vineri, 18 octombrie 2013

Destinul se numeşte Agrippina

Destinul se numeste Agrippina
Nero şi Agrippina
În precedentul articol am trecut în revistă viaţa destul de controversată a împăratului roman Nero. Interesantă este şi istoria prin care acesta a ajuns să conducă imperiul, iar în această privinţă se poate afirma că, numele destinului său era Agrippina, mama sa.

Împăratului Claudiu, soţia sa Messalina îi dăruise un fiu. Fericit, Claudiu îl botezase Britannicus, în amintirea faptei de arme de care era foarte mândru: cucerirea Angliei. Dar dezmăţul Messalinei era (şi a rămas) proverbial. Căsătoria ei publică cu favoritul Silius, fără să fie divorţată de Claudiu,
făcu să se reverse paharul. Ea spera că împăratul o va ierta, însă văzându-se pierdută, ceru o spadă pe care o duse la grumaz. Lipsindu-i însă curajul de a-şi lua singură viaţa, cineva din suită îi veni în ajutor.

Pe atunci Claudiu avea 58 de ani. În faţa soldaţilor săi declară: “– Deoarece n-am avut niciodată noroc în căsătoriile mele, am hotărât să nu mă mai însor. Dacă nu mă voi ţine de cuvânt aveţi dreptul să mă ucideţi”. După care, se grăbi s-o ia de soţie pe Agrippina, nepoata sa. Ar fi o greşeală să ne-o închipuim ca fiind o pură şi blândă fecioară, căzută pradă poftelor unui bătrân. Era strănepoata împăratului Tiberiu.

Informat despre relaţiile incestuase dintre ea şi fratele ei Caligula, Tiberiu îi despărţise şi o măritase cu Domitius Ahenobarbus, care era cu 25 de ani mai ân vârstă. Aparţinând unei familii de generali, faimoşi pentru asprimea lor neînduplecată, acesta a rămas în istorie ca unul dintre oamenii cei mai aprigi la mânie: a ucis un sclav eliberat care nu i-a dat să bea apă, a scos un ochi unui cavaler roman care i-a vorbit cam tare, a trecut peste un copil care îi stătea în cale. Ahenobarbus i-a dăruit Agrippinei un fiu, pe Nero. Nero avea doar 3 ani când tatăl său a murit bolnav de hidropizie, iar Agrippina, ştergându-şi lacrimile, se mărită la scurt timp cu un patrician bogat, pe nume Passinus Crispus. Bărbatul îşi risipea cu dărnicie aurul, neavând decât o singură dorinţă, ca Agrippina să fie femeia cea mai de vază din Roma. Dar Agrippina, care prin naştere era os împărătesc, nu visa decât puterea. După moartea Messalinei îşi dădu repede seama că împăratul Claudiu avea să se însoare. La momentul oportun Crispus trecu în lumea drepţilor, iar lumea vorbea că ar fi fost otrăvit de soţia sa. Chestiuni minore, Agrippina ajunsese deja împărăteasă.

“Roma, parcă se transformase – spune Tacit – Viaţa întregului oraş depindea de voinţa Agrippinei! Nu de nişte simple capricii ale împărătesei, ca pe vremea Messalinei, căci Agrippina se dovedi un conducător sever, cu mână fermă bărbătească”. Curând toţi aflară că adevăratul stăpân al Romei era Agrippina, iar la drept vorbind, avea cui semăna.

Acum. În mintea Agrippinei încolţesc noi ambiţii. Ce ambiţii? În locul lui Britannicus, fiul lui Claudiu, ea vrea ca fiul ei – Nero – să devină moştenitor al tronului. Într-o primă etapă, îi cere lui Claudiu mâna fiicei sale, Octavia, pentru Nero. Mişcat, Claudiu îi logodeşte pe cei doi tineri, chiar dacă Octavia era deja logodită. Însă Agrippina s-a ocupat şi de acest aspect minor, îl acuză pe logodnicul Octaviei – Julius Silanus – de a se fi făcut vinovat de incest. Adus în faţa Senatului pentru a fi judecat, acesta se sinucide. Urmează sărbătorirea logodnei lui Nero cu Octavia. Ţinând seama de vârsta lor, nunta nu va avea loc decât peste patru ani, în 53. Iată-l astfel pe Nero ajuns (graţie mamei sale) în acelaşi timp fiu vitreg şi ginere al împăratului. Cum după mamă coboară din Augustus, are un atu serios pentru o eventuală succesiune la tron. Va reuşi oare să-i ia locul lui Britannicus? Agrippinei nu-i este uşor să pună la cale asasinarea fiului lui Claudiu, prin urmare trece la etapa a doua a manevrei menite să-l facă pe Nero împărat. Unei femei precum ambiţioasa Agrippina, nu-i vine prea greu să-l convingă pe Claudiu să-l adopte pe Nero. Aşadar, Claudiu, cel mai slab dintre împăraţii Romei, lasă viitorul să hotărască, între cei doi fii ai săi, cel legitim şi cel adoptiv, destinul va alege.

Iar destinul se va numi Agrippina. Aceasta ţese nesfârşite intrigi, dovedindu-se cel mai bun agent de publicitate pentru Nero. Vrea ca el să fie popular, deci Nero devine popular. Nimeni la Roma nu pomeneşte numele lui Britannicus, nu se vorbeşte decât despre Nero. La început, Claudiu tolerează totul, se pare că a uitat de dragostea părintească pe care o purtase fiului său. Dar, într-o bună zi, totul se schimbă, acest om cu fire slabă se revoltă. Agrippina observă tot mai neliniştită, cum Claudiu începe să caute tovărăşia lui Britannicus, pe care, ori de câte ori îl întâlneşte, îl strânge în braţe şi îl acoperă cu sărutări. Să fie oare cu putinţă să se înece tocmai la mal?

Agrippina află că împăratul s-a destăinuit celor din jurul său că plănuieşte s-o repudieze, să acorde toga bărbătească lui Britannicus şi să-l proclame pe acesta succesorul său. În faţa primejdiei, Agrippina acţionează hotărât. Se întâlneşte cu Locusta, o femeie de origine galică, vestită pentru otrăvurile ei şi cea mai cunoscută ucigaşă din Roma. Locusta îi aduce otrava cerută, pe care apoi, mama lui Nero o toarnă într-o mâncare de ciuperci pregătită pentru Claudiu, căruia îi plăceau la nebunie ciupercile. Abia apucă împăratul să o guste că se simte rău şi leşină. Este dus în pat, unde îşi revine după ce vomită din abundenţă, pare să fie salvat. Fără să piardă vremea, Agrippina recurge la ajutorul medicului Xenophon. Pentru a provoca vărsături, acesta folosea de obicei o pană de gâscă, la fel şi de această dată, numai că acum, înainte de a o introduce în gâtul împăratului, o moaie în otravă. Efectul este fulgerător, Claudiu moare “fără a-şi mai fi recăpătat nici glasul nici auzul” – notează Tacit.

Senatul şi armata au fost abil pregătite. Pentru a-l proclama pe Nero împărat, soldaţii cer 15.000 de sesterţi fiecare. Totalul sumei este enorm, însă după ce a fost strânsă, iar Nero se prezintă în faţa lor, soldaţii strigă: “Trăiască Nero împăratul!” În Senat, proclamaţia se face prin numeroase discursuri pline de servilism. Senatorii nu se sfiesc să-i confere lui Nero până şi titlul de “părinte al patriei”. Sfătuit de Seneca, Nero refuză această onoare, invocând vârsta sa, de numai 17 ani, iar refuzul său face o impresie excelentă.

În sfârşit, Agrippina îşi vede visul realizat, fiul ei este împărat, iar prin el, ea va domni. Şi domneşte cu adevărat, însă prin teroare. Îi trimite la moarte pe toţi cei care, în trecut, nu-i făcuseră pe plac, începând cu Domitia, cumnata ei, cea care îl crescuse pe Nero.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 3(36) martie 1970
Sursa FOTO

6 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Merci! :) Totuşi, n-am făcut decât să rezum un articol al altora cu adevărat documentaţi ;)

      Ștergere
  2. Mi se pare normal ca o mama să vrea ce-i mai bun pentru copilul sau,dar parcă nici așa. Văd cum adevărul că "În spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie", iși are rădăcini adânci în negura istoriei.
    Să ai un sfărșit de săptămână liniștit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact... şi mai întotdeauna, o femeie puternică. La drept vorbind, din ce am mai citit, Agrippina părea oricum mai interesată de propria persoană / putere decât de Nero, care la rândul lui, având un caracter destul de slab s-a temut întotdeauna de ambiţioasa sa mamă.
      Weekend minunat, Maria :)

      Ștergere
  3. Cate orori, unul mai nemilos ca altul, nu degeaba se spune ca aschia nu sare departe de trunchi. Se pare ca si atunci, ca si acum, ideea de putere aprindea imaginatia oamenilor.
    Si cand imi aduc aminte cat de idilic priveam istoria cand eram mai mica...
    Pe mine nu m-a animat niciodata spiritul asta razboinic, intalnit si azi in mai mica masura, e adevarat. Prefer pacea...atat timp cat nu sunt provocata. :)) Interesanta evolutia omenirii, au mai ramas unele reminiscente, dar suntem pe drumul bun. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dintotdeauna, puterea corupe, doar nu degeaba se spune că pentru a vedea caracterul unui om e suficient să-i dai putere...
      Crezi că suntem mai altfel? Eu n-aş zice, omul a rămas acelaşi animal de pradă, doar că s-a mai modernizat, a dus către perfecţiune arta disimulării, este mai subtil atunci când porneşte un război, devine din ce în ce mai dificil să-ţi descoperi inamicii în ziua de azi... Acum, societatea modernă evită să mai afirme că războiul este calea spre pace, însă aplică această tactică mai mereu.

      Ștergere