duminică, 27 iulie 2014

Şuetă cu monsieur Le Diable (2)

James Bond quotes, Daniel Craig
Să continuăm şueta nocturnă cu monsieur Le Diable, Herr Teufel, recte Dracu’, începută săptămâna trecută.
Umplu paharele, apoi aduc şi restul de cafea rămasă în filtru. Se anunţa o noapte lungă, altfel spus albă. Să mai spună cineva că dracu-i negru, poate doar în ceru’ gurii, altfel o companie mai mult decât plăcută, volubil şi cordial, gata să-ţi desluşească mai toate semnele de întrebare. Îl observ frecându-şi palmele a nerăbdare sau a satisfacţie, n-am de un’ să ştiu exact ce-i în mintea lui.

– Bine - îmi zice pe un ton care anunţa o altă tiradă revelatoare - din moment ce nu ai preferinţe, dă-mi voie să încep cu ceva care, măcar la nivel mistic, e recunoscut drept întâiul.
Cuvântul, despre care se spune că ar fi fost înaintea începutului. Mda, basme, cine să-l rostească dacă nu era încă nimeni şi nimic... Dar să nu divagăm. Câte cuvinte ai rostit azi? Câte n-ai rostit? Cuvântul e mereu prezent la apel, rostit ori nespus, totuna. Apoi, oare cât cântăreşte o vorbă... Ştii, nemţul obişnuieşte să spună: „ein Mensch, ein Wort”; pentru tine are vreo însemnătate. Lasă, nu-mi răspunde, ştiu ce-ai să spui. O să mă pun eu în locul tău şi-o să zic că omul vorbeşte mult, dar mai ales multe, ignorând sfatul latinilor după care e preferabil „multum, non multa”, ori dacă îţi sună mai bine, „non multa, sed multum”, mai pe româneşte, „nu mult și prost, ci puțin și bine”. Aşadar, ce valoare are cuvântul? Uite, vezi? Discutăm deja doi în unu; putem face trei în unu, dacă adaug în discuţie şi termenul de onoare; asta pentru că tot aveai nelămuriri şi asupra acestui aspect.

Făcu o pauză, timp de care am profitat să iau o gură de cafea şi una de coniac. Mă privea întrebător, de parcă voia să se convingă dacă am înţeles unde bate. Înţelesesem şi nu prea, te pui cu dracu’? Mi-a ghicit haosul gândurilor, învălmăşindu-se pentru a concluziona direcţia discuţiei.

– Unii ar spune că valoarea cuvântului e dată de valoarea celui care-l rosteşte - continuă el pe un ton neutru. Însă dese sunt situaţiile în care valoarea vorbitorului nu se ridică nici măcar până la genunchiul broaştei, raportat la valoarea cuvântului rostit. Să-ţi dau exemple, nu cred că-i necesar, le ştii prea bine. Ne place să uzăm de cuvinte cu greutate, uneori nici nu le pricepem pe de-a-ntregul. Le folosim de multe ori pentru a impune ori schimba o părere sau propria imagine în ochii interlocutorului. Alteori, dimpotrivă omitem să rostim unele cuvinte, desigur scopul rămâne cel dinainte menţionat. Putem vorbi acum despre credibilitate. Când să ai încredere şi când să intri în gardă? Te bazezi pe al şaselea simţ, îmi vei spune, nu există, ţi-o spun eu; iar în cuvântul meu poţi avea încredere. Foarte uşor eşti înşelat de cuvintele pe care vrei să le auzi, ia aminte. Sinceritatea este o „rara avis” printre oameni şi nu numai. Zeii Olimpului se înşelau pe rupe, de ce n-aţi face-o voi, muritorii de rând, că tot vă place să vă luaţi după cei puternici ori care doar par.

Se opri pentru a savura coniacul, prilej pentru mine de a pufăi câteva fumuri cu aromă Davidoff; desigur, fumul aburul acela n-avea nimic în comun cu originalul, dar asta scrie pe sticluţă. Brusc am realizat cât de uşor ne păcălesc cuvintele, fie ele doar scrise pe o etichetă. Îl văd zâmbind, îmi citise oare gândurile? Îl credeam în stare, dar cine ştie, mi-am reamintit cât de instabilă este graniţa dintre real şi închipuire. Continuă ca şi cum totuşi ar fi ştiut ce gândesc.

– Voi oamenii, sunteţi atât de uşor influenţabili, o spun cu oarecare compasiune. Ştiu, greu de crezut, dar uneori, e drept extrem de rar, vă compătimesc... sau undeva pe-aproape. Aveţi o plăcere deosebită în a vă defini un set de valori, de obicei false, dar pentru care aţi trece prin foc, aţi merge pînă-n pânzele albe, ba chiar o palmă dincolo de ele. Asta nu-i deloc rău, problema este că le atribuiţi taman cui nu trebuie, vă creaţi idoli - şi parcă v-a spus cineva să nu vă închinaţi idolilor - păcătoşilor. Râde cu poftă, drăceşte aş spune. Vă miraţi apoi că sunteţi sau aţi fost manipulaţi: la alegeri, de emisiunile televiziunilor, de internet, aş zice de ziare, tabloide ori quality, dar nu le mai citeşte nici dracu’, pe bune îţi spun. Predilecţia asta a voastră mă tentează şi pe mine uneori să-mi mai vâr coada, metaforic vorbind, am demitizat aspectul acesta încă de la prima întâlnire, vezi doar că sunt cât se poate de uman.

Îşi întrerupse brusc discursul ţintuindu-şi privirea spre cartea de pe birou. Se ridică făcu cei trei paşi necesari pentru ca apoi să o ridice cu două degete făcând un gest teatral şi abordând o mimică vădit scârbită.

– Să nu-mi spui că citeşti mizeria asta! Aştepta să-i răspund însă mă fâstâcisem iar coardele vocale se blocaseră pe un „ă” prelung. Atât i-a trebuit, puse cartea pe măşuţa dintre noi, se aşeză tacticos picior peste picior, îşi aranjă nodul de la cravată şi declamă pe un ton triumfător în timp ce întindea mâna spre ceaşca cu cafea: quod erat demonstrandum!

– Vezi? Aşa „muşcaţi” voi fiecare momeală pe care v-o aruncă câte-un lider de opinie inventat tot de voi, pe cine ştie ce... era să zic drac de criterii, dar zău că habar n-am. Uite, aşa creaţi voi valorile, de fapt le scorniţi influenţaţi de te miri ce afirmaţii care vă gâdilă într-un mod plăcut - sau nu - urechile. Nu toţi, să nu generalizăm, da’ mare parte. Ia, adu-ţi aminte de ce scria un amic despre un guru al FB-ului şi mai recent despre o prinţesă din acelaşi mirobolant spaţiu de împrăştiat cuvinte.

Continuă să mă privească fix, curios să-mi vadă reacţia la ultimele-i afirmaţii. Cum aceasta întârzia, bău din coniac şi cafea, îşi aprinse o altă ţigară de foi şi se foi uşor în fotoliu părând a-şi căuta o poziţie cât mai comodă. Intuiesc faptul că mă invita să spun ceva, un fel de a verifica dacă am fost atent sau l-am lăsat să-şi răcească gura degeaba. În timp ce sorb tacticos din cafea şi apoi din coniac încerc să găsesc cuvintele pentru a-i replica printr-o frază cât de cât elaborată.

– Din ce-mi spui observ că valoarea cuvântului este, în cele din urmă, stabilită tot de noi, fie de cel care-l rosteşte, fie de cel care ascultă. Nu-mi spui vreo noutate, ştiam asta, la fel am convingerea că nu-s singurul care poate intui ceva atât de banal până la urmă.

Se învioră brusc, ochii îi sclipiră. Mai văzusem acel licăr drăcesc, nici nu mă mira. Voiam să mai adaug ceva dar l-am observat pregătindu-se să vorbească şi am decis să fiu politicos. Îmi era oaspete, în plus îmi plăcea să-l ascult. De obicei, îmi place să ascult, doar d-aia avem două urechi şi doar o gură, să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim. Am zâmbit uşor amintindu-mi de contextul în care aflasem respectiva cugetare. Au trecut mulţi ani de atunci, dar încă îmi aminteam de doamna profesoară, pe atunci tovarăşă, (cu toate că unii ne încăpăţânam măcar în discuţii ceva mai private, la sfârşitul orei sau în pauze să folosim termenul doamnă), care a completat maxima cu acţiunea scrisului - de parcă am fi ambidextri, e drept acum scriu cu ambele mâini, dar într-un cu totul alt context.

– Corectă observaţie, mon cher, înseamnă că nu-i vreo noutate nici dacă-ţi spun că chiar şi tu ai pus botu’ la unele vorbe şi desigur, destui or fi fost destui aceia care au „muşcat” la vorbele-ţi meşteşugite. Apropo, până şi colega de viaţă, cum îţi place ţie s-o alinţi, a căzut cândva pradă vorbelor, nu mă îndoiesc sincere, bine intenţionate, dar foarte bine direcţionate spre un anume scop.

Râse satisfăcut de micile răutăţi verbale. Eşti sadic, gândii eu, dar de ce m-aş mira, asta ţi-e firea, al dracu’. Nu-l puteam contrazice întru totul, prin urmare mă mulţumii prin a-i răspunde cu o uşoară înclinare de cap şi un zâmbet uşor forţat. L-aş fi înjurat, măcar în gând, pen’ că tot spunea de vorbe nerostite, dar nu-mi treceau prin minte cuvinte care să nu pară complimente, având în vedere destinatarul.

– Vezi, nu voiam decât să scot în evidenţă puterea nebănuită a cuvântului. Cuvintele sunt adevărate arme, uneori funcţionează şi ca medicament, rar desigur, întrucât, aşa cum ţi-am spus deja, omul este rău prin definiţie, e starea lui naturală, bunătatea fiind, în cel mai bun caz, o stare artificială datorată altor factori, deseori doar pentru a masca răul şi arareori un defect al omului.

Îşi drese vocea, aprinse a nu ştiu câta ţigară şi goli paharul de coniac, nu înainte de a sorbi ultima înghiţitură de cafea. Mă privi sfredelitor, vrând parcă să se asigure că îmi captase întreaga atenţie. L-am invitat scurt: – Ascult...

– Am vorbit până acum despre cuvânt şi valoarea acestuia, dacă vrei discutăm despre valoare luată independent, dar mai înainte să adăugăm ingredientul care dă greutate cuvântului, tot un fel de valoare, îi poţi zice, plusvaloare. Componenta incendiară, helépola - distrugătoarea de cetăţi -, calul troian, dacă vrei: onoarea. Eh, de câte ori n-ai auzit supremul argument: pe cuvânt de onoare ori alte exprimări înrudite... Acum, te-ntreb, de câte ori argumentul onoarei s-a materializat în cuvânt respectat? Să considerăm că „fifty-fifty” este un raport optimist, foarte optimist. Conceptul de onoare este desuet, cine-l mai respectă, poate noi, ăştia mai bătrâni. Ah, nu! Nu la tine mă refer, nu la voi, oamenii; despre noi, bărboşii primordiali, zic; vezi tu, nu doar el - nu-i pomemesc numele, peste puterile mele - are barbă, diferenţa este că eu port barbişon - mai stilat şi destul de greu de întreţinut - el e mai neglijent la asemenea detalii. Să revenim, de mii de ani ne respectăm cuvântul, ne-am războit până ne-am plictisit, iar pen’ că nu ne-am putut impune, am dat la pace, fiecare cu-ale lui, cu imperiul său, cu supuşii săi, ba chiar ne mai şi vizităm pentru schimb de impresii sau doar din curtoazie. Suntem civilizaţi. Uneori, la câte-o întrunire de-a noastră, moşulică se cam enervează privindu-vă; dă vina pe mine, dar îi dau cuvântul că nu-s câtuşi de puţin implicat în decăderea speciei lui favorite; şi mă crede, fiindcă ştie că sunt de cuvânt. Pe voi vă mai crede cineva? Voi vă mai credeţi pe voi? Hai, să fiu mai direct, să fiu bine înţeles, mai crezi vreodată în oamenii care ţi-au îndrugat verzi şi uscate, care ţi-au vândut „gogoşi” în numele cuvântului că vor face şi vor drege dacă le vei face şi tu un mic serviciu, recte le vei acorda votul de încredere... Ai înţeles? Odată ce vă vedeţi cu sacii-n căruţă, onorabilul vostru cuvânt nu mai valorează nimic, desigur nici voi; căci atunci când pierzi onoarea, pierzi totul, nu mai ai nimic de pierdut, devii zero, nimic.

I-am umplut paharul gândindu-mă că tirada dinainte îi făcuse sete. Nu m-am înşelat, goli dintr-o înghiţitură jumătate de pahar, exprimându-şi apoi gratitudinea pentru trataţie. Un adevărat gentleman. Bunăvoinţa lui mă puse pe gânduri, de ce-mi spune toate astea... Se joacă cu mine sau încearcă să mă pună în gardă asupra firii sale diabolice. Nu, nu-i cazul să mă alarmez, fiindcă există doar în imaginaţia mea, chiar el mi-a spus asta. Dar acum, după o întreagă teorie despre cuvinte mai este oare cazul să cred în cuvânt. Glasul său calm aproape fără intonaţie, dar cu un timbru aparte îmi întrerupse şirul haotic al gândurilor.

– Recapitulând, cuvintele ascund multe alte cuvinte, rostite ori nu, în general servesc unui scop, deşi sunt şi cazuri când câte unu’ se trezeşte vorbind aiurea-n tramvai. Grijă mare la semantica lor, una pot să-ţi transmită ţie şi cu totul altul să fie scopul pentru care au fost rostite. Politeţea, curtoazia, profesionalismul pe care pot să-l inspire pot ascunde planuri care nu neapărat îţi vor fi pe plac. Apropo, mai avem atâtea de discutat, oricum ţi-a sărit somnul, n-ai vrea să fii amabil şi să mai pui de-o cafea, văd că coniac mai ai...

Îmi place „tipul” se autoinvită, da’ măcar e sincer, nu se ascunde după deget. Cafea am destulă, nici de coniac nu duc lipsă, doar n-o să sărăcesc dintr-atâta. Poate dimpotrivă, ies în câstig, doar nu degeaba umblă vorba despre informaţia care înseamnă putere, şi doar asta urmărim cu toţii, nu... Am reţinut din lecţia precedentă... Trebuie să-mi umplu „simulatorul” de ţigară, la şuetele astea fumez ca turcu’ la Plevna. Bine că mi-am adus aminte, poate ştie el de unde vine expresia, tre’ să-l întreb...


~ va urma ~
(odată)




Sursa FOTO

3 comentarii:

  1. Neata, Centurion, eu sunt un pic nedumerita, oare ce urmaresti tu prin aceste articole(ca deh, nimic nu e intamplator, totul e facut cu un scop) sa ne pui in garda vis-a-vis de rautatatea oamenilor? :P Sa avem grija sa deschidem bine ochii la tot ce ni se spune si sa nu cadem in capcana intinsa de oamenii rai, machiavelici, manipulatori in jurul nostru? :D Ca toti suntem la fel, ca abia asteptam ocazia sa-l injunghiem pe la spate pe celalalt daca asta ne aduce un castig? Pentru ca in cazul asta inseamna ca tu esti un om bun, care se preocupa de soarta semenilor lui. :D Dar esti o exceptie!

    Vad ca insisti pe tema asta cu rautatea oamenilor. Nu oi fi eu cea mai buna persoana din lume(nici nu urmaresc asta) dar atat timp cat nu ma ataci, nu imi faci rau, nici eu nu te voi ataca. Nu voi urzi planuri, nu voi profita de bunatatea ta. Cu alte cuvinte sunt buna cu toti cei care se poarta frumos cu mine (vorbe si fapte). De cei sinceri vorbesc, ca pe ipocriti ii miros imediat si ma pastrez distanta. Simt nevoia sa fac precizarea asta ca vad ca tu esti convins ca toti oamenii poarta masti, sunt mincinosi, perfizi, insala si sunt niste potentiali dusmani.

    O certitudine dupa lecturarea ultimelor doua articole: nu-ti prea plac tie oamenii. :)) Doar ca eu am dubii ca toti suntem rai pana in maduva oaselor. Dar nu (mai) incerc sa iti schimb parerea. :))

    Oricum mi se pare destul de obositor sa stai sa analizezi la tot pasul cuvintele oamenilor, oare ce a vrut sa spuna ala, oare a fost sincer, oare ce se ascunde dupa bunavointa aparenta? Oare ce urmareste de e asa dragut cu mine?
    Eu am mare noroc ca foarte rar oamenii sunt nice cu mine. Rareori ma lauda, imi spun lucruri frumoase, rareori sunt respectuosi. Chiar mi-ar placea s-o faca mai des.

    Iti doresc o duminica cat mai placuta! :)


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Nice!
      Neah, de ce v-aş pune în gardă? Dimpotrivă, machiavelic judecând, scopul ar fi să reduc "concurenţa" s-o las să cadă în capcanele semenilor, ba chiar să-i semnalizez direcţia înspre pierzanie. :)))) Glumesc... oare? :D
      Revenind, scriu ceea ce văd, ceea de percep împrejur, hiperbolizând pe ici-colo, dar păstrând esenţa "răului" dominant. Asta poate şi ca o compensaţie la "binele" care se revarsă de pretutindeni - ca să echilibrez balanţa. De altfel, mi-e tare greu să "înghit" elucubrațiile care preamăresc aşa-zisa putea a gândului pozitiv, binele rezident permanent în fiinţa numită om, "flower power" etc. Prefer să consider (asemeni unuia mult înaintea mea) că tot ceea ce se găseşte în jurul nostru este minunat, sublim chiar, însă abia aşteapă prilejul de a ne "ucide" (sub diversele forme posibile, d-aia am pus ghilimele).
      Nu te pripi concluzionând că aş fi un om preocupat de soarta semenilor, prin urmare, bun şi altruist. Sunt doar unu' care îşi recunoaşte tarele intrinseci fiinţei: egoismul, vanitatea, întreaga pleiada de vicii blamată de purtătorii stindardului "binelui" (nu toate sunt chiar atât de diabolice, precum sunt prezentate de către moralişti). Desigur, mă ţin departe de intrigi, manipulări şi alte asemenea apucături, după mine dezonorante, dar asta nu înseamnă că nu "muşc", doar că niciodată nu voi înfige pumnalul în spatele cuiva... în rest, à la guerre comme à la guerre. Şi da, dacă te întrebi, ştiu şi când sunt învins şi e timpul să predau armele. Pot admite că nu întotdeauna câştig o luptă - în ultima vreme le pierd, pe rând, una câte una, zi după zi; dar "războiul" continuă, nu-i aşa? Până când nu mai ai ce pierde.

      Ai dreptate, nu-mi plac câtuşi de puţin oamenii de tipul celor descrişi în ultimele două (şi nu numai) texte. Nu generalizez, am spus-o, există "erori", dar toţi purtăm măşti - eu, tu, nu facem excepţie - nu e întotdeauna condamnabil, uneori e doar o măsură de protecţie (ca la scrimă), nu toate măştile mint, nu toate te "vânează", dar oricine este un potenţial "inamic". Tocmai de asta aş schimba ultima remarcă din fotografia care însoţeşte textul, ca să nu fiu catalogat 100% malefic, aş spune: and have a plan to leave the room, alive. ;)

      Sigur, nimeni nu stă să analizeze cuvintele oamenilor cu care intră în contact, cum spuneam, lumea vorbeşte mult şi ,în special, multe. Aş zice că "traducerea" adecvată vine din experienţă, zi-i al 6-lea simţ, da' e cam impropriu, căci nu i-a fost încă dovedită existenţa. Laude? Depinde, dacă şi tu ştii motivul care le-a atras, e de bine, altfel... nu se ştie.

      Seară faină şi ţie. :-)

      Ștergere