Luna şi vacile non Milka

Recunosc, titlul e parcă decupat din tabloide, măcar ăsta să fie senzaţional, evitând elegant exprimări fade de tipul: însemnări, relatări sau amintiri de pe front, din copilărie ori din dubla viaţă (30 cu 26 de zile) a centurionului. Să dăm dară o ţâră de culoare textului, deoarece conţinutul în sine e la fel de anost (dacă nu un pic mai mult) decât acela al precentelor zece, hai doişpe texte. Ştiu Dragoş, ştiu, te zgârie pe retină ~X( (şi pe timpan dacă citeşti cu voce tare), da’ ştii doar că nu pot scrie ori rosti numeralu’ ăla de-ncepe cu douăspre... ptiu, drace. ;))

Prin urmare (grecii fac comerţ pe mare), pen’ că vorbirăm cândva despre căţeluşa Luna, ea este personajul – aproape de desen animat, dacă m-aş lua după năzbâtiile de care este capabilă şi pe care le face, voind parcă a-mi testa rezistenţa la stres. În rest, numai de bine, ea e bună, dracu-i rău (că n-o ia), însă tot mi-e drag de ea.

Are o privire irezistibilă, ba chiar şi o mimică (poate cam mult spus, căci faţa-i este acoperită de blană) care te face să-i treci cu vederea toate păcatele. Poza este edificatoare, ce altceva s-ar mai putea spune... Adorabilă! Copiindu-i pe cei de la Taxi aş zice: „mângâibila, alintabilă, giugiulibilă, rasfăţabilă, iubibilă”... Să scoatem totuşi giugiulibilă şi iubibilă, că deja-i prea mult, într-o exprimare plastică, patinez pe gheaţă subţire peniţa (virtuală) scrie pe-o hârtie (virtuală şi aceasta) prea subţire şi risc să alunec către zoo...

Ca să am acoperire şi pentru partea a doua din titlu, anume animalul numit vacă, trebuie specificat şi probat printr-o imagine care să nu lase loc de interpretări, că doar vacile Milka poartă echipamentul alb-violet al Fiorentinei sau Politehnicii din Timişoara.

Vacile ordinare, comune, cum ar veni, recte non Milka, arată ca în fotografiile alăturată. Că tot veni vorba, coloritul căţeluşei este asemănător, poate d-aia (deseori, dat fiind comportamentu-i) sunt tentat s-o „alint” cu apelativul vită ori s-o strunesc, atunci când o ia razna ori adoarme în front, adresându-i un categoric „ho vită” sau „mişcă vită”, după caz. Iar pentru a-i arăta profunda-mi dezaprobare pentru comportamentul total atipic unui câine care se pretinde educat, cea mai nimerită expresie (deloc suavă) este vita dracu’.

Acu’, dacă tot am început prin a copia obiceiul publicaţiilor de „can-can” în ceea ce priveşte titlul , hai să şi închei cu un alineat total pe lângă titlu, un fel de „nucă-n perete”, s-ar putea zice. Cotim ex abrupto înspre cultură. Astfel, fie şi numai pentru a se observa că între altele am şi preocupări intelectuale vă aduc la cunoştinţă că urmărind emisiunea „Die Milionenshow” (varianta austriacă a emisiunii prezentate odinioară la noi de Virgil Ianţu) am aflat că inventatorul baschetului nu-i un american (cum lesne s-ar putea crede) ci James A. Naismith, un doctor canadian. Şi ca să rămânem în sfera culturii, e bine de ştiut că şi austriecii/nemţii au telenovelele lor, că n-or fi doar sud-americanii capabili de aşa ceva. Bianca - Wege zum Glück şi Sturm der Liebe sunt doar două dintre acestea, nu-s lacrimogene peste poate, da-s bune de pierdut vremea. Ar mai fi un sitcom, cu nişte călugăriţe vesele, da’ nu-mi amintesc titlul, câteva seriale poliţiste şi unul cu şi despre salvamontişti – Die Bergretter. Să nu uit de Universum un documentar deosebit de interesant. Desigur, mai sunt ştirile, emisiunile politice, talk-show-urile pe variate teme şi câteva emisiuni dedicate grădinăritului ori artei culinare; personal, pentru îmbogăţirea vocabularului german îmi sunt mai utile telenovelele mai sus meţionate.