Vorbind despre nimic – cu Dracu’

Mă uitam la foaia albă. De la o vreme scriu din ce în ce mai prost, lipsit de originalitate şi deloc interesant. Decăderea devine evidentă atunci când mă uit la comentarii, mai exact, la numărul lor. Pe vremuri, ici-colo, câte-un comentariu, acum sunt texte la care comentariile cred că depăşesc numărul cititorilor. Un text bun nu admite comentarii, lumea rămâne mută de uimire, de admiraţie sau de orice altceva, nefiind capabilă să adauge ori să schimbe sau să dezvolte un cuvânt sau o idee. Asta înseamnă să scrii bine. Numărul comentariilor (fiindcă numărul cititorilor a rămas cam acelaşi) îmi semnalizează fără echivoc faptul că scriu prost, din ce în ce mai prost. S-o fi terminat sacul cu inspiraţie, o fi venit vremea să pun punct. Până şi imperiile cad, darămite blogurile.

Aşadar, să scriu sau să aştept sperând într-o sclipire de moment a inspiraţiei, care pare intrată în vacanţă. Aş vrea să scriu ceva, dar ce drac’ să scriu?

– Nimic.

Glasul venea de undeva din spate, tonul îmi era cunoscut. Mă întorc, mai să-mi stea inima-n loc. Din tocul uşii mă privea provocator o fostă ea, să-i zicem G., de la Giz - singura exclamaţie de uimire care-mi venise în minte, restul (Gizăz, eventual şi Craist), conţin prea multe silabe, iar în acel moment chiar nu puteam depăşi exprimarea monosilabică.

– Tu!? Eşti nebun! Nu, desigur că nu, eşti doar al dracu’, de fapt, eşti Dracu’! Schimbă-te dracului, ia înfăţişarea comună, vrei să te vadă S. (de la Schutzengel, actuala ea), cum naiba să-i explic ei prezenţa ta, în fine, a lui G...

Cât ai clipi, personajul reveni la chipul cunoscut. Zâmbea, mai exact rânjea peste măsură de satisfăcut de glumiţa-i drăcească.

– Ha, ha! Te-ai speriat, recunoaşte! Stai liniştit. Ea nu se întoarce aşa curând, doar ştii cât durează misiunile pe teritoriul coafezelor. Până se întoarce S., eu voi fi deja plecat. Eram în trecere şi voiam să te salut, ca între vechi amici, dar şi pentru că se apropie sărbătorile, noul an... Am şi eu maniere, în plus, aveai nevoie de un mic ajutor. Vezi, prietenul la nevoie se cunoaşte!

– Prieten, ajutor? Păi tocmai mi-ai spus să nu scriu nimic.

Îi zâmbesc amical în timp ce-i torn coniacul în pahar. Zi mai bine c-ai venit să-mi bei coniacul, îmi zic în gând, dar recunosc, ai gusturi fine şi eşti o companie plăcută, asta când nu eşti al dracu’ de tot. Îi spun că va veni şi cafeaua, cu toate că, presupun, din punctul lui de vedere ar fi putut sări peste respectiva licoare.

– Nu, ai înţeles tu greşit. Spuneam să scrii despre nimic. E cu totul altceva decât nimicul la care faci tu referire. Ştii câte se pot scrie pe acest subiect? Nebănuit de multe, başca lucruri interesante, cu mult peste subiectul vânzării nimicului despre care ai scris. Nu vreau să spun prost, însă superficial.

Îl privesc cum îşi aprinde tacticos nelipsita-i ţigară de foi. O face intenţionat, mă ispiteşte, dar nu-i merge, prefer aburii mei. Soarbe din coniac, apoi pune picior peste picior lăsându-se relaxat pe spate. Îi prieşte, îmi zic, e în toane bune, poate mă aleg cu ceva, măcar o idee, dacă nu un text întreg. Aştept răbdător să-şi reia discursul. Deocamdată îşi face încălzirea, e pus pe şotii. Nu-i nimic, ascult, tot vine ceva utilizabil.

– Ştii, farsa asta i-am făcut-o unui alt amic. Desigur, nu-i atât de ospitalier, da’ nu-i vina lui, ce să fac dacă nu mă-mpac cu votca de proastă calitate. La el am sunat la uşă sub chipul unei foste. Să-l fi văzut cum făcea feţe-feţe într-o încercare jalnică de a-i justifica ei prezenta „ei”, fostei „ei”. He he he! Nostim e că nu venisem la el, ci la ea, cele două se cunoşteau de la, ia ghici... Coafor! Partea cea mai hazlie va urma atunci când ea va aduce vorba despre întâlnirea lor de atunci. Evident că cealaltă „ea” nu-şi va aminti discuţia. Atunci să vezi distracţie! Sigur nu vrei să scrii despre asta? Îţi povestesc detaliat, dacă vrei.

Hotărât lucru, omu’ Dracu’ este al dracu’. Malefic de-a dreptul, doar d-aia îi zice drac. Tre’ să-şi merite numele, ba chiar să-l onoreze, şi-o face cu dibăcie. Cu alte cuvinte, e bun în ceea ce face.

– Nu, merci. Prevăd o poveste cu final de film noir sau de zece negri mititei, iar ăsta nu-i tocmai un text de publicat în preajma sărbătorilor. Oi fi eu niţel al dracu’, da’ nici chiar aşa.

Pare puţin dejamăgit, însă imediat îi revine zâmbetul. Un zâmbet pe care nu puteai să-l defineşti cu precizie, amabil ori diabolic.

– Bine, dacă nu vrei, rămânem la nimic. Nimicul îţi oferă şansa de a rezolva şi chestiunea comentariilor. Cine ar putea comenta nimicul? Cu alte cuvinte, scrii un text care nu admite completări, cum zice o vorbă: „dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i”. Apropo, chestia asta n-a zis-o pentru întâia oară Truman, prin ’48, nici Hitler - discursurile sale fiind definite astfel de către un observator -  ci era în circulaţie încă din 1919. Da’ să nu divagăm.

Luă o gură de cafea şi goli paharul de coniac. I-l umplu, că aşa se cade, iar revelaţiile sale drăceşti merită pe deplin cheltuiala. Aştept cuminte să-şi reia dizertaţia încercând să par impasibil la desele trageri de timp, dacă eram la fotbal îi arătam deja cartonaşul galben. Nu suntem, n-am de ales, îl las să-i facă mendrele, până la urmă vor veni şi informaţii relevante.

– Recunoaşte că te-am zăpăcit! Să revenim la nimicul nostru. Anticii nu aveau noţiunea nimicului, vechii greci nu aveau un semn pentru nimic. Nimicul e nimic şi atât, nu-l poţi defini, nu există. De aici vine celebrul dicton „ex nihilo nihil”. Mai apoi, învăţaţii vremii s-au lovit de o altă dilemă. Presupunând că dincolo de atmosfera terestră se află vidul, recte nimicul, cum se face că putem vedea lumina stelelor. Se poate propaga lumina prin imaterial, prin nimic? S-a inventat atunci noţiunea de eter, larg acceptată de către fizicienii vremii. Necazul a fost că nimeni n-a putut dovedi existenţa ipoteticului „eter”. A trebuit ca omenirea să aştepte apariţia lui Einstein, iar mai apoi pe unul care afirma că: „nimicul este o chestie foarte instabilă”; tipul a luat un Nobel pe chestia asta. Te-am pierdut, aşa-i? Nu văd p-aici, prin frumoasa şi bogata-ţi bibliotecă, nici urmă de vreo carte despre fizica cuantică. Tocmai la asta ar trebui să ajungem acum în analiza noastră asupra nimicului. Aşa că îţi fac un rezumat laconic, poate pricepi: totul se naşte din nimic.

Îmi zâmbi îngăduitor, apoi îşi savură coniacul şi îşi aprinse o altă ţigară. Avea un dar teribil de a prelungi momentele de suspans. Unde vrea să ajungă? M-am prins, nicăieri, doar vorbim despre nimic.

– Mda, o chestiune complicată nimicul ăsta. Renunţă la abordarea ştiinţifică, scrie despre nimicul dimprejur, sunt atât de multe de spus, o sursă inepuizabilă de inspiraţie şi de băgat în ceaţă, deopotrivă. Ai putea să scrii despre nimicul din viaţa ta. De ce nu? Mai bine nu, o astfel de introspecţie te-ar deprima taman acu’ în prag de sărbători. Fă un text care să arate lipsa cunoştinţelor elementare, tot nimic la o adică. Rezultatul va fi de bună seamă zero, nada, nimic, fiindcă împricinaţii nu vor lua atitudine întru corijare. Verifică linkurile, vei vedea că nimic nu s-a schimbat Ce-ar fi să scrii despre nimicul scris pe acest blog ori despre nimicul care va urma inevitabil odată ce vei renunţa la scrisul pe blog. Ce zici?

Întinse mâna spre paharul din faţă, dar se opri la jumătatea distanţei. Era gol. I-am observat un zâmbet de satisfacţie atunci când m-am ridicat de la locul meu pentru a i-l umple.

– Eşti o gazdă desăvârşită, rosti el, cu vocea-i binecunoscută, fără inflexiuni, rece, inumană.

– Mda, schimbi vorba. Ce te face să crezi că renunţ?

O clipă mă privi nedumerit. Trase un fum din ţigară şi goli juma’ de pahar. Aceiaşi ochi sticloşi, de obicei inexpresivi, rareori cu luciri care provocau fiori reci, mă priveau oarecum binevoitori.

– Tu! Ce altceva? Nu spuneai că scrii prost din moment ce laşi loc interpretărilor, că simţi o lipsă acută de inspiraţie, care reiese tocmai din exclamaţia ta: „ce drac’ să scriu”? Da’ nu-i bai, cum spuneam adineaori, din nimic se nasc toate.

– Hei, n-ai auzit uşa? Sau eşti prea ocupat cu joaca pe calculator pentru a veni să vezi noua înfăţişare a însoţitoarei? Şi mai zici că-s „priceless”...

Până să-i ies în întâmpinare, S. ajunsese deja în cameră. Mă pregăteam să-i spun că avem un oaspete, dar fotoliul era gol, paharele nicăieri şi nici urmă de fum de ţigară...

– E, ce spui, îţi place?

Mda, faină tunsoare, iar culoarea te prinde, îi zic oarecum absent. Gândul îmi zbura la nimic, o noţiune, nu-i aşa, de-a dreptul fascinantă.

Aruncă o privire spre laptopul deschis pe birou. Îmi zâmbi, aşa cum o face de obicei pentru a-mi transmite că-mi înţelege mesajul din răspunsul lapidar.

– Aha, scrii! Te las, să nu spui că din cauza mea ţi se prăfuieşte blogu’.

M-am uitat instinctiv spre ecranul pe care-l ştiam alb. Rânduri de „furnici” negre, frumos orânduite, asemeni unei legiuni romane desfăşurate pe câmpul de luptă, îl umpluseră... Cum dracu’, mi-am spus în gând.

– Tocmai am terminat. Am tot timpul din lume ca să-ţi admir noul „look”.

– Linguşitorule!

Ăsta e textul, nu m-am obosit să-l recitesc, având în vedere provenienţa-i mai mult ori mai puţin miraculoasă, diabolică ori ba. Tind să cred că-i perfect. De ce l-aş ciobi...

Sursa: necunoscută

Sursa FOTO