luni, 30 iunie 2014

Crassus, un învingător învins

Într-o epocă în care campaniile militare reprezentau una dintre cele mai scurte căi spre o poziţie politică de prim rang, Marcus Licinius Crassus nu s-a sfiit să urmeze la rându-i această cale. Împrejurările l-au stimulat însă să întreprindă prea mult şi să sufere un mare şi ultim eşec. Acest comandant roman a condus într-un deşert oriental 50.000 de soldaţi disciplinaţi şi bine echipaţi, făcând mai apoi toate greşelile tactice posibile. Rezultatul a fost un dezastru fără precedent.

Plutarh a acordat o mare importanţă lăcomiei lui Crassus care s-a remarcat ca un afacerist priceput, însă nu poate explica de ce a continuat să facă politică şi să conducă o armată mult timp după ce ajunsese probabil cel mai bogat am din Roma. De ce nu s-a retras, ca Sylla sau de ce nu a continuat pur şi simplu să-şi sporească averea, întrucât era evident faptul că priceperea sa în arta războiului nu se apropia de aceea dovedită în afaceri.

Cel mai mare succes militar al lui Crassus a avut loc în timpul campaniei împotriva lui Spartacus, însă spre nenorocul său, Pompeius şi-a arogat meritul de a fi înăbuşit răscoala sclavilor şi s-a bucurat de primirea triumfală a Romei, în timp ce Crassus a trebuit să se mulţumească cu simple ovaţii. Probabil acest episod a însemnat început declinului pentru Crassus, trezind în el ambiţii nesăbuite, la care nu râvnise de la început. Într-o epocă în care forţa era mai respectată decât orice altceva, el a avut însă ghinionul de a se afla la putere alături de două mari genii militare ale timpului. La vechea lui slăbiciune, zgârcenia – notează Plutarh – s-a adăugat o nouă pasiune, vanitatea. Astfel, faptele glorioase ale lui Caesar l-au făcut să-şi dorească trofee şi triumfuri, socotind că numai în această privinţă nu-l întrecuse pe viitorul dictator.

Norocul i-a surâs după ce el şi Pompeius au împiedicat, cu forţa, o ultimă încercare de a se organiza alegeri consulare şi după ce triumvirii (ei doi, plus Caesar), au reuşit să se facă proclamaţi consuli, împărţindu-şi lumea romană. Caesar şi-a asumat guvernarea Galiei, lui Pompeius i-a revenit Spania, iar lui Crassus, Siria.

În Orientul Mijlociu influenţa romană se extindea doar până la Eufrat, dincolo de care, în Mesopotamia şi Persia, se afla regatul parţilor. De la un timp parţii rivalizau cu Roma în încercarea de a subjuga Armenia. Prin urmare, nu numai că se aflau în afara puterii romane, dar erau suficient de puternici pentru a fi consideraţi de romani o permanentă ameninţare. Şi atunci Crassus a hotărât să reglementeze problema partă. Ideea înfrângerii parţilori-a sugerat chiar proiecte şi mai grandioase, el începând să viseze la cuceriri în Orient precum cele reuşite de Alexandru cel Mare.

Expediţia lui Crassus a debutat destul de prost. Mai întâi romanii, oricât de obişnuiţi erau cu războiul, s-au împotrivit acestei campanii considerate (pe drept cuvânt) mult prea riscante. Apoi, grăbindu-se să părăsească portul Brundisium şi să-ţi întâlnească gloria, Crassus nu a ţinut seamă de furtuna care tocmai se iscase, pierzând în nebunesc de temerara sa acţiune câteva corăbii. În cele din urmă ajunge în Siria, unde în vara anului 54 î.e.n. îşi pregăteşte ofensiva.

După părerea lui Plutarh, în această etapă Crassus a făcut mai multe greşeli grave, cea mai gravă fiind aceea că nu a ocupat Babilonul şi Seleucia, cetăţi dintotdeauna potrivnice parţilor. În schimb, s-a dedat la îndeletniciri care aduceau mai curând a afaceri decât a strategie. „El nu cerceta numărul armelor, nici nu organiza întreceri gimnastice, ci ţinea socoteala veniturilor cetăţilor cucerite, cerând popoarelor şi dinastiilor recrutări de soldaţi, apoi lăsându-le în pace – dacă-i dădeau bani – şi-a căpătat o faimă rea, atrăgându-şi dispreţul”.

Şi mai grav a fost însă faptul că nu a căutat să cunoască tactica de luptă a duşmanului. „De parţi nu poţi scăpa când te urmăresc, iar atunci când fug ei nu pot fi prinşi, căci aruncă cu un nou tip de săgeţi care zburau mai repede decât le puteai vedea şi străpungeau pe oricine nimereau” – notează acelaşi Plutarh, citând relatările unor soldaţi romani. Îmbinând o excepţională forţă de şoc cu mobilitatea, parţii elaboraseră o tehnică de luptă de tipul „loveşte şi fugi”. Pe de altă parte, nu aveau infanterie, nici trupe de ocupaţie şi rezistenţă cu care să ţină piept duşmanului, astfel că au reuşit puţine victorii decisive împotriva romanilor, în schimb au reuşit în multe acţiuni de ariergardă. În acest sens erau – am spune azi – o redutabilă forţă de gherilă.

Următoarea greşeală a fost că a refuzat oferta regelui Armenie de a invada Parţia prin ţara lui, beneficiind astfel de o bună aprovizionare şi, pe deasupra, de protecţia munţilor, care l-ar fi apărat de operaţiile de cavalerie partă. Asta denotă că Crassus nu ştia mai nimic despre dificultăţile tactice cărora trebuia să le facă faţă în şesurile nisipoase ale Mesopotamiei.

Ultima greşeală a făcut-o în plină campanie. Scoţîndu-şi armata din tabăra de iarnă, în anul 53 î.e.n., s-a îndreptat către Zeugma (la nord-vest de Antiohia) unde a trecut Eufratul. Armata lui Crassus se compunea din şapte legiuni (aproximativ 42.000 de oameni), 4000 de călăreţi şi un corp identic ca număr de infanterie uşoară. Aghiotantul său l-a sfătuit fie să pornească spre o cetate romană, de unde putea întreprinde fără teamă operaţii de recunoaştere, fie să înainteze pe malul râului spre nord, către Seleucia, căci astfel ar fi avut flancul drept acoperit şi aprovizionarea cu apă asigurată. Crassus nu a făcut nici una nici alta, în schimb s-a luat după un şef din partea locului, care pretindea că în faţa legiunilor romane se afla numai o unitate puţin numeroasă, comandată de Surena şi că regele parţilor Horodes, sovăia, neîndrăznind să înceapă un război. Ispitit de ideea unei victorii rapide dar ignorând dificultatea înfruntării în câmp deschis cu un inamic mobil, Crassus nu numai că a crezut spusele localnicului, dar l-a şi angajat călăuză. După ce romanii au înaintat o bucată de deşert, regele Armeniei a trimis vorbă că a fost atacat de Horodes şi că nu va putea trimite întăriri. Totodată i-a propus lui Crassus să se întoarcă, prevenindu-l să nu angajeze o luptă cu parţii pe un teren deschis. Mult prea sigur pe judecata sa, Crassus nu i-a urmat sfatul.

Apoi, călăuza a dispărut subit şi armata romană a rămas părăsită în deşertul Mesopotamiei, undeva la răsărit de Eufrat, destul de aproape de râul Balissos şi de cetatea Carrhae. Înaintând înspre est, spre Balissos, iscoadele au adus vestea că inamicul era în apropiere. Lui Crassus i-a revenit ceva din vechea agresivitate, hotărând să angajeze imediat lupta. La prima vedere, armata partă nu părea numeroasă. Comandantul ei, Surena, pusese în faţa avangărzii ostaşi purtând piei de animale care acopereau luciul armurilor. În spatele acestora erau încă 10.000 de arcaşi călări şi o coloană de aprovizionare formată din 1000 de cămile.

Când Surena a dat semnalul luptei, câmpia s-a umplut de un urlet greu şi de un vuiet înfricoşător ca nişte mugete de fiare sălbatice împreunate cu tunetul furtunii, după cum le descrie Plutarh. Înainte ca romanii să-şi fi revenit din uimire, parţii au aruncat acoperămintele din piei lăsând la iveală oţelul platoşelor şi caii apăraţi de plăci de bronz şi fier. Arcaşii parţi au încercuit armata romană care nu se aştepta la o asemenea manevră şi au aruncat o ploaie deasă de săgeţi provocând pierderi grele armatei lui Crassus. Nici nu încercau să ţintească – scrie Plutarh – căci romanii erau atât de îngrămădiţi unul în altul, încât să fi vrut şi nu ar fi putut să nu-i nimerească. Când soldaţii romani au trecut la contraatac, parţii călări au ieşit din raza lor de acţiune, continuând să lanseze săgeţi în timp ce se îndepărtau. Plutarh remarcă această manevră inteligentă – să lupţi şi în acelaşi timp să te pui la adăpost, aşa încât să nu te dezonorezi prin fugă – o manevră care în timpurile moderne a devenit o tactică obişnuită a formaţiilor de blindate în retragere.

Barajul arcaşilor continuând, Crassus ordonă fiului său, Publius, să organizeze un contratac mai hotărât. Astfel, cu 1300 de călăreţi, 500 de arcaşi şi opt cohorte de infanterie, acesta a pornit o şarjă împotriva parţilor, care au fugit. Încurajat, tânărul însă neexperimentatul Publius a trimis cavaleria să-i urmărească, iar el s-a luat după ei cu infanteria. Curând tactica parţilor s-a văzut limpede, aceştia au reapărut brusc în număr mare, dar nu au atacat frontal, ci au început să călărească în jurul infanteriştilor ridicând valuri de praf. În acelaşi timp săgeţile cu vârf încovoiat pentru a împiedica extragerea lor făceau numeroase victime în rândul romanilor complet dezorientaţi. Atunci Publius a ordonat cavaleriei să atace, însă galii purtau lănci prea uşoare pentru a putea străpunge armurile parţilor, astfel încât au abordat o tactică neobişnuită, încercând să-şi trântească inamicul la pământ, unde armura grea îl făcea neajutorat; sau descălecau şi spintecau caii inamicului, răsturnându-i pe călăreţi şi creând o învălmăşeală generală. Totuşi, romanii erau mult mai puţin numeroşi şi suferiseră deja pierderi mult prea semnificative pentru a mai putea obţine victoria. Cu efectivele decimate, Publius s-a retras pe un deal apropiat şi acolo a luptat până la capăt, ordonând scutierului său să-l omoare dacă din cauza rănilor nu se va mai putea ţine pe picioare. Doi dintre aghiotanţii lui şi-au luat de asemenea viaţa şi toţi soldaţii, în afară de 500, au murit luptând.

Cu acest dezastru se terminase de fapt bătălia de la Carrhae, lucru pe care Crassus nu l-a înţeles. În timpul nopţii romanii au reuşit să se retragă în dezordine până la Carrhae, în ţipetele îngrozite ale răniţilor lăsaţi în urmă; dintre aceştia în zorii zilei parţii au ucis vreo patru mii. Încercând să evite un asediu, Crassus a repetat greşeala de la început tocmind o călăuză necunoscută (în fapt o iscoadă a parţilor) care i-a promis că-l scoate noaptea din Carrhae, restul forţelor expediţionare urmau să se scindeze şi să se întoarcă pe căi diferite.

Surena era decis să nu-i permită comandantului roman să-l evite. Când călăuza l-a ademenit pe Crassus într-o cursă, decimata armată romană a reuşit totuşi să se strângă în jurul lui şi să-l apere. Mizând din nou pe credulitatea lui Crassus, Surena l-a convins că intenţionează să semneze o pace onorabilă şi la chemat în tabăra partă. Acolo a fost însă ucis. Se spune că din armata lui Crassus numărând aproximativ 50.000 de oameni, 40 la sută au fost omorâţi şi 20 la sută luaţi prizonieri.

Dezastrul de la Carrhae a reprezentat o lovitură grea pentru prestigiul militar al romanilor. Tocmai de aceea, romanii nu s-a mai aventurat decât rareori în regatul part. Roma nu-şi putea permite luxul de a mai avea un Crassus.

Fragment din „From the Jaws of Victory” a lui Charles Fair (medic neurolog şi scriitor), publicată în toamna anului 1971 de editura Simon & Schuster, o istorie militară, lucrare care reprezintă după opinia autorului, o cronică a urmărilor prostiei ajunsă la putere.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 4 (61) aprilie 1972
Sursa FOTO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu