Dramele din palatul Lochias

În secolul al IV-lea î.e.n. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare şi a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.e.n.) şi până în anul 30 î.e.n., tronul Egiptului a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII – sau simplu, Cleopatra, aşa cum o recunoaşte istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu al XVI-lea sau, cum i s-a mai spus, Cezarion…

Cu câteva decenii înainte de intrarea în era modernă, doi generali romani îşi disputau dreptul de a stăpâni lumea: Caesar şi Pompeius. În înfruntarea de pe câmpiile de la Pharsalos (48 î.e.n.) primul a ieşit victorios, iar celălalt a trebuit să fugă, pentru a nu cădea în mâinile învingătorului. Dar încotro? Cine îi erau duşmani şi cine prieteni? La Mitilene, unde pe ţărmul Mării Egee îl aştepta Cornelia, soţia lui, împreună cu fiul cel mai mic, s-au îmbarcat cu toţii şi au pornit în căutarea unui azil. Pretutindeni au fost însă respinşi. Cine ar fi cutezat să ofere găzduire, implicit protecţie, duşmanului lui Caesar, stăpânul lumii de mâine? Pompeius şi-a amintit că pe malurile Nilului avea un prieten care-i era obligat, un prinţ pe care îl protejase pe vremea când el, Pompeius, fusese puternic, asigurându-i succesiunea: Ptolemeu XIV*, regele Egiptului.

La treisprezece ani, acest Ptolemeu visa să fie stăpânul absolut al Egiptului. Sora lui, Cleopatra, cu cinci ani mai vârstnică decât el, nutrea aceleaşi vise. Fratele şi sora părăsiseră capitala, Alexandria, pentru a se retrage fiecare în mijlocul trupelor sale şi a se război în lege. Armatele lor se aflau în împrejurimile Pelusiumului (cam pe locul unde astăzi este Port-Said) şi aşteptau ordinul de atac. Cei trei comandaţi ai trupelor lui Ptolemeu – marele sfetnic Potheinos, generalul Ahillas şi Theodot din Chiros, maestru în retorică – erau în plin consiliu de război când în tabăra tânărului monarh, situată în apropierea mării se înfăţişă un curier vestind că sosise Pompeius pentru a cere azil.

Ce avea de făcut regele adolescent? Să accepte sau să respingă cererea ilustrului fugar? În somptuosul cort regal, un veritabil palat din pânză, lână, purpură şi mătase, cei trei comandanţi îşi adunară colaboratorii pentru a delibera. Câţiva opinară pentru un front comun cu învinsul de la Pharsalos, care, spuneau ei, mai avea destui soldaţi pentru a-şi recuceri puterea. Alţii, mai prudenţi, fură însă de părere că trebuia rugat să caute azil în altă parte. Dar – replicară câteva glasuri – a-l izgoni pe Pompeius nu însemna oare a-i sugera o alianţă cu Cleopatra? S-a ridicat atunci, Theodot – istoriseşte Plutarh – „a spus că nici o soluţie nu este lipsită de primejdii adăugând că dacă-l vor primi, vor avea pe Caesar duşman şi pe Pompeius stăpân, iar dacă-l vor respinge, vor fi vinovaţi şi pentru că l-au respins pe Pompeius şi l-au urmat pe Caesar; este deci mai bine să-l cheme pe Pompeius şi să-l omoare”; adăugând zâmbind, se spune, că „mortul nu muşcă”. Soarta lui Pompeius fusese astfel pecetluită, iar Ahillas primi însărcinarea de aduce la îndeplinire proiectul.

Un oarecare Septimius, care fusese cândva ostaş a lui Pompeius, împreună cu fostul centurion roman Salvius, urcară în luntrea lui Ahillas şi se îndreptară spre galera lui Pompeius, însoţiţi de servitori şi vâslaşi egipteni. Văzând această mică ambarcaţie în loc de o corabie regală, Pompeius şi Cornelia avură o bănuială, dar era prea târziu. În larg ieşiseră corăbii egiptene pline cu ostaşi, făcând imposibilă retragerea, iar pe mal se adunaseră pedestraşi. Lui Pompeius nu-i rămânea decât să se predea în mâinile emisarilor regelui, îşi îmbrăţişă soţia şi coborî în luntre.

O bucată de timp în mica ambarcaţiune domni tăcerea; o tăcere grea, ameninţătoare. Pompeius încercă să lege o conversaţie şi – după relatările lui Plutarh – i se adresă lui Septimius: „Nu cumva mi-ai fost tovarăş de arme?” Soldatul dădu din cap afirmativ, apoi, din nou, se înstăpâni tăcerea. Ajunseseră la ţărm; un ţărm trist şi neprietenos, ca şi oamenii din luntre. Pentru a sări pe uscat, rivalul lui Caesar se sprijini de umărul unui sclav egiptean. În acea clipă, Septimius, care era în spatele lui, îl lovi cu sabia, iar Ahillas şi Salvius îl străpunseră cu pumnalele. Pompeius se prăbuşi pe fundul bărcii. Salvius îi reteză capul şi i-l întinse lui Ahillas, cadavrul fu aruncat în mare.

De sus, de pe puntea galerei, Cornelia văzu asasinatul. Căpitanul navei porunci să se ridice ancora şi ieşi în larg, evitând cu dibăcie galerele egiptene. Aceste fapte se întâmplau la 28 septembrie 48 î.e.n. La 2 octombrie Caesar îşi făcu apariţia la gurile Nilului, în imediata apropiere a Alexandriei. Venise doar cu câteva galere cu legionari, garda lui personală. În timp ce inspecta împrejurimile, sosiră în galop câţiva călăreţi, printre care şi Theodot. Acesta scoase de sub manta capul lui Pompeius şi-l prezentă lui Caesar, împreună cu inelul celui ucis. Spre profunda uimire a lui Theodot, în faţa acestei privelişti generalul roman se dădu înapoi de groază şi lacrimi îi şiroiră pe obraji. Curând sosiră şi alte galere, transportând câteva mii de legionari. Caesar ordonă debarcarea şi încolonarea trupelor, care pătrunseră în Alexandria cu flamurile sus şi trompetele sunând.

Palatul Lochias din Alexandria putea fi numit mai curând o cetate. Între zidurile lui groase, capabile să facă faţă unui asediu îndelungat, se găsea nu numai reşedinţa monarhului, un admirabil edificiu din marmură şi porfir, dar şi clădiri rezervate sfetnicilor, temple, muzeul – o vastă construcţie în care erau păstrate colecţii rare şi preţioase – biblioteca, conţinând peste 700.000 volume, grădini şi, în sfârşit, incinta funerară, Soma, unde mormintele Ptolemeilor înconjurau celebrul mausoleu în care Alexandru cel Mare dormea, într-un sarcofag de alabastru, ultimul lui somn. Un amănunt important: palatul dădea direct spre port, astfel încât cel care îl ocupa avea cum să se salveze , în cazul unui asediu pe uscat. Largi trepte de marmură coborau din Lochias până în valurile albastre ale mării, într-un loc îndeajuns de adânc ca să poată primi cele mai mari galere. În faţa palatului, pe insula Pharos, unită cu uscatul printr-un dig numit Heptastadium, se înălţa un turn de marmură înalt de aproape 130 de metri, care se număra printre cele şapte minuni ale lumii, farul din Alexandria. În fiecare noapte, în vârful lui ardea un foc vizibil de la o distanţă de 55 de kilometri.

Alexandru cel Mare întemeiase oraşul Alexandria cu gândul să facă din el capitala comercială a lumii orientale. Cuceritorul murise la numai 33 de ani, iar Egiptul trecuse în mâinile lui Ptolemeu Soter, fiul lui Lagos. Egiptenii priviră pe reprezentanţii acestei dinastii în lumina tradiţiilor şi legendelor cu care-şi înconjuraseră faraonii legitimi, Ptolemeii deveniseră astfel fiii lui Ra, chipurile lui Amon, aleşii lui Ptah şi arborară pentru ceremoniile publice dubla coroană, albă şi roşie, a Egiptului de Sus şi a celui de Jos, precum şi şarpele regal.

Dacă în treburile de stat Ptolemii se dovediseră cârmuitori destul de înzestraţi, viaţa lor particulară era o împletitură de crime. Ptolemeu III fu sugrumat de fiul său, care îşi ucise pe deasupra fratele, soţia, mama şi unchiul. Ptolemeu V comisese la rându-i un lanţ nesfârşit de asasinate, fără să se limiteze la cercul familiei. Ptolemeu VIII îşi omorî nepotul, moştenitorul tronului, după care o luă în căsătorie pe mama acestuia; din căsătoria lor se născu un fiu, pe care suveranul îl ucide de asemenea. Cleopatra III încearcă să-şi omoare fiul, pe Ptolemeu XI, dar nu se arătă îndeajuns de precaută, astfel încât acesta i-o luă înainte şi puse să fie asasinată. Ptolemeu XII s-a însurat cu soacra lui, ceea ce nu l-a împiedicat să-i ia viaţa. Tatăl Cleopartei VII avea s-o ucidă pe Berenice, una dintre fiicele sale.

În acest palat, martor al atâtor crime şi scene stranii, se instală  Caesar şi declară ca avea să pună ordine în treburile Egiptului. În fastuoasa reşedinţă de marmură şi porfir, Caesar îi învită pe cei doi moştenitori ai tronului egiptean. Ptolemeu, însoţit de sfetnicul lui, Potheinos, răspunse de îndată invitaţiei. De la Cleopatra nu sosi însă nicio veste. Dar nu pentru că tânăra regină de 18 ani nu ar fi dorit să răspundă invitaţiei, dimpotrivă, trebuia să vină la Alexandria pentru a-şi pleda cauza. Altminteri, Caesar i-ar putea nesocoti drepturile şi l-ar sprijini doar pe fratele ei; iar acesta văzându-se stăpân pe tron ar urma exemplul altor Ptolemei, ucigându-şi rivala.

Trebuia deci să plece, însă palatul Lochias era plin de servitorii lui Ptolemeu, care ar fi omorât-o înainte de a apucă să-i vorbească lui Caesar. Cleopatra îşi mărturisi temerile lui Apolodor din Sicilia, sfetnicul ei devotat şi prudent. Apoi, într-o noapte, se îmbarcară amândoi pe o mică corabie, pornind spre palat. Plutarh relatează că „neputând să treacă nevăzută [...] s-a-nvăluit într-o piele de acoperit lectica, căutând să-ţi ţină trupul cât mai alungit, iar Apolodor legând-o ca pe un balot cu o curea, a dus-o chiar pe uşă la Caesar”. Când Apolodor se văzu singur cu Caesar, desfăcu balotul şi în faţa privirii amuzate a romanului se ivi Cleopatra. De la acelaşi istoric aflăm că Caesar a fost cucerit de această îndrăznează născocire a Cleopartei şi că „datorită felului ei de a se purta şi farmecului ei, a împăcat-o cu fratele ei, ca să domnească împreună cu el”.

Mai apoi, lui Caesar i s-a adus la cunoştinţă că Ahillas şi Potheinos plănuiseră un atentat la viaţa lui. Drept urmare, a înconjurat în secret camera sa cu o gardă numeroasă. Potheinos a fost ucis, în schimb Ahillas a reuşit să scape şi s-a întors în mijlocul armatei egiptene, pornind un război care pentru Caesar, care avea mai puţini oameni, ar fi fost greu de gestionat. Curând însă egiptenii au aflat că de Alexandria se apropiau galere pline cu legionari romani şi că spre frontiera orientală a regatului înainta armata din Siria. În acel moment, Caesar îl invită pe Ptolemeu să părăsească oraşul şi să se retragă în mijlocul trupelor sale, pentru a le domoli şi spune cât de puternică este armata Cleopatrei, aliată cu cea din Roma. Îi ordonă, de asemenea, să le explice că el, Caesar, venise numai pentru a veghea la respectarea testamentului lăsat de regele Ptolemeu Aulet şi a instala pe tronul Egiptului pe cei doi urmaşi, Ptolemeu XIV şi Cleopatra VII.

Dădu oare Ptolemeu ascultare ordinelor Lui Caesar când se se văzu în mijlocul soldaţilor săi, adunaţi în tabăra de pe malul Nilului? Îi îndemnă oare la pace? Ne se ştie. Cert este că legionarii Romei se abătură asupra armatei tânărului rege. Lupta dură două zile şi egiptenii, acum inferiori numeric, au fost înfrânţi. Ptolemeu fu căutat în zadar o zi întreagă, în cele din urmă cadavrul lui a fost descoperit pe malul Nilului, unde îl aruncaseră apele fluviului.

Caesar se întoarce la Alexandria. În palatul Lochias îl aştepta Cleopatra, care îi făcu primirea solemnă, cuvenită eliberatorilor. În faţa poporului, preoţii celebrară căsătoria lor. În luna iulie (47 î.e.n.) Cleopatra îi dărui un fiu, pe Cezarion. Între timp, evenimente grave cer prezenţa lui Caesar la Roma. Tânăra regină îl urmă curând. Continuarea e cunoscută: idele din martie, şi asasinarea lui Caesar, întoarcerea în Egipt a Cleopatrei, văduvia.

Se scurseseră trei ani. Şi, din nou, lumea romană era disputată între doi rivali: Octavianus şi Antonius, unul nepotul şi fiul adoptiv a lui Caesar, celălalt, locotenentul lui. Când acesta din urmă se îndreaptă spre ţărmurile Africii, Cleopatra, care avea acum 28 de ani, se gândi la Cezarion, fiul ei şi a lui Caesar, căruia urma să-i revină Egiptul şi, poate, chiar imperiul roman. Oare Antonius i-ar putea împlini visul? Se decise să iasă în întâmpinarea lui.

La bordul unei galere romane fu organizat un ospăţ în cinstea ei, regina răspunse printr-un banchet pe corabia sa cu pânze purpurii, cu vâslele încrustate în argint şi pupa în formă de cap de elefant, cu frumoase sclave grecoaice şi negri atletici din Nubia. Farmecul ei, mâncărurile alese şi vinurile fine sfârşiră prin a-l subjuga de-a binelea pe Antonius. „Aşa de mult l-a fermecat Cleopatra pe Antonius [...] – spune Plutarh – încât s-a lăsat dus de ea în Alexandria”. Se instală deci şi el în palatul Lochias, devenind pentru curte şi pentru preoţi soţul reginei şi declară că dăruieşte copiilor ei Libia, Siria, Fenicia, Cilicia, Armenia şi Parţia (pe care n-o cucerise încă).

Apoi acest nou fiu a lui Amon-Ra se dedică ospeţelor şi serbărilor. El adună în jurul lui un fel de academie, nu de savanţi, retori şi filosofi, ci de experţi în arta de a bea şi a mânca. Noapte de noapte, culcat pe un aşternut de petale de trandafir, sub o ploaie de flori şi de parfumuri, fostul locotenent a lui Caesar bea şi mânca, în timp ce în jurul lui evoluau dansatoare, sângerau gladiatori, asudau jongleri. În zori, sub privirile consternate ale Cleopatrei, generalul roman era scos din încăpere beat mort.

Viaţa continuă în acelaşi mod, întreruptă doar de absenţele lui Antonius, nevoit să se smulgă uneori desfătărilor de la Lochias, pentru a încerca să-l potolească pe Octavianus. Acesta avea multe să-i reproşeze. Nu-şi repudiase Antonius soţia, sora lui Octavianus? Prin căsătoria lui cu Cleopatra, nevalabilă din punctul de vedere al dreptului roman, nu sfida el oare opinia publică? Iar testamentul lui (publicat din iniţiativa lui Octavianus), prin care cerea să fie înmormântat la Alexandria, nu însemna oare că Antonius încetase de a fi un „adevărat roman”?

Toamna anului 31 î.e.n. Unul din cei doi rivali, Antonius sau Octavianus, trebuia să părăsească scena lumii. Cele două flote se întâlniră în faţa promontoriului de la Actium. Flota egipteană, în frunte cu Cleopatra, se alăturase corăbiilor lui Antonius. De la bordul triremei sale, Antonius ordonă ieşirea navelor în larg. Avu loc o bătălie crâncenă (la 2 septembrie 31 î.e.n.), din care Octavianus ieşi victorios. Cleopatra, urmată de Antonius, părăsiră locul luptei, fugind în Egipt. Abandonându-şi soldaţii, flota, averea şi onoarea, „uitând de toţi, trădând şi părăsind pe cei care luptau şi mureau pentru el – scrie Plutarh despre fuga lui Antonius – el s-a îmbarcat pe o pentiremă (navă cu vâslaşi aşezaţi în şiruri de câte cinci, spre deosebire de triremă, unde şirul era de câte trei) şi a urmat pe aceea care acum se prăpădea pe sine şi pe el”.

Temându-se de mânia lui Octavianus, Cleopatra îl trimite pe Cezarion în interiorul ţării, dar învingătorul de la Actium nu se grăbi să debarce în Egipt. O va face abia în vara anului 30 î.e.n. Antonius şi Cleopatra se sinucid, Egiptul, ultimul stat elenistic independent, devine provincie romană. Cel care urma să fie Ptolemeu XVI este căutat, din ordinul lui Octavianus, şi ucis, iar astfel a luat sfârşit dinastia Ptolemeilor.

* Dintre cei 16 Ptolemei unii au ocupat un loc prea obscur pentru a fi citaţi în suita regilor egipteni. Despre Ptolemeu XV, de exemplu, se aminteşte doar că a fost otrăvit, probabil, de sora lui, Cleopatra VII. Pe un alt Ptolemeu, al IX-lea, care a domnit în Cirenaica, o serie de istorici nu-l încadrează în această dinastie egipteană, ceea ce face ca în unele cronologii să apară 15 Ptolemei, în altele 16.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 5 (62) mai 1972

Sursa FOTO