marți, 28 iunie 2016

Imperiul roman târziu – Dominatul

Centurion in battle
După restabilirea păcii în timpul împăraţilor Diocleţian şi Constantin, imaginea pe care statul roman o oferă în noua epocă este radical schimbată faţă de cea a principatului. Acum în cadrul monarhiei absolute de drept divin, în care sistemul eredităţii dinastice este de necontestat, împăratul este considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru locuitorii Imperiului, care cu toţii sunt acum „supuşi”, monarhul este „dominus et deus”, mai presus de legile oamenilor şi statului, aureolat de nimbul supranaturalului.

Monarhul nu mai păstrează nimic din princeps-ul primelor două secole, primul dintre cetăţenii şi magistraţii statului, subordonat legilor, a cărui desemnare, consecratio, era apropată de Senat şi se baza, cel puţin teoretic, pe consimţământul poporului. Cu Diocleţian şi Constantin cel Mare se încheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie absolută de drept divin. Întreaga putere de decizie se află în mâna împăratului şi a sfetnicilor săi, grupaţi în sacrum consistorium (fostul consiliu al principelui).

Senatul, toate magistraturile de rezonanţă republicană care mai ocupau un loc în arhitectura principatului au dispărut sau au fost reduse la simple elemente de decor. Locul lor a fost luat de atotputernicul şi atotcuprinzătorul aparat birocratic care dirijează şi controlează toate sectoarele vieţii statale.

Armata, care în primele două secole cantona pe limes, păstrând ancestrala structură organizatorică, este supusă şi ea unor profunde modificări; se compune acum din limitanei şi comitatenses (armata de graniţă şi cea operativă), infanteria a cedat primatul cavaleriei. În unităţile, tot mai numeroase, recrutate dintre barbarii de pe ambele părţi ale limesului, care devin principala forţă de şoc, cu greu mai poate fi înţeleasă o comandă dată în limba latină.

Barierele dintre diferitele categorii sociale dispar în statul autocrat, societatea polarizându-se în două mari tabere, honestiores şi humiliores; reprezentanţii colegiilor profesionale sunt legaţi de meseriile lor, colonii îşi pierd şi ei libertatea de mişcare.

Rolul marilor domenii agricole creşte. Latifundiarii îşi consolidează puterea creându-şi un aparat de constrângere propriu (vilae întărite, sistem administrativ independent, detaşamente armate personale - bucellarii), îşi extind domeniile şi influenţa luând sub ocrotirea lor (patrocinium) în pofida numeroaselor interdicţii ale împăratului, pe ţăranii din împrejurimi care căutau o apărare în faţa împilării funcţionarilor imperiali şi a impozitelor tot mai apăsătoare ale statului.

Conflictul dintre marii proprietari funciari – în continuă emancipare – şi puterea imperială este unul dintre factorii care contribuie la subminarea treptată a centralismului statal.

În vremea principatului, numeroase oraşe, mândre de drepturile lor, deţin un rol de primă importanţă în viaţa statului; la începutul dominatului, cele care mai supravieţuiesc sunt înconjurate de ziduri de incintă care nu mai ocrotesc decât o redusă parte a oraşului de odinioară. În multe dintre provincii, viaţa urbană, în declin, cedează primatul celei rurale, aşa precum balanţa se înclină încet, dar inoxerabil, în favoarea economiei naturale şi în dauna celei monetare.

Nici viaţa spirituală nu mai seamănă cu cea a secolelor anterioare. Panteonul vechii religii romane, care în vremea principatului tolera sau asimila tot mai uşor zei, culte şi obiceiuri ale populaţiilor supuse din Orient şi Occident, este abandonat în secolul IV în favoarea unei religii noi, totalitare şi exclusiviste, o religie triumfătoare care, cu numai un secol în urmă, era încă ignorată sau dispreţuită – creştinismul.

Multe procese al căror început poate fi găsit în anii crizei din secolul III se conturează pregnat în secolul IV: deplasarea centrului de greutate comercial, militar şi politic al Imperiului spre limes, spre axa Rin-Dunăre, coborârea Italiei la nivelul unei provincii obişnuite şi abandonarea Cetăţii Eterne – considerată până atunci centrul universului – de către împărat şi curte, stabilirea în număr tot mai mare a barbarilor pe pământul imperiului. Acum se profilează clar desprinderea părţii occidentale a Imperiului de cea orientală, iar sorţii istoriei înclină în favoarea supravieţuirii celei din urmă.

În anul 325 are loc la Niceea, în Asia Mică, primul Conciliu ecumenic al bisericii creştine. Convocat la iniţiativa lui Constantin, congresul urmărea restabilirea unităţii bisericii, ameninţată de conflictul cristologic dintre presbiterul Arius şi episcopul Alexandros din Alexandria. Sub presiune reprezentanţilor Alexandriei, tezele lui Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie, iar acesta este exilat. Congresul va pune bazele dogmatice şi canonice ale bisericii creştine. Până la definitiva condamnare a arianismului ca erezie şi completa lui interzicere la conciliul din 381, conflictul dintre acesta şi ortodoxismul niceean va frământa şi afecta peste jumătare de veac nu numai biserica, ci şi viaţa politică a Imperiului.

Alte date importante:
330 mai 11. Inaugurarea oficială a Constantinopolului (fondat pe locul vechiului Byzantion, întemeiat de coloniştii greci din Megara la 660 î.e.n.) ca nouă capitală a Imperiului roaman. Recunoscând excelenta poziţie strategică şi comercială a oraşului de pe Bosfor, situat la graniţa dintre Orient şi Occident, Constantin iniţiază în anul 324 un vast program de construcţii care va transforma Constantinopolul într-o strălucită metropolă. Stabilirea capitalei la Constantinopol reprezintă o mărturie grăitoarea a preponderenţei dobândite de provinciile orientale ale Imperiului roman faţă de cele apusene. Capitală a imperiului bizantin, „Noua Romă” va supravieţui încă un mileniu Cetăţii Eterne, prăbuşite în 476 sub loviturile „barbarilor”.

363 februarie 25. Flavius Valentinianus, fiul unui modest ofiţer (născut în 321 la Cibalae, în Pannonia), este proclamat împărat la Niceea de către armată. La 28 martie Valentinian I îl numeşte coîmpărat pe fratele său, Flavius Valens, căruia îi încredinţează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea Occidentului (reşedinţa – Trier). Cele două părţi ale Imperiului sunt administrate separat (împărţirea curţii şi armatei).

cca. 370. În înaintarea lor spre vest, hunii nimicesc regatul ostrogoţilor din nordul Mării Negre condus de regele Ermanarich şi atacă în anii următori triburile vizigote, stabilite la apus de Nistru. O mare parte dintre ostrogoţi va fi supusă de huni, urmându-i pe aceştia până pe Câmpiile Catalunice (451); o altă grupare, condusă de Alatheus şi Saphrax, se va refugia în 376 împreună cu vizigoţii în Imperiul roman. Pătrunderea violentă a hunilor în regiunile nord-pontice este considerată data tradiţională a începutului marii migraţii a popoarelor. Denumire generică dată amplelor deplasări de întregi popoare germanice (ostrogoţi, vizigoţi, vandali, franci, suebi, burgunzi, gepizi, longobarzi ş.a.), turcine (huni, avari), iraniene (alani) din sec. IV-VI, marea migraţie afectează întreaga Europă şi are profunde repercusiuni asupra istoriei Imperiului. Slăbit de criza internă, Imperiul roman de Apus nu va putea împiedica stabilirea pe teritoriul său a unor popoare germanice şi organizarea lor sub forma unor regate independente, fenomen care va culmina cu însăşi dispariţia sa istorică.

394 septembrie 6. Victoria lui Theodosius I asupra lui Eugenius şi Arbogast în bătălia de pe râul Frigidus (în apropiere de Aquileia). Eugenius, Arbogast şi Nicomachus Flavianus îşi găsesc moartea în bătălie, iar Imperiul roman este reunificat, pentru ultima dată în istorie, sub o autoritate unică.

395 ianuarie 17. Moartea lui Theodosius I la Mediolanum. Imperiul roman este divizat între cei doi fii ai săi: Flavius Arcadius devine împărat al provinciilor din răsărit (pars Orientis) cu capitala la Constantinopol, iar Flavius Honorius al celor de apus (pars Occidentis) cu capitala la Ravenna.

Despre Imperiul roman de apus şi cel de răsărit vorbim cât de curând (dacă între timp nu intervine lenea :)) ), fiindcă nu-mi place să las lucrurile neterminate.


<<< vezi Roma regală


Sursa: O istorie a Romei antice - Horia C. Matei - editura Albatros Bucureşti, 1979
Sursa FOTO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.