Şuetă nocturnă cu Herr Teufel

Stătem întins pe pat aşteptând să adorm, dar somnul nu se lipea deloc de mine. Am încercat să număr oiţe, cine drac’ spune că asemenea tertip îl convinge pe „moş Ene” să vină în vizită, spune baliverne. De ce tocmai oi, alea fac zgomot, behăie, cum să adormi, că nu sună tocmai a nocturne de Chopin, Bach, Haydn ori Vivaldi, ca să nu mai discutăm că numărând oile, gândul se duce inevitabil la stână, iar acolo mai latră şi câte-un câine, îţi sare somnu’ nici vorbă să să rămână prin preajma-ţi.

Ehh, stând eu aşa cu ochii-n tavan şi nenumărând mioare, aud un uşor foşnet venind de undeva din lateral. Mi-e lene să întorc capul, o fi vântul, iar eu, aflat undeva la graniţa dintre starea de veghe şi cea de visare, nu percep corect poziţia sursei zgomotului. De fapt, nu-mi pasă, n-are decât să fie ce-o vrea, eu vreau doar să dorm.
Rău e când eşti singur, parcă şi somnul răspunde mai greu la chemare. Încă un foşnet, o fi câinele, de obicei doarme în altă parte, da’ i s-o fi urât şi lui de singurătate, totuşi ar fi trebuit să-i aud respiraţia. Îl strig pe nume întinzând mâna peste marginea patului, aştept să-i simt capul strecurându-se sub palma întinsă. Nu vine, mirare... Aşadar, suntem doi cu insomie şi ambii prea apatici pentru a socializa.

Alt zgomot uşor, de parcă cineva se foia pe scaunul dinaintea toaletei, piesa aia total inutilă de mobilier, indispensabilă însă însoţitoarei prin viaţă (absentă la acea oră din peisaj, după cum spuneam mai înainte). Normal că n-ai loc, eşti ditamai namila de câine, îmi zic, aşteptam să ai totuşi o percepţie cât de cât realistă asupra dimensiunilor... Lasă, lămureşte-te singur că n-ai loc, doar n-o să m-apuc acum să-ţi desenez. Asta-i culmea, cineva pare să-şi dreagă uşor glasul, câinele nu face asta, l-am auzit oftând dar dregându-şi glasul nu, niciodată, latră din prima.

Întind mâna şi aprind veioza de pe noptieră. Sar din pat, somnul oricum îmi sărise, pipăi după pachetul de ţigări; da, reflexul, m-am lăsat de vreo trei luni, nu-i niciun pachet acolo. În faţa mea, pe scăunelul toaletei jumătăţii feminine, personajul cu care am avut câteva şuete interesante. Faţa-i purta aceeaşi expresie jovială, însă mai era ceva care-mi scăpa pe moment.

Spiritul de observaţie îi rămăsese la fel de viu, în timp ce-şi aprindea ţigara de foi, mă privi săgalnic şi cu voce veselă începu ceea ce avea să devină o altă şuetă cu diavolul.

– Îmi dai voie, nu? Ştii doar că fumez doar tutun de calitate. Tu te-ai lăsat, mă rog, un fel de a spune, ai ales tutun lichid. Nu mă mir, oricum nu se mai găsesc ţigări de calitate, nu la voi aici. Eu am propriile surse. Da’ nu despre asta vreau să discutăm.

Mă uit la el, am găsit motivul care mă frapase de la bun început, avea chipul meu, bine ştiam deja că-şi poate schimba înfăţişarea după bunul plac, însă mi se părea totuşi cel puţin bizar să-mi vorbesc mie însumi. Pufăi şi eu două fumuri, în fapt, aburi, apoi dau să mă ridic. Mă gândesc să mergem în camera de zi, mai am ceva coniac în bufet, iar cafeaua i-o fac la filtru, dacă-i place bine dacă nu, pagubă-n ciuperci, ce să-i fac dacă vine neanunţat în toiul nopţii, la ora asta nu m-ating de aragaz, chibrit şi ibric; toate trei îs surse de accidente, nu risc.

– Stai liniştit, nu te grăbi, avem vreme, văd că tot n-ai somn. Observ însă că de la o vreme te-ai lăsat pe tânjală. Păi de ce te-am blagoslovit eu cu acel „memory stick”? Ahhh, ţi-ai găsit colaboratoare şi acum trai pe vătrai, nenicule, da, e plăcută activitatea asta de dolce far niente. La drept vorbind, promite, i-am citit elucubraţiile. Ai grijă, are potenţial, te va depăşi „centurioane”, de fapt plinătatea asta de sine a dus şi la decăderea imperiului vostru de aproape o mie de ani. Auzi, „invictus”, nici măcar eu nu sunt invincibil, am pierdut la rându-mi o bătălie, una importantă, dacă intuieşti la ce anume mă refer... - râde uşor, cu subînţeles - apoi continuă pe un ton belicos: dar nu nu şi războiul.

– Da, am citit mare parte din „memoriile tale”, sunt unele chestii care mă depăşesc, cum aş putea să scriu despre ceva ce eu însumi nu pricep sau, în cel mai bun caz, am unele neclarităţi. Vrei să bat apa-n piuă precum politrucii, să îndrug verzi şi-uscate... Nu, dacă n-am ce să spun tac, iar tu ştii prea bine că totul n-a fost decât un experiment, pe o durată determinată, un an, iar anul a trecut de mult.

Mă privi uimit, apoi se ridică făcându-mi un semn uşor cu capul în direcţia camerei de zi.

– Simt că va fi o noapte lungă, dar nu-i nimic o lungim până înţelegi, îţi aminteşti că pot opri timpul. Acum, ţi-aş fi deosebit de recunoscător pentru coniacul acela excepţional şi o cafea. Sigur, EA o face mai bine decât tine, dar nici a ta nu-i tocmai rea, ba dimpotrivă, în plus, cum ea limpseşte, n-am altă opţiune.

Trecem dincolo, fac oficiile de gazdă, apoi torn pe gât mai bine jumate de pahar de coniac. Da, hotărât lucru, sunt treaz, nu visez, altfel nu şimţeam că mi se taie respiraţia.

– Pentru sete e preferabilă apa - exclamă EL pe un ton glumeţ - deşi ştiu că nu-i bună nici în papuci, totuşi funcţionează cel mai bine. Îmi spune aproape râzând. Da, o să beau şi apă dacă tot am drum la bucătărie să pun de cafea.

Abia revenit în cameră, mă întreabă direct.

– Acu’ spune-mi ce nu pricepi, sunt aproape convins că tot ce e scris acolo este redactat pe înţelesul vostru, al umanilor, chiar nu obişnuiesc să redactez criptic precum o fac alţii; ştii tu, cărţulia aia luată drept carte de căpătâi de mulţi. Apropo, nu văd respectiva scriere în relativ încăpătoarea-ţi bibliotecă. N-am observat-o nici pe noptieră, să ştii că se poartă. Mă înşel cumva?

– Nu, cum spuneai, tocmai pentru că se vrea bibliotecă, iar noptiera are scopuri bine definite, a dispărut doar pachetul de ţigări, nu şi scrumiera; e veche, de anticariat, aş spune, îmi place, e frumoasă, în plus EA fumează. Poate n-oi avea eu capacitatea de pricepe tot ceea ce zici că-i pe înţelesul omului. De pildă, găsisem ceva despre bunătate versus răutate, adaptare, orgoliu, vanitate, mândrie şi onoare, instinct de turmă, libertate sau mă rog, utopia acesteia, valori şi false valori... Mă întrerupe brusc, la fel de amuzat cum mi se păruse de la început. Oare râde de mine, normal, îl cred în stare, doar e drac, cu ce altceva să-şi ocupe eternitatea.

– Dacă nu ştiai, s-a scris şi „Biblia Diavolului”, pe latineşte Codex Gigas. Îţi pot da o copie, de fapt originalul, cu autograf. Doar nu crezi că pe acel prăpădit de călugăr benedictin l-a dus mintea să scrie toate alea, dar mai ales mâna ca să scrie totul într-o singură noapte - râde vădit entuziasmat, apoi redeveni sobru. Să nu deviem, avem chestiuni importante de dezbătut.

Sorbi din coniac şi îşi mai aprinse o ţigară, privindu-l cum trage cu nesaţ mai că-mi venea să-i cer una, nu cu împrumut, aşa din amiciţie, că n-avem de unde să-i aduc „marca” preferată, nu se fabrică pe tărâmurile noastre. M-am mulţumit aşadar cu aburii mei, conţinut ridicat de nicotină şi lipsa gustului de ars, ce le puteam reproşa, poate doar lipsa gestului de a ţine ţigara între degete şi a-i privi fumul chiar şi atunci când se odihneşte în scrumieră. Mai luă o gură de cafea, lăudând-mi într-un fel politicos „lucrarea”: „Nu-i rea pentru un filtru”. Evident că nu-i, - gândii eu -  oricum, la ora asta alta nu primeai.

– Cam multe necunoscute, unde ţi-e perspicacitatea... S-o luăm pe rând. Aşadar, ce-i atât de greu de înţeles referitor la răutatea şi bunătatea omului, că la el ne referim? Foarte pe scurt: prin definţie, omul e rău, este starea sa naturală, dacă vrei. Omul este înainte de toate o sălbăticiune, o dovedeşte şi o răsdovedeşte de mii de ani. Un animal de pradă, perfect adaptat pentru a face rău, nu atât fizic, cât mai cu seamă mental; asta ar mai lipsi, să posede gheare şi colţi, poate şi coarne. M-aţi pune chiar şi pe mine în umbră cu răutatea voastră. Sigur, între timp v-aţi perfecţionat, v-aţi creat gheare şi colţi artificiali, avioane, tancuri, arme de tot soiul, e drept am dat şi eu o mână de ajutor insuflându-le inspiraţie inventatorilor. Da’ ştii de ce? Dacă eu am pierdut odată, demult, o bătălie, voiam să vă dau vouă şansa să o câstigaţi. Şi sunteţi pe cale să o faceţi, mi-a devenit clar precum lumina zilei, încă de pe vremea când aţi început să vă jucaţi cu atomul, mai apoi cu modificările genetice. Nu vezi, sunteţi porniţi să vă anihilaţi propria specie şi n-am nicio îndoială, veţi reuşi, destul de curând; aveţi autodistrugerea în sânge. Mai presus de toate acestea, sunteţi singura specie într-atât de avidă de putere încât uneori mă uimiţi chiar şi pe mine, care sunt cvasiunanim catalogat drept diabolic. Cred că eşti de acord, fiinţa vie năzuişete înainte de toate să dea curs liber puterii sale – viata însăşi este avidă de putere, instinctul de conservare fiind doar o consecinţă indirectă, una dintre cele mai frecvente. Aşadar, aici precum şi în altă parte, atenţie la principiile teleologice inutile! Nu chiar totul în lume a fost creat de Dumnezeu pentru a servi omului, aşa cum spune doctrina aia depăşită. Dar voi mă uimiţi cu răutatea voastră. Acum pricepi, dacă nu, încă un exemplu: omul este singura vietate care care a dus disimularea la nivel de artă, linguşirea aceluia căruia îi vrei poziţia, felurite alte tertipuri machiavelice, pentru care până şi ilustrul renascentist florentin v-ar invidia. Să nu uit, cireaşa de pe tort, aţi inventat politica sau omul politic, cum vrei. E clar până aici? Bun, să revenim la bunătate. Iată starea artificială a omului. Conceptul a fost inventat tocmai de răutatea nativă a omului, poate şi graţie unor mustrări de conştiinţă ori doar pentru a-şi camufla răutatea nativă. Însă e doar o mască, odată şi odată cade, arătând adevărata faţă a posesorului, răutatea întruchipată. Demonstraţia o ai în cele anterior spuse. Omul e bun atâta vreme cât are de tras ponoase de pe urma acestui comportament, după ce obţine ceea ce şi-a dorit redevine fiara iniţială, desigur pe o treptă superioară, căci a mai urcat una în drumul său spre putere. Desigur, există erori ale naturii, se numesc idealişti, nu vor fi niciodată fericiţi, întrucât nu-şi vor fi dus misiunea de om până la capăt, au rămas prizonierii idealului de bine. Le zic erori, deoarece sunt mult mai puţini, dacă proporţia ar fi inversă, ceilalţi ar fi erorile naturii. Altfel, le-aş putea spune inadaptaţi, ajungem astfel la un alt subiect de interes, adaptarea. Sper că nu eşti dintre ei, te-aş compătimi sincer, deşi nu-mi stă în caracter, eu sunt cel rău, îţi aminteşti.

Bău şi restul de coniac, mimica feţei exprima satisfacţia profesorului care simte că nu şi-a irosit timpul explicând degeaba elevului lecţia. Mă uitam la el, nu puteam să-l contrazic, realitatea mi-a lăsat cam aceeaşi impresie, răul stă în firea omului, bunătatea e doar de faţadă ori doar atunci când te consideri încă prea slab pentru a înfrunta sălbăticiunile din jur. Umplu paharele, mai aduc cafea, el continuă să mă privească întrebător.

– Eh, eşti pregătit pentru lecţia numărul doi? Cu ce să încep, adaptare sau valoare, orgoliu, vanitate, mândrie şi onoare, instinct de turmă ori poate libertate? Orice! Îţi stau la dispoziţie, rar o fac, profită!

N-are rost să menţionez că mă simţeam un favorizat al sorţii, aveam ocazia să aflu orice-mi trece prin cap. Secrete, teoria conspiraţiei, manipulările din umbră, în fine, toate enigmele Universului se plecau în faţa-mi pentru a se lăsa descoperite. Puteam oare să ratez ocazia...

~ va urma ~

(cândva)

Asta dacă aveţi chef de muzică în ton cu subiectul :)))

Sursa FOTO