Citadela se prăbuşeşte

Cea mai mare bătălie de blindate din istorie s-a desfăşurat în vara anului 1943, în zona Kursk, unde acum 70 de ani a răsunat cântecul de lebădă al Panzerelor germane. Desigur, acum când istoria celei de-a doua mari conflagraţii mondiale mai are destul de puţine enigme de elucidat (nu este însă cazul bătăliei de la Kursk), epilogul ni se pare cât se poate de firesc. Oricât de performante ar fi fost tancurile Tiger Pzkw-VI (mult prea lăudat, având destule deficienţe tehnice, iar în altă ordine de idei, numărul acestora era extrem de limitat, fiind produse în total
mai puţin de 1.500 între anii 1942-1944) precum şi Panther Pzkw-V (cu destule neajunsuri), grosul diviziilor blindate germane era compus de tancurile Pzkw-IV şi StuG-III. În faţa acestora avea să stea victoriosul T-34, celebru nu atât prin calitate şi performanţă, cât mai degrabă prin numărul imens pe care reuşise URSS să-l arunce în luptă (asta fiindcă timpul necesar producţiei acestora era mult inferior celui pentru tancurile germane). Dacă la început raportul de forţe blindate era de 1,3 în favoarea Armatei Roşii către finalul luptelor acesta avea să devină în mod curent 7/1, în unele zone chiar 10/1, condiţii cărora nici Tiger cu atât mai puţin Panther nu le puteau face faţă.

În zilele de 2-3 mai 1943, Hitler convoacă la München câţiva dintre cei mai competenţi comandanţi germani de pe frontul de răsărit. Alături de feldmaresalul Wilhelm Keitel, participau feldmareşalii von Kluge şi von Mainstein, comandantii Grupelor de Armate “Mitte” (Centru) si, respectiv, Süd, precum şi general-colonel Heinz Guderian, devenit inspector general al armatelor de blindate. Generalul Zeitzler, seful de stat major al fortelor terestre, a prezentat planul de ofensivă care purta numele de cod “Citadela”. Obiectivul operatiunii era intrândul sovietic de la vest de Kursk, care avea o formă aproximativ dreptunghiulară, cu latura lungă de cca. 200 km. Ideea era de a strangula această “hernie” atacând simultan din nord, Grupul de Armate a lui von Kluge şi din sud, Grupul de Armate comandat de von Manstein. Proiectul prevedea ca braţul Nordic al cleştelui să fie format de Armata a 9-a tancuri a generalului-colonel Model, iar braţul Sudic de Armata a 4-a tancuri a generalului-colonel Hoth. Dinspre sud atacul urma să înceapă cu 8 divizii iar din nord cu 5. După o serie de discuţii contradictorii referitoare la planul expus de Zeitzler, versiunea finală a operaţiunii “Citadela” prevedea ca Hoth să atace din S cu 10 divizii blindate Panther, 1 divizie Panzergrenadier şi 7 divizii de infanterie. Model avea să atace dinspre N cu 7 divizii Panzer, 2 Panzergrenadier si 9 divizii de infanterie. Termenul de începere a ofensivei a fost stabilit pentru prima săptămână a lunii iulie, urmând a străpunge sistemul defensiv sovietic care avea o adâncime de 150-175 km şi era dispus pe 8 linii, pentru crearea căruia s-au excavat 5.000 km de tranşee şi şanturi, au fost montate 400.000 mine, densitatea acestora fiind de 1.500 mine antitanc şi 1.700 mine antipersonal pe km de front (de 7 ori mai mult decât la Moscova şi de 4 ori mai mult decât la Stalingrad).

Bătălia de la Kursk prezintă o particularitate mai puţin cunoscută: istoricii germani îi fixează debutul în ziua de 4 iulie, ora 15.00 (ca o exceptie de la regula generală a Wehrmachtului de a ataca în zorii zilei), în vreme ce istoriografia sovietică consideră debutul luptei propriu-zize la 5 iulie, ora 2.20 AM (considerând că incursiunile din ajun avuseseră rolul de sondare a rezistenţei opuse de Armata Roşie). Aşadar, înainte de revărsatul zorilor zilei de 5 iulie, trupele germane erau pregătite de asalt, când artileria sovietică a dezlănţuit un tir puternic. Apoi după 2 ore, ulterior unui scurt tir pregătitor de artilerie, Armata a 9-a a lui Model a atacat pe un front de 40 km, pe direcţia Orel-Kursk, poziţiile Armatelor a 13-a, a 48-a şi a 70-a sovietice. Participau la asalt 500 tancuri şi tunuri autotractate precum şi 300 de bombardiere, operând în grupuri de 50-100. Atât la sol cât şi în aer unde acţiona Armata a 16-a aeriană sovietică, luptele erau crâncene. Trupele germane reuşesc infiltrarea dincolo de linia principală de apărare a Armatei a 13-a, înaintând 10 km dar înregistrând în primele 48 de ore 25.000 morti şi răniti, precum şi pierderea a aproape 200 tancuri şi tunuri autotractate, peste 200 avioane şi o bună parte din artilerie. Nereuşind să ocupe localitatea Olhovatka (aşa cum prevedea planul), Comandamentul german a modificat întrucâtva direcţia atacului, luând ca obiectiv, la 7 iulie, nodul de cale ferată Ponîri, pe linia ferată Orel-Kursk. Sovieticii au respins însă cele 5 asalturi păstrându-şi poziţiile. La 8 iulie, 300 tancuri germane pornesc la atac însă un regiment din Brigada a 3-a de tunuri antitanc a Diviziei 307 infanterie sovietică respinge tentativa de pătrundere a forţelor germane. Până pe 10 iulie, Model nu a putut înainta nicăieri mai mult de 10 km. La sud, germanii au aruncat în luptă 5 divizii de infanterie, 8 divizii Panzer şi 1 divizie motorizată, având ca obiectiv localitatea Oboian. Armata a 4-a tancuri a generalului Hoth s-a izbit de rezistenţa Armatei a 6-a de gardă sovietică, iar Corpul 3 de tancuri al generalului Kempf, care executa un atac secundar spre Korocia, a întâmpinat rezistenţa Armatei a 7-a de gardă. În pofida celor peste 700 care blindate folosite în prima zi , germanii nu au reuşit să înainteze pe o distanţă apreciabilă. Datorită întăririlor furnizate de von Mainstein la 6 iulie, raportul de tancuri era de 3-4 la 1 în favoarea germanilor, ceea ce a permis trupelor germane să treacă de linia întâi de apărare a Armatei a 6-a. Ajunşi la linia a doua, blindatele au fost oprite de bariera de foc ridicată în cale de artileria sovietică. Deosebit de activă în această perioadă a fost aviaţia sovietică care a atacat puternic şi sistematic infanteria şi blindatele germane. La 11 iulie comandantii germani erau obligaţi să admită că operaţia “Citadela” a stârnit doar speranţe ce nu se puteau transpune în realitate. Cum Hitler cerea cu insistenţă succese, în disperare de cauză generalii germani au decis să schimbe din nou direcţia atacului, ocolind Kurskul pe la S-E, în direcţia Prohorovka. Misiunea loviturii principale revenea Diviziilor Panzer SS, considerate unităţi de elită care dispuneau de peste 700 tancuri şi tunuri autotractate, precum şi Grupului operativ a lui Kempf, care avea 300 blindate. La primele ore ale dimineţii de 12 iulie, sectorul Prohorovka vuia de zgomotul motoarelor şi scrâsnetul şenilelor. Peste iarba pârjolită de arsiţa stepei, peste 1.500 de blindate se adunau pentru cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. Initiaţiva a aparţinut Armatei a 5-a gardă sovietică. A urmat o încăierare sălbatică şi confuză care a durat ore în sir. Germanii înaintaserã 30-40 km, plătind succesul cu pierderea a peste 350 mijloace blindate şi mai bine de 10.000 de soldati. Bătălia de la Kursk a fost crucială pentru operaţiunea “Citadela”, căci în aceeaşi zi sovieticii au declanşat ofensiva în sectoarele aflate la nord de Kursk, denumite “Frontul Briansk” şi “Frontul de Apus”. În regiunea Orel, liniile germane făceau un intrând în cele sovietice, întrucâtva simetric cu intrândul sovietic în liniile germane de la Kursk. Wehrmachtul avea aici 27 divizii de infanterie, 8 divizii Panzer, 2 divizii motorizate, 6.000 tunuri şi mortiere, 1.000 tancuri şi tunuri autotractate şi peste 1.000 avioane, efectivele umane ridicându-se la aproximativ 600.000 ofiţeri şi soldaţi. Sectorul Orel era fortificat de forţele germane încă din 1942, iar relieful era favorabil defensivei. Pentru ofensivă sovieticii au recurs la folosirea unui contingent neobişnuit de mare de artilerie, realizând o densitate de 265 tunuri şi mortiere pe km de front. Tirul nimicitor al acestora a precedat atacul fortelor sovietice. În seara zile de 13 iulie, Armata a 11-a de gardă spărgea frontul german pe o întindere de 25 km în timp ce Armata a 61-a sovietică doar pe o distanţă de 8 km. Armatele a 3-a şi a 63-a sovietice înaintaseră şi ele câte 15 km. Pentru a face faţă primejdiei, Hitler a ordonat generalului Model să abandoneze “Citadela” şi să preia comanda Armatei a 2-a Panzer şi a Armatei a 9-a din sectorul Orel. Rezistenţa dictată de O.K.W. (Oberkommando der Wehrmacht) a fost zadarnică, căci la 19 iulie, Armata a 11-a de gardă a URSS spărsese frontul pe toată întinderea sectorului său, înaintând 72 km în directia Hotînet. Mai la sud Armata a 61-a rusă reuşea să producă până la 17 iulie, o breşă lată de 35 km şi adâncă de 25 km. Pentru a închide breşele germanii au retras forţe din sectorul Kursk, repartizându-le în sectorul Orel. Acest fapt a permis ostaşilor sovietici de pe “Frontul Central” să treacă la contraofensivă în ziua de 15 iulie. În zilele următoare, s-au declanşat succesiv controfensive pe “Frontul Voronej”, “Frontul de Sud-Vest” şi “Frontul Stepei”. La 23 iulie trupele germane se găseau în plină retragere, trecuseră dincolo de liniile ocupate pe 5 iulie. Acum era deja evident pentru oricine, “Citadela” se prăbuşea. La 26 iulie, germanii amenintaţi cu încercuirea părăsesc intrândul de la Orel. În zilele 4 si 5 august sovieticii eliberează oraşele Orel şi respectiv Belgorod, iar la 23 august oraşul Harkov este din nou eliberat.

Un bilanţ sumar al bătăliei de la Kursk, arată că, numai în acest sector germanii au pierdut 30 divizii, din care 7 divizii blindate, precum şi 500.000 ofiţeri şi soldaţi (morţi, răniţi sau dispăruţi), 1.500 tancuri, peste 3.700 avioane, 300 piese de artilerie. Bătălia de la Kursk a cuprins, pentru sovietice, operaţiile de apărare (5-23 iulie 1943) şi apoi ofensiva (12 iulie-23 august), desfăsurată pe durata a 50 de zile. În ajunul ofensivei, efectivul sovietic din zonă număra 1.336.000 militari, peste 19.000 piese de artilerie, 3.444 tancuri şi tunuri autopropulsate, 2.172 avioane. Gruparea de trupe germane, formatã din Grupul de Armate Centru (Mitte) sub comanda lui von Kluge si Grupul de Armate Sud (Süd) comandat de von Mainstein dispunea de peste 900.000 militari, cca. 10.000 piese de artilerie, 2.700 tancuri şi autotunuri şi 2.050 avioane, cuprinzând 70% din numărul diviziilor blindate şi peste 65% din cel al avioanelor ce acţionau pe întregul front sovietic.

Sursa: revista Magazin  Istoric nr.4 (37) aprilie 1970

Sursa FOTO