Despre pescuit

Fiind o duminică de ianuarie nu prea geroasă, dar mohorâtă peste poate, gândul mă duce în trecut urmând amintirile datorate unei vechi şi incurabile pasiuni, anume pescuitul sportiv. În ceea ce mă priveşte, termenul sportiv este un atribut cam pretenţios, deoarece presupune implicit noţiunea de competiţie, iar cum eu n-am participat la concursuri de acest gen, în cazul meu mult mai potrivit ar fi acela de recreativ.

 Acum să revenim la subiectul din titlu, să dezvoltăm puţin conceptul de pescuit sportiv, această îndeletnicire de agrement, care este mai întâi de toate,

odihnă pentru spirit, căci linişteşte gândurile şi domoleşte instintele.

Pasiune şi sport, artă şi ştiinţă deopotrivă, pescuitul cu undiţa sau lanseta oferă practicantului satisfacţii nebănuite, acolo pe malul apei, preţ de câteva ceasuri în care două destine din două lumi paralele se alătură unul altuia unite de o forţa de neînvins. Odată prins gustul întru practicarea pescuitului în scop recreativ, cu totul rare şi neobişnuite sunt cazurile de abandon, de renunţare şi uitare a acestei pasiuni. Explicaţia e simplă, pescuind omul îşi exercită în condiţii naturale fireasca sa înclinare spre cunoaşterea unei lumi noi, cu atât mai fascinantă cu cât îşi lasă tainele mai greu cucerite. Pescuitul este o modalitate prin care din când în când omul îşi poate satisface dorinţa de contopire cu natura, o pasiune pe care o îmbrăţişează pe viaţă, o definiţie clară şi concisă a ceea ce înseamnă iubire eternă şi necondiţionată.

Pescuitul, pasiune? De bună seamă, căci se practică din şi pentru plăcere, oglindind strânsa şi deopotrivă nevăzuta legătură dintre om şi natură. Pasiune se numeşte şi dorinţa neostoită de cunoaştere a legilor imuabile ale naturii care guvernează împărăţia apelor şi locuitorilor ei.

Sport? Pescuitul? De ce nu... Nu este oare un sport să urci pe văile pârâurilor de munte, sărind de pe o piatră pe alta, furişându-te printre stânci şi uneori târându-te până la buza malului, pe un teren de obicei accidentat, pentru a reuşi să ajungi neobservat la locurile unde sălăşluiesc agerii "cavaleri pistruiaţi cu platoşă strălucitoare". La fel, este nevoie de un oarecare antrenament, specific oricărui sport, pentru a perfecţiona tehnica de lansare a nălucii exact în locul propus, la marginea stufărişului sau aşezarea muştei artificiale, discret şi exact în locul de contra-curent din spatele unui bolovan, unde probabil un păstrăv sau lipan stă la pândă. Tot sportivă sau fair-play, cum ar spune englezul, este sau cel puţin ar trebui să fie echiparea mulinetei cu un fir cât mai subţire, la limita rezistenţei pentru specia vizată. Peştelui trebuie, în virtutea spiritului sportiv al indeletnicirii, să-i acorzi o şansă, să nu-l salţi brutal din elementul său, ajutat fiind de grosimea nailonului, care ar rezista la o greutate triplă, ci să-i aduci uşor către mal folosind o strategie dibace, pentru ca mai apoi după o luptă dreaptă să-l aşezi pe iarbă, să-i scoţi cârligul cu grijă, fără să-l răneşti mai mult decât ai făcut-o deja, să faci o fotografie pentru a memora evenimentul pentru posteritate şi de ce nu, să-l eliberezi, pentru a lăsa şi altora bucuria unor capturi memorabile. Bine asta din urmă dacă nu eşti chiar un împătimit gurmand... Eu, de pildă nu rezist întotdeauna tentaţiei unui păstăv, ştiuci sau şalău...

Pescuitul ca artă... Încă un adevăr incontestabil. Nu este oare artă să înşeli vigilenţa unui păstrăv trezindu-i instinctele de prădător cu o anostă muscă artificială, sau cum altfel s-ar putea numi măiestria de a provoca o ştiucă ori un şalău să se repeadă la o bucăţică de metal lucitor, înşelând ochiul ager al răpitorului de marcă, dându-i iluzia unei prăzi reale.

Stiinţa pescuitului? Da, se poate spune despre pescuit că este chiar şi ştiinţă, una complexă, deşi recreativă. Peştele va juca întotdeauna cartea instinctului, singura sa apărare în faţa omului şi doar acest instinct îl poate salva, fapt care de altfel se întâmpla adeseori. Omul deţine raţiunea, unica armă ce se poate dovedi viabilă pentru a învinge instinctul adversarului deseori nevăzut de sub oglinda apei. Dar pentru aceasta, pescarul sportiv trebuie să cunoască comportamentul diferitelor specii, arealul, condiţii de mediu, hrana preferată şi modul de hrănire. De asemenea, trebuie luate în calcul influenţele pe care le au condiţiile meteorologice. Toate acestea, alături de observaţiile personale asupra unui anumit bazin, căci aceeaşi specie are un comportament uşor diferit de la o apă la alta, ţin indubitabil de ştiinţa pescuitului.

Închei aici pledoaria pro pescuit printr-un citat al unui confrate într-ale pescuitului, apărut cu ani buni în urmă într-un almanah "Vânătorul şi Pescarul": << Când simţi în jurul tău natura asemenea unui templu ce te copleşeste prin măreţia şi tâlcurile lui adânci, poţi fi sigur că tu, pescarule, eşti acela care oficiază cea mai divină slujbă pământeană >>.

Si mai este ceva..., pescuitul este ca poezia, trebuie sa te naşti poet ca poţi compune....