădinile Mirabell (Mirabellgarten) din jurul palatului cu acelaşi nume.

Toate astea se găsesc lesne şi pe Google, printr-o simplă căutare după cuvântul cheie dorit. Dar ce se află dincolo? Pentru a afla trebuie să renunţăm la agenţiile de turism, fie „gugălim” - asta dacă ştim ce anume căutăm - sau, mai simplu, ne suim în maşină şi pornim la drum. Părăsim însă principalele artere (Autobahn) şi ne aventurăm pe drumurile „judeţene”, cum s-ar zice pe la noi. Sunt practicabile şi nici nu prea contează dacă ştii ori ba încotro duc, peisaje mirifice te vor însoţi mereu, fie că faci stânga sau dreapta ori mergi tot înainte (precum mândri pionieri ai generaţiei mele).

Arhitectura marilor oraşe este înlocuită de cea tradiţională micilor sate răsfirate în văi ori pe culmile dealurilor, la fel de fascinantă, după mine chiar mai atrăgătoare. Case la construcţia cărora s-a folosit mult lemn, cu ferestrele şi balcoanele ornate cu flori multicolore (dacă e vară). Totul este aerisit, grupuri de case, pajişti presărate cu pâlcuri de copaci. Te poţi opri pe alocuri pentru a respira aerul curat şi a-ţi bucura ochii cu priveliştile de basm dimprejur. O poţi lua la pas pe drumurile înguste care coboară ori urcă la vreo fermă sau o aşezare formată din doar câteva case. Localnicii sunt ospitalieri, bucuroşi să întreţină o conversaţie, condiţia minimă şi suficientă fiind aceea de a le înţelege şi vorbi limba.

Dimineaţa, mirosul ierbii ude dă o senzaţie indescriptibilă, iar dacă este cumva perioada cositului mirosul de fân este ameţitor. Cei cărora descrierea de mai sus le aminteşte de vacanţele copilăriei petrecute la bunici sunt norocoşi, însă dacă n-aţi cunoscut senzaţiile descrise mai înainte, atunci aţi trăit degeaba şi ar fi indicat să recuperaţi anii pierduţi. Însă indiferent de situaţie merită să cedaţi ispitei aventurându-vă prin zone mai puţin umblate. Fermierii austrieci sunt adepţii produselor „bio”, aşa că nu vă miraţi şi nici nu vă impacientaţi dacă simţiţi în aer un iz puternic de grajd, nu-i vorba despre vreo armă chimică, pur şi simplu un procedeu de fertilizare a păşunilor după de iarba a fost cosită. Însă fie că vorbim despre mirosul delicat de iarbă udă, prospăt cosită sau de fân ori despre cel pătrunzător (unii l-ar cataloga drept dezgustător) de bălegar, toate ţin de farmecul „sălbăticiei”. Şi fiindcă tot am adus vorba, „sălbăticia” asta e plină de surprize. Privind atent putem observa deseori pe pajiştile care mărginesc drumul, iepuri sălbatici, fazani sau chiar căprioare.

Colindaţi cât e ziua de lungă, însă spre seară nu vă gândiţi la hoteluri de trei, patru sau cinci stele; nu există, ar fi şi mare păcat ca astfel de zone să fie „poluate” de prezenţa unor clădiri impunătoare în dezacord cu împrejurimile. Nu vă faceţi griji, la tot pasul veţi găsi aşa numitele „Gasthaus”-uri, case de oaspeţi, pensiuni, dacă vreţi. Se poate dormi o noapte, chiar două dacă n-aţi explorat locul într-o singură zi, după care, dimineaţa, după micul dejun, continuaţi aventura. Mâncarea este în general gustoasă, porţiile neobişnuit de mari, preţurile sunt acceptabile şi serviciile ireproşabile, chiar dacă vorbim despre restaurante săteşti, fără stele şi cred că n-au implementat nici „margaretele” ca pe la noi, eu cel puţin n-am văzut.

Dacă vă întrebaţi, în aceste sate plasate în mijlocul „sălbăticiei”, se desfăşoară chiar şi evenimente social-cultural-sportive, unele ţinând de tradiţii străvechi – cum ar fi ridicarea „Maibaum”-ului – altele ţinând de timpurile moderne, promovate chiar în mijlocul câmpului. Desigur, la baza majorităţii acestor evenimente stă principiul, hai să ne adunăm undeva ca să avem de unde pleca, însă e şi ăsta un mod de a rupe monotonia din viaţa localnicilor, care nu cad pe spate de la mirosul fânului ori la zărirea unei căprioare pe pajiştea din spatele casei.

Cam asta ar fi vacanţa perfectă în ceea ce mă priveşte, oarecum inedită, poate nu pe gustul multora, dar vorba latinilor: de gustibus et coloribus non est disputandum. Până una-alta, mă rezum la doar cinci zile petrecute pe litoralul românesc, mai mult nu se poate; duty calls. Dacă voiam o şedere mai lungă ar fi trebuit să plec mai devreme; plan însă inaplicabil, din lipsă de colegă de călătorie.

Puteţi studia pe îndelete pozele din link-urile precedente, precum şi alte câteva accesând albumul postat pe Pinterest. Veţi da şi peste mai vechea cunoştinţă pe nume Luna şi totodată peste probele care spulberă mitul vacilor alb-lila.

Până data viitoare, peste o lună sau poate doar câteva zile, impredictibile fiindu-mi toanele, s-auzim numai de bine. %%-