Tipuri de nave militare din cel de-al doilea război mondial

Cuirasat – Cea mai mare şi mai puternică navă de luptă, cu un deplasament cuprins între 30.000 şi 60.000 tone, o viteză de 28-33 noduri şi o artilerie principală de 8-10 tunuri de 356-410 mm, având un echipaj de 2.000-2.500 de oameni. Menirea cuirasatelor era de a distruge navele inamice de orice tip şi de a bombarda fortificaţiile şi bateriile de coastă inamice. Cele mai mari cuirasate
de la sfârşitul primului război mondial ajunseseră la un deplasament de 29.150 tone şi o viteză de 25 noduri („Royal Oak”, care a participat şi la al II-lea război mondial). După izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, deplasamentul cuirasatelor a crescut: 42.000 tone pentru „Bismark”, 45.000 şi 58.000 tone pentru navele americane „Missouri”, respectiv „Iowa”, 72.000 tone pentru cele japoneze „Musashi” şi „Yamato”, cele mai mari cuirasate construite în acea epocă. Denumirea de cuirasat provine de la blindajele groase de oţel de 350-450 mm care reprezentau aproximativ 40% din greutatea totală a navei.

Cuirasat de buzunar – Denumire dată celor trei nave din seria specială construită în anii 1930-1935 de şantierele navale germane din Kiel şi Wilhelmshaven, în limitele clauzei Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care puterile învingătoare în primul război mondial au interzis marinei germane să construiască nave militare mai mari de 10.000 tone. Admiral Graf Spee, de exemplu avut un deplasament de 10.000 tone, viteza de 27 noduri şi tunuri de 280 şi 150 mm; Aproximativ aceleaşi caracteristici şi pentru celelalte două cuirasate germane, Deutschland (redenumit Lützow, în 1940) şi Admiral Scheer.

Port-avion – Navă de luptă cu un deplasament cuprins între 7.000 şi 60.000 tone, o viteză de 15-33 noduri şi 16 tunuri de 100-127 mm. Dotat cu o punte de decolare şi apuntare pentru 30-140 avioane de luptă şi cu hangare interioare pentru transportul acestora. S-a afirmat că este nava cu cea mai mare putere de distrugere pe marile spaţii oceanice. Cel dintâi port-avion construit anume în acest scop a fost nava britanică „Hermes”, dotată cu trei escadrile de vânătoare şi recunoaştere. A intrat în serviciul marinei regale în 1923 şi a fost scufundat în Oceanul Atlantic în 1942. Necesităţile operative şi tactice din Pacific şi Atlantic au impus, începând din anul 1942, diferenţierea port-avioanelor în trei categorii: 1) grele, destinate distrugerii flotei militare adverse – tipul „Essex”, cu un deplasament de 27.000 tone, putând transporta 82 avioane de toate categoriile (recunoaştere, vânătoare, bombardament şi torpiloare); 2) uşoare, având misiunea de a sprijini operaţiile de debarcare – tipul american „Independence”, cu un deplasament de 11.000 tone şi cel japonez „Unryu”, de 17.150 tone; 3) de escortă, destinate siguranţei aeriene a convoaielor şi distrugerii submarinelor.

Crucişător – Navă militară cu un deplasament cuprins între 6.000 şi 14.000 tone, viteza de 29-38 noduri şi o artilerie principală de 6-12 tunuri de 127-203 mm. Avea misiuni de combatere a navelor inamice similare şi mai uşoare, de cercetare şi sprijinire prin tir de artilerie a acţiunilor de debarcare.

Crucişător antiaerian (AA) – folosit pentru protecţia aeriană a convoaielor comerciale. Tipul american „Guam” a avut un deplasament de 27.500 tone, 12 tunuri AA de 127 mm şi alte 90 tunuri antiaeriene (AA), de 20 şi 40 mm.

Crucişător auxiliar (navă corsar) – Vas comercial echipat cu armament camuflat (tunuri şi tuburi de lansare a torpilelor), destinat fie perturbării traficului comercial inamic pe rutele oceanice, fie escortării convoaielor.

Submarin – navă militară care naviga atât la suprafaţa apei, cât şi sub apă. Principalele categorii de submarine utilizate în cel de-al doilea război mondial: 1) oceanice sau de lungă crucieră – deplasament 1.100-1.900 tone, viteză 16-22 noduri la suprafaţă şi 8-11 noduri în imersiune, 1-2 tunuri de 102-127 mm, 6-9 tuburi lanstorpile; 2) de medie crucieră (sau de clasa a II-a) – 600-1.000 tone, 14-16 noduri la suprafaţă, 9-11 în imersiune, 1 tun de 76-102 mm, 4-7 tuburi lanstorpile. Categorii speciale: submarine crucişătoare, de peste 2.000 tone, cu o rază de acţiune de 12.000 mile (tipul francez „Surcouf”); de aprovizionare, având tancuri suplimentare pentru combustibil (în locul armamentului), utilizate de germani pentru prelungirea duratei de crucieră a submarinelor care atacau convoaiele aliate pe rutele din Atlantic; costiere, de 150-200 tone, destinate să acţioneze în preajma uscatului împotriva forţelor de sprijinire a unei debarcări; de buzunar (sau pitice), de 12-30 tone, cu 2 tuburi de lansare a torpilelor şi un echipaj de 2-4 oameni, utilizate pentru pătrunderea în bazele inamice sau apărarea apropiată a bazelor proprii.

Distrugător (contratorpilor) – Navă militară rapidă, cu un deplasament de 1.500-3.000 tone, viteză de 31-37 noduri, artilerie principală 4-6 tunuri de 120-127 mm, 6-10 tuburi lanstorpile. Avea misiunea nimicirii navelor inamice de suprafaţă precum şi protejării propriei flote de atacurile navelor de suprafaţă şi submarinelor. Se pot clasifica în două categorii: 1) mari, de peste 2.000 tone (denumite în marina italiană exploratoare, iar în cea franceză contratorpiloare), cele mai mari fiind de tipul „Mogador” – 2.884 tone, 38 noduri, 8 tunuri de 138 şi 9 tuburi lanstorpile; 2) obişnuite, cu un deplasament sub 2.000 tone (denumite de marina italiană contratorpiloare, iar de cea franceză torpiloare). Din această categorie a făcut parte şi tipul „R”, românesc de 1.850 tone, 36 noduri, 5 tunuri de 120 mm şi 6 tuburi lanstorpile.

Escortor (torpilor) – Navă militară cu un deplasament de 600-1.200 tone, o viteză de 20-35 noduri, artilerie principală compusă din 2-6 tunuri de 127 mm şi 3-6 tuburi lansatoare de torpile. Au fost folosite în special pentru siguranţa antisubmarin şi antiaeriană a convoaielor comerciale, de unde denumirea de escortoare (marina italiană a păstrat însă denumirea iniţială de torpiloare).

Vedetă torpiloare – Navă militară mică şi rapidă, având un deplasament de 11-120 tone, viteză de 30-50 noduri 1-6 tunuri antiaeriene, mitraliere şi 2-4 tuburi lanstorpile, destinată să atace, mai ales noaptea, vasele comerciale şi navele militare mai mari. Au fost utilizate două tipuri: 1) unităţi mici de 25-40 tone, armate cu 2 tuburi lanstorpile şi 2-4 mitraliere AA sau tunuri de 20 mm; 2) unităţi mari de 100-110 tone, cu acelaşi armament dar cu o rază de acţiune şi o siguranţă de navigaţie sporite.

Vânător de submarine – Navă militară cu un deplasamente de 60-2.000 tone, viteza de 12-22 noduri, armată cu tunuri antiaeriene şi dispozitive de lansare a bombelor de adâncime, destinată descoperirii şi distrugerii submarinelor.

Puitor de mine – Navă militară cu un deplasament de 600-1.200 tone şi o viteză de 12-30 noduri, dotată cu 4-6 tunuri de 76-127 mm, putând lua bord între 80 şi 300 mine. Lansarea sau aşezarea minelor în baraje se executa în general noaptea, sub supravegherea unor nave de suprafaţă mai mari (crucişătoare, distrugătoare). Uneori, după împrejurări, puitoarele de mine au fost folosite şi ca unităţi de escortă antisubmarină.

Dragor (culegător de mine) – Navă militară cu un deplasament de 400-800 tone, o viteză de 14-24 noduri, 1-2 tunuri de 127 mm, înzestrată cu dispozitive (drăgi) care tăiau parâmele minelor ancorate. Pentru explodarea minelor magnetice au fost utilizate procedee diverse, unul dintre ele fiind influenţa de la distanţă, prin folosirea unor şalupe demagnetizate care remorcau şlepuri puternic magnetizate (acest procedeu s-a aplicat pe Dunăre).

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 11(104), noiembrie 1975

Sursa FOTO