sâmbătă, 5 iulie 2014

La trecutu-mi mare, mare viitor

Mario Kempes, El Matador
Da, măreţ viitor mă păştea sau – ca să păstrăm terminologia sportului rege – talona. Da’ nu m-a prins, deh mă demarchez uşor. Am citit zile acestea două (auto)elogii aduse gloriosului timp trecut, unu’ aici, celălalt dincolo. Şi, dincolo de aprecierea naraţiunilor celor doi, m-a pălit întrebarea: n-oi avea şi eu momentul de glorie, păi cum, doar Al Bundy şi ăştia doi, unul alb şi altu’ negru să aibă cu ce se lăuda.

Mi-am amintit, era aproape imposibil să nu fi gustat măcar o singură dată din cupa gloriei. Eh bine, am făcut-o, şi n-a fost un caz singular. Dar ca să rămân în ton cu tema abordată de cei doi antemergători care m-au inspirat voi descrie episodul de triumf fotbalistic, mai ales că suntem şi în perioada Cupei Mondiale.


Aşadar, o scurtă punere în scenă. Faptele s-au petrecut în timpuri aproape imemorabile (anul de graţie 1987, când, ca un fapt divers, autorii articolelor care mi-au amintit despre cum se scrie istoria, se jucau cu lopăţica în nisip gângurind ceva despre soldaţi), în anii liceului, campionatul inter clase. În meciul aşteptat cu sufletul la gură de mai tot liceul, contând pentru marea finală şi titlul de campioni, da campioni, se înfruntau pentru glorie, onoare şi ovaţiile publicului, clasele a XI-a C şi a XI-a D. Vreme de o săptămână, până la ora înfruntării titanilor, în mintea şi pe buzele tuturor străruia nu întrebarea cine va câstiga, ci câte goluri va încasa C-ul. Da, iar asta fiindcă a XI-a D pleca favorită în primul rând pentru că, hazardul a vrut să adune acolo laolaltă toţi malacii şi elevii cu aptitudini sportive peste medie.

Eu, (dacă n-aţi dedus) eram titular incontestabil în echipa C-ului asta şi fiindcă doar cu chiu şi vai ne strângeam şapte plus 2-3 rezerve, dar asta-i irelevant şi oricum din altă poveste. Tocmai mă tranferasem de la o clasă de filologie-istorie, fapt ce aduce cu sine o încărcătură benefică, întrucât se cunoaşte prea bine neajunsul acelora care nu cunosc istoria. În plus, îmi puteam aduce contribuţia la ridicarea moralului echipei atunci când situaţia disperată din teren ar fi cerut-o, dând coechipierilor exemple în care buturuga mică răstoarnă carul mare şi culminând cu suprema încurajare: „this is Sparta”.

Deşi vitregiţi de soartă la capitolul forţă fizică, aliniam totuşi o echipă de start bine sudată şi ne depăşeam adversarii la capitolul strategie. În primul rând aveam portar, şi ce portar, ocupa cam juma’ de poartă şi în ciuda aspectului greoi, se mişca (sărea) precum o maimuţă şi avea reflexe de panteră. D-aici şi porecla. Ce dacă părea mai lesne să sari peste el decât să-l ocoleşti; era ultima linie de apărare şi cea mai eficientă, ultima redută pe care era scris cu majuscule: „pe-aici nu se trece”. Linia de fund, aproape impenetrabilă, doi apărători laterali croiţi după modelul „colonel Bumbescu” (ulterioar avansaţi de galerie la grad de general), jucând după tactica, „mingea trece, omu’ rămâne” sau cade totuna-i. În centrul apărării, preluând şi sarcini de mijlocaş (uneori chiar ofensiv) aveam cel mai tehnic fundaş din liceu, un fel de Maldini, Ştefănescu, Belodedici şi Gică Popescu (ca să dau exemple din perioada) la un loc. Restul ne ocupam de construcţia la mijlocul terenului şi făceam faza de atac, evident suţinuţi de panzerele înainte prezentate. Aşa jucam noi, nu cu fundu-n poartă, totul pentru front, totul pentru victorie, atacam în superioritate. D-aici poate şi scorul fluviul aşteptat de spectatori. N-a fost chiar aşa.

Încurajaţi frenetic de asistenţă – da, la capitolul galerie stăteam cel mai bine, poate şi pentru că unii preluaseră obiceiul din tenis, acela de a susţine jucătorul mai slab cotat – păşim pe bitumul trenului de handbal, poziţinat lateral faţă de sala de sport. Ne aplecăm – nu pentru a smulge un smoc de iarbă şi a-l vârî în sân – ci pentru a culege câte-o pietricică şi arunca în afara terenului. Niciodată nu se ştie cum taman acel detaliu, minor la prima vedere, poate influenţa nefast o fază de joc, recte traiectoria mingii... Ne gândeam la toate, precum se observă, până şi cele mai insignifiante lucruri căpătau o importanţă capitală. De pildă, conta chiar şi modul în care ne legam şireturile, dar nu insist asupra aspectului.

În fine, se dă fluierul de start pentru un meci intrat deja în istorie. Scăpăm fără gol la primul atac, un lucru pozitiv, aş zice, mai ales că de pe marginea terenului mulţi ne arătau degetele ambelor mâini, semnificând scorul la pauză. Le-am arătat şi noi câte un deget de la fiecare mână, desigur tot scorul la pauză. Plecăm pe atac, construcţia începe pe stânga, eu sunt pe dreapta, liber... Nimeni nu mă vede, nu-i nimic poate data viitoare, acu’ oricum am pierdut posesia. Îl aud pe fundaşul dreapta strigându-mi să fac faza de apărare. Eh, asta-i! Doar n-ai vrea să fug de bezmetic pe tot terenul irosindu-mi energia. Natura nu risipeşte, nici eu, întrucât ca olimpic la fizică ştiam bine legea conservării energiei şi lucrului mecanic. Las’ vă descurcaţi voi şi fără mine, başca, dacă nu luăm gol creăm superioritate. Îmi plăcea să stau la pomană, mai toate golurile marcate în decursul timpului au la bază această strategie. Da, eram un fel de Messi, (nu mă vedeai minute bune dar şi când ieşeam la rampă, eheeee), deşi încă din şcoala generală mi se spunea Kempes (El Matador), graţie prenumelui. Deh, un fotbalist mai vechi, la modă pe vremea mea, tot argentinian.

Scăpăm şi de data asta, iar ai mei încep construcţia pe dreapta. Primesc prima pasă şi înaintez hotărât. Pasă băăă – aud undeva din stânga. Care pasă, că d-abia am primit mingea, las’ pe mine. Continui înaintarea. Primul hop, trec mingea pe lângă şi mă duc şi eu după. L-am făcut p-ăsta! Simt tensiunea din tribune, anticipez triumful, dar apare un al doilea care mă talonează neavânt suficient tupeu pentru un atac decisiv. Din păcate mă ţine lipit de tuşă şi mă îndrept spre linia de fund. N-am şanse să centrez de lângă „dulapul” care se ţine scai de mine. Bine, fie! Îmi fac rapid calculul, dacă-l lovesc cu mingea sub unghiul potrivit obţin cornerul. Pfoai, ce tare sunt, van Basten! Nu stau să execut lovitura de colţ, fug ca apucatu’ spre careu, fiindcă ar fi păcat să se irosească avantajul celor 1,8 metri. Văd mingea, estimez viteza şi unghiul, ba chiar iau în calcul frecarea cu aerul calculând momentul optim de a mă înălţa spre glorie... Neah, îmi zic în ultimul moment, dacă ratez. Schimb planul, mă ţin aproape de adversarul care mă marca strâns. Te înving cu propriile-ţi arme, mă gândesc şi schiţez o tentativă de a ajunge la la mingea care îmi venea relativ bine, dar de ce să risc, poarta e mică, că-i de handbal. Cad fulgerat la pământ. Coechipierii strigă în cor, fault! Masa numeroasă de suporteri este indecisă, unii cer lovitură de pedeapsă, alţii, huoooo! Arbitrul îmi face semn că la a doua, îmi dă galben, îi fac şi eu semn, după ce întoarce privirea.

Recuperez, undeva pe la centru, n-am cui pasa, înapoi nu dau, tot înainte, totul sau nimic. Mă îndrept spre poarta adversă cu capul sus precum Der Kaiser, Beckenbauer, de astă dată, nimic nu-mi poate sta în cale, nimeni nu-mi poate refuza gloria. Încă doi-trei paşi şi şutez... Sunt deposedat de unu’ venit de nicăieri. Acuz „talpă”. Îi arăt arbitrului semnul vizibil pe fluierul piciorului. Nu se lasă păcălit, îmi face semn că a fost la minge. E drept, vânătaia era cam veche, de vreo săptămână, da’ dacă era mai proaspătă sigur îl păcăleam. Asta e.

Repriza se termină. Întreb de scor, n-am timp să ţin minte toate fleacurile. Aflu, cu oarecare surprindere că-i doi egal. Suntem în grafic. Repriza a doua debuteză cu atacuri furibunde ale celor din unşpe D. Rezistăm ca la Plevna, Vidin şi Stalingrad la un loc. Asediul se potoleşte, oarecum de aşteptat, odată şi odată se mai termină şi benzina. Încep să mă plictisec, nicio minge nu mai ajunge la mine. Da’ sunt răbdător, vine ea, mingea... Şi vine! Preiau elegant, văd drum liber în faţă, prin urmare: Vorwärts! Pasă, strigă cineva... Hai să fiu altruist, că tot îmi vine o matahală în întâmpinare. Dau drumul la minge, coechipierul se strecoară pe lângă ultimul apărător, trece şi de portarul ieşit la sacrificiu şi... Goooool! Mă bucur atât de tare încât era să uit că nu jucăm pe iarbă, nici măcar în sală, reuşesc în ultimul moment să-mi frânez plonjonul kamikaze. Cât e? – întreb – Trei, trei, vă agăţaţi ca râia – răspunde un adversar evident iritat de nonşalanţa cu care îmi exteriorizam lipsa de ştiinţa privitoare la acest amănunt statistic.

Aşadar, egal. Oare cât mai avem de jucat, sunt ferm convins că la loteria loviturilor de departajare câstigăm, doar avem portar de Cupa Campionilor, ce Duckadam, Zubizarreta, Oliver Khan, al nostru e cel mai tare. Să întreb, neah că iar se trezeşte unu’ mai cu sictir în el. Se termină când fluieră desteptu’ ăla pe care n-am reuşit şi pace să-l fentez măcar de-o lovitură liberă dacă nu de-o eliminare, ba m-am ales şi cu avertismet. Scăpăm din nou – oare a câta oară – cu faţa curată. Mă retrăsesem şi eu în apărare că prea deveniseră agasante insistenţele colegilor. Nah, le-am făcut voia, acu’ să-i văd că nu-i nimeni pe poziţii avansate. Voi aţi vrut-o, nu stăteam eu bine colo, ca un ghimpe în coasta duşmanului. Acu’ tre’ să mai şi alerg. Ai mei duc mingea pe stânga, eu înaintez (alerg de-mi sar capacele) pe centru. Aştept centrarea, îmbulzeală mare, oare să-ncerc marea cu degetul, îmi zic, obţin 7 metri sau mă dă afară, oricum nu mai e mult. Centrarea porneşte, prea înaltă, mă depăşeşte. Ajunge pe dreapta de unde unul dintre panzerele noastre din apărare, venit să sprijine atacul, bagă şpiţul. Portarul advers n-are cum să prindă mingea (ghiuleaua), o respinge, in extremis, în faţă (cea mai neispirată decizie), dar n-a apucat s-o boxeze nici s-o salte peste bară, în corner. Încă nu m-am decis dacă mă dau rănit sau ba... Nici nu mai contează... Mingea respinsă mă loveste-n cap, să zicem,  mai degrabă peste ureche şi sare ca din colţu’ mesei depăşind portarul (căzut la pământ) scurgându-se apoi în plasa (sârma) porţii.

S-aude fluireul care validează golul, imediat (sau chiar puţin înainte) sunt luat cu asalt de coechipieri. Cât îi scoru’? Urechea îmi ţiuie prea tare, nu-i aud, dar citesc pe buze răspunsul, 4-3. Fluierul de final care se aude imediat după repunerea de la centru consfinţeşte victoria (contrar calculelor hârtiei) clasei a XI-a C împotriva echipei D-ului.

Istoria a fost scrisă, iar a XI-a C şi-a găsit locul în auritele-i file, între platinatele-i coperţi, la fel şi numele marcatorilor, desigur o menţiune specială pentru autorul golului victoriei şi a unei pase decisive.

Notă: Aceasta este descrierea exactă şi amănunţită a faptelor petrecute atunci, orice alte descrieri neconforme sunt falsuri menite a deturna adevărul.


Sursa FOTO

8 comentarii:

  1. Adică erai un fel de Piţurcă! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cam aşa ceva, deşi (cred un pic mai inspirat în poziţionare), iar la simulări îl depăşem lejer pe Lăcătuş :)
      Pen' c-ai adus vorba, mi-amintesc de un meci de Cupa României dintre Steaua şi Gloria. Poartarul bistriţean prinsese mingea înainte ca această să întâlnească capul lui Piţi, se grăbeşte cu degajarea (Piţi, se întorsese cu spatele, era pe la 10 metri) iar mingea îl loveşte în spate şi intră în poartă...

      Ștergere
    2. Meci cu Baia Mare şi cu Balint în rolul principal! :)
      Probabil de aia are chelie.
      Am fost în tribună! :)

      Ștergere
    3. Corect! Mea culpa... Deh, mai uită/confundă omu' la bătrâneţe :))) Piţurcă a reuşit chestia abia în '89 în meciul de Cupa Campionilor împotriva celor de la Galata (gol anulat de arbitru, care nu văzuse faza).

      Ștergere
  2. Adevarul adevarat e ca poti sa te faci cronicar sportiv.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred şi eu... dacă poate Ţicleanu, pot şi eu ;) Nici nu-i iau calcul pe Graur, Hobana & Co. :D

      Ștergere
  3. 1987? Pfoai, aveam 2 ani si, bag mana-n foc!, eram fan inrait AC Milan. Nu imi amintesc prea bine evenimentele insa stiu ca am avut o bucurie teribila cativa ani mai tarziu cand Steaua a fost macelarita cu 4-0 in finala Ligii Campionilor. :)))
    Cat despre golul victoriei, parca vad un Inzaghi al Milanului in zilele-i de glorie cand, din neant, il mai lovea vreo minge sutata aiurea de coechipier sau respinsa de cineva si poposea in poarta. Iar nota este fabuloasa. :)))))))))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pffffff... şi eu care credeam că primele tale două cuvinte n-au fost mama şi tata, ci Hai Rapidu' (leţu'). Chiar trebuia să aminteşti.... de ce? Ah, ştiu încercai să umbreşti strălucirea gloriei... :)))) A mai fost (tot pe-atunci) un 5-1. Triste amintiri, pentru unii, desigur nu-i cazu' la tine. Totuşi, gloria rămâne (mă refer la finala de la Sevilla) ;)
      Ahhh, "Pipo" putea să ia lecţii de la mine, simulam aşa de bine că vreo 5 minute mă feream să calc pe piciorul "afectat".
      Păi, nota are rostul bine definit de a încorona opera... "finis conorat opus", n-aşa? (hai că am 2 ani de "filo") :)))))

      Ștergere