Gramatica pentru to(n)ţi

Mai ţineţi minte seria cărţilor pentru to(n)ţi? Eu da. De asemenea, observ că am puţine texte marcate cu eticheta „cultură”, drept care mă gândesc să adaug unul. Habar n-am dacă s-a tipărit vreo carte care să trateze gramatica la nivelul tututor, chiar şi tonţilor. Prin urmare, dacă tot am lansat o mică ofensivă în direcţia armatei de tonţi care bântuie spaţiul virtual, o să încerc redactarea unui mic ghid întru comunicare, mai ales scrisă, fiindcă aici se văd cratimele.

Să începem cu lucrurile simple. Aşadar, valabil mai cu seamă pentru tonţi (ceilalţi ştiu), ca să nu pară total şi irecuperabil agramaţi. În primul rând este nevoie să cunoască genul şi numărul substantivului. Trecem peste câteva subtilităţi de clasificare (substantive proprii şi comune, heteronime şi epicene) ca să nu ne prindem urechile încă de la prima lecţie.

Revenim, pentru substantive se cunosc trei genuri: feminin – întotdeauna, doamnele au întâietate (da, aveţi dreptate, voi care cârcotiţi, asta-i de la altă lecţie, da’ nu strică s-o repetăm de câte ori se iveşte ocazia) – masculin şi neutru. Cum le recunoaştem? Simplu, numărăm: o femeie, două femei; o casă, două case; o maşină, două maşini. Clar? Avem: o şi două (una şi a doua). La masculin: un bărbat, doi bărbaţi; un copac, doi copaci; un tont, doi tonţi. Aşadar, un şi doi. Neutrul este ceva mai complicat, că doar d-aia-i neutru, se fofilează, se camuflează, aşa cum nu toţi tonţii reuşesc a-şi ascunde nepriceperea într-ale scrisului. Ho, nu vă grăbiţi! Catârul nu-i neutru, chiar dacă se trage din iapă (feminin) şi măgar (masculin). NU! Tablou însă, aşa cum aţi rămas voi (tonţilor) – după ce tocmai v-am divulgat atât de plastic că animalul înainte menţionat nu-i de gen neutru – este; deoarece zicem: un tablou, două tablouri. Priceput? Aici numărăm: un (de la masculin) şi două (de la feminin), rezultă neutru. Tot substantive la gen neutru sunt: dicţionar şi vocabular. Foarte utile ambele, recomandate pentru to(n)ţi.

Pentru că mai înainte făceam apel la verbul a număra, să vedem ce-i acela numărul substantivelor. Pe scurt, reprezintă diferenţa semantică între unitate (un exemplar) şi pluralitate – mai multe exemplare. Şi mai restrâns: singular, dacă e vorba de unul; plural dacă vorbim despre doi sau mai mulţi. Lăsăm deoparte explicarea unor chestiuni de fineţe precum substantive numărabile (discrete) și nonnumărabile (nondiscrete), substantive defective la singular - au forme doar pentru numărul plural - (Bucureşti, Carpaţi, Iaşi, Fântânele, zori, câlţi, icre, moaşte, şale) / plural - au forme doar pentru numărul singular - (Vasile, Olt, Dâmboviţa, feudalism, creştinism, curaj, înțelepciune, bunătate, sete, foame, sânge, aur, argint, miere, mazăre, trifoi, fotbal, tenis, volei, atletism, oină şi domenii ştiinţifice: astronomie, astrofizică) şi substantivele colective - denumesc o totalitate de obiecte sau ființe de același fel - țărănime, stol, mărăciniș, boierime, roi, cârd, popor, oaste, grămadă etc.

Obositor! Grea teoria, plictisitoare, de asemenea. Să trecem la partea practică, căci de aici ne vin necazurile, ştiţi vorba: zece la teorie, dar practica ne omoară. În fine, uneori tonţii omoară practica gramatica. Aşadar, dat fiind faptul că o imagine înlocuieşte o mie de cuvinte, dar şi pentru că mi-e lene să scriu, pun poze pe marginea cărora comentez cât pot de lapidar. Mda, foarte probabil să şi lapidez (nu cu pietre, ci prin cuvinte) câte-un tont; da’ nu-i strică. Ca să nu existe reproşuri, cum s-a întâmplat data trecută, pun linkuri funcţionale. Asta nu neapărat pentru că ascult de vocea poporului, ci mai curând fiindcă vreau să-i demonstrez amicei Cudi, faptul că cei vizaţi vor rămâne la fel de netulburaţi în a lor ignoranţă şi nu vor exista semne că şi-ar dori o îmbunătăţire a cunoştinţelor referind gramatica limbii române.

Sursa 1, Sursa 2

Spre deosebire de (totuşi muritorul) Creangă, eu ştiu că: aceeaşi planetă, aceiaşi tonţi. Totodată ştiu prea bine (chiar am argumente cu toptanu’) că pronumele demonstrativ (de apropiere, de depărtare şi de identitate) – acel, acea, acei, acele, acelui, acelei, acelor, acelor; acela, aceea, aceia, acelea, aceluia, aceleia, acelora, acelora; acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi, aceluiaşi, aceleiaşi, aceloraşi, aceloraşi – va fi întotdeauna o noţiune enigmatică şi cauzatoare de dat cu stângu’ în dreptu’ pentru toţi tonţii. Tocmai de aceea le vin în ajutor deconspirându-le o metodă, deloc academică, prin care să evite datul cu băţu’ în baltă. Regula e simplă, se urmăresc literele marcate cu roşu, care practic îţi strigă în ureche cu cine să „împerechezi” fiecare pronume: el/ea, ei/ele, lui/ei sau lor (identic pentru masculin/feminin la genitiv-dativ, plural). Pentru edificare sau lămurirea tontului, luăm exemplul din poza alăturată. Substantivele zodie şi zi sunt la genul feminin, o zodie / două zodii; o zi două zile, v-amintiţi alineatul de la început, numărăm. Simplu, nu? Astfel, atât pentru zodie cât şi pentru zi, varianta corectă este alăturarea lui aceeaşi. Cercetător este însă la genul masculin (număraţi, dacă aveţi dubii), aşadar, aici folosim aceiaşi (în text fiind pluralul, ei). Cât p’aci să-mi scape odiosul dezacord, „cultura şi civilizaţia ne face”. Dă-o-ncolo de conjugare care de fiecare dată „ne face”. Regulă simplă pentru tonţi: unul face, mai mulţi fac; gramatica „ne face” – ca să n-o zicem tocmai într-un limbaj de cazarmă.

Sursa

Ajungem la vreun / vreo. Niciodată despărţit, întotdeauna legat! Parcă văd cum apare vreunul care zice că aşa a învăţat el la şcoală. Să mori tu? Tot motivul ăsta îl bagă şi tonţii care scriu „zii, întro/întrun, noştrii/voştrii” etc. Da’ poate îmi vine un tont isteţ care să mă frece la cap cu limba latină şi „vere-unus”, că de, toate drumurile duc la Roma. Bun, latina avea şi ablativul. Na, acu’ n-ai decât să cauţi ce înseamnă şi să încerci să-l foloseşti în limba română. Pentru lămurire definitivă, luaţi aminte tonţilor: în română cratima leagă cuvinte care au sens de sine stătător. „Vre” nu are sens, cu alte cuvinte, nu există. Ca să aibă vreun sens (că tot am stabilit că nu-i cuvânt de sine stătător) ar trebui ca măcar să vină de la ceva, de pildă aşa cum „m-” vine de la „mă”, d-aia scriem „m-am”; „l-”, „n-” care formează: le-am / ne-am. Capisci?

Sursa

Copii, noştri se scrie întotdeauna cu un singur „i”, dar întotdeauna, fără excepţii. Idem voştri, un singur „i” este suficient, asta dacă nu cumva doreşti să intri în tagma tonţilor. „Nu au motive sa fie suparat”, ceva în genul: „unii nu vor vorbesc cu tine”. O mostră de agramatism crunt... Bine, pentru că sunt în toane bune, admit faptul că tastatura nu bate i-ul, dar dacă tontul scria folosind diacritice, nu mai exista îndoială, se vedea ţ. Aşa însă, pot suspecta o tactică, e drept, slăbuţă de mascare a neştiinţei. Ah, de obicei se scrie inginer, nu ing., pentru estetica textului, dar nu exclusiv.

Sursa

Se poate, mon cher? „Întrun” scris fără cratimă, recte liniuţă ori semnul minus, ca să priceapă şi tonţii. Sau şi aici o fi de vină tastatura veche şi năclăită cu urme de pizza ori şaorma cu de toate. Atunci, presupun că scuza-i aceeaşi şi pentru „la” scris legat, în condiţiile în care urmează un verb? Întreb, nu dau cu paru’, deşi m-ar tenta.

Sursa

Uf, verbele! Chestii complicate, conjugări, o sumedenie de reguli, de-a dreptul criminală se dovedeşte gramatica pentru tonţi. Să învăţăm din greşeli: „i-ai soarbe”, aici se foloseşte infinitivul sorbi; „pot trezii” şi „ai venii”, un singur „i” ajunge, cu doi doar în cazul perfectului simplu persoana I (eu mă trezii; eu venii). Spirit boem, exaltare poetică, da’ nici chiar aşa, nu se încadrează la licenţe poetice, tontule.

Sursa

Serios, sigur „ce-i”? Scris astfel ar reprezenta o „scurtătură” pentru ce îi. De pildă, întrebarea: ce-i de făcut dacă nu ştim să scriem corect? Să punem mâna pe carte şi să învăţăm, cam ăsta ar fi răspunsul. În contextul dat, corect este „cei”, întrucât înlocuieşte pe „aceia”. N-are rost să ne complicăm cu explicaţii suplimentare referitoare la părţile de vorbire de care aparţine. Şi fiindcă am pomenit de „cam”, există de asemenea forma „c-am”. Nu le încurcaţi, primul se referă la o aproximaţie, a doua formă înlocuieşte „că am”.

Sursa

Cu maximă tristeţe constat că prostia tinde spre infinit, iar tonţii ţin cu tot dinadinsul s-o semnalizeze cu surle şi trâmbiţe. Aşadar, deci şi prin urmare, grecii fac comerţ pe mare. În cazul nostru, exemplificat în poza din stânga, „mie”, în ambele situaţii se scrie de fapt „mi-e”, deoarece înlocuieşte pe „mie îmi este”. Scris legat ar putea fi pronume sau numeral (o mie, după nouă sute nouăzeci şi nouă, cum ar veni). Cât despre „continuare reformari statului”, aş spune că lipsesc a-ul şi un al doilea i. O fi „typo”, mira-m-aş!

Sursa

Aici sunt ceva dificultăţi în articularea sunetelor, în fine, primatele inferioare au probleme asemănătoare. Este evident pentru oricine nu-i destul de tont că, „postaci” imploră aici după cel de-al doilea „i”, asta bineînţeles, dacă vrem să vorbim româneşte. Se pare că nu întotdeauna dorim să vorbim în limba română, fiindcă altfel n-am folosi „dreaptei”, nu există cuvântul ăsta, există însă „dreptei”.

Sursa

Cu excepţia cazului în care eşti tontu’ tonţilor, împăratul lor, cum s-ar zice, „ve-i” nu există în vocabularul limbii române; cratima desparte două cuvinte distincte, iar aici nu este cazul, fiindcă pur şi simplu „ve” este inexistent. Alo, nenea comentator, care între altele păstoreşte blogul care lasă moştenire posterităţii asemenea oroare gramaticală, matăluţă se pare că ai cam băut cerneala la şcoală în loc s-o foloseşi pentru luat notiţe. Am intuit corect?

Sursa

Mda, ce să zic. O ştire ca oricare alta, însă foarte prost pusă în foaie, la modul general vorbind, dar să trecem peste rafinamente artistice. Cireaşa de pe tort e pusă de „numi”, scris aşa cum se vede, deşi nu-i rost de verbul a numi. Mai mare gogomănie nici că se poate. Se vede că în uitarea sa autorul nu-şi aminteşte nici măcar cum se scrie darămite unde a citit, fiindcă de anii de şcoală primară, nici pomeneală să-şi aminteasă, că doar trecură zeci de ani de-atunci.

Sursa

O regulă simplă pentru to(n)ţi s-ar defini cam aşa: scriem a-ţi despărţit când îl putem completa cu ţie (a-ţi spune ţie, a-ţi da ţie, a-ţi face ţie); scriem aţi, într-un cuvânt, numa’ dacă putem adăuga un voi. Pentru explicaţii complete mai deschideţi şi răsfoiţi o carte de profil (nu cărţile de joc) sau uitaţi-vă pe site-uri de specialitate (nu dintr-alea cu femei goale), găsiţi şi aici în bara laterală câteva, sub titlul Pagini utile). Pe de altă parte, „lam” nu există în limba română, există însă în geografia Europei, o localitate în Bavaria cu acest nume. Nu e cazul nostru. Pentru toţi tonţii, inclusiv creatori de şabloane pentru blog, întotdeauna scriem l-am.

Sursa

Oricât ar părea de bizar şi incredibil pentru to(n)ţi, verbul a complecta nu există, forma corectă fiind a completa. Acu’ serios, mai deschideţi câte-o carte, alta decât acelea care te fac să pari doct într-ale informaticii aplicate. Nici nu vă închipuiţi câte mistere, ba chiar şi bucurii se ascund printre filele unui dicţionar, fie el şi online. Şi da, întotdeauna completat-o, cratima are rostul ei, bine definit, cum spuneam, există posibilitatea de a căuta şi găsi detalii în acest sens. Totul e să vrei să-ţi depăşeşti condiţia de tont.

Sursa

Între noi fie vorba, sunt necesare mult mai puţin de zece minute pentru ca şi un tont, oricât de tont ar fi, să se edifice cu privire la conjugarea verbului a fi, (cu un singur i). Tot pentru tonţi, se obişnuieşte  (nu întotdeauna, pentru explicaţii amănunţite căutaţi în altă parte, asta-i lecţie de gramatică pentru tonţi) ca numerele să fie scrise folosind litere, zece minute, arată mai bine în foaie decât 10 minute. Declinările substantivului ministru se găsesc uşor pe DEX online.

Pe final, un scurt ghid de „bune maniere” pentru tonţi. Se lasă spaţiu după semnele de punctuaţie şi nu înaintea lor. Între ghilimele şi textul inclus nu se lasă spaţiu. Punctele de suspensie „...” sunt trei la număr, nu două, nici n, unde n este un număr oarecare. Nu se pune virgulă înainte de etc. - fiindcă reprezintă abrevierea latinescului „et caetera”, care înseamnă şi celelalte, iar după cum ştim (de regulă) nu se pune virgulă înaintea lui şi. La fel stau lucrurile şi în cazul abrevierilor: ş.a. şi ş.a.m.d. Propoziţia se încheie cu unul sau trei puncte, indiferent cât de mare ar fi tentaţia tontului de a adăuga un punct după deja existentul din etc.

Lecţia s-a terminat, class dismissed!

Sursa FOTO