luni, 7 iulie 2014

Aachen – prima capitală medievală europeană

Aachen, Deutschland
La 25 decembrie 800, când, în dangătul tuturor clopotelor Romei, primea din mâinile Papei Leon al III-lea insignele demnităţii imperiale, Carol, regele francilor, avea un imperiu făurit cu spada, dar nu avea încă o capitală. Predecesorii săi, regii merovingieni, în loc să-şi aleagă o reşedinţă permanentă, de unde să-şi poată exercita puterea asupra întregului stat, preferaseră să preregrineze cu întreaga lor curte, dintr-o aşezare în alta.

Această viaţă itinerantă făcuse ca, în anumite perioade, unele oraşe să deţină o importanţă mai mare, fără însă ca vreunul să se transforme în capitală. Carol risca să-şi imite înaintaşii, întrucât din cauza nenumăratelor războaie fusese până atunci un suveran veşnic călare. Dar, la sfârşitul luptelor, graniţele statului franc erau atât de întinse, iar organizarea lui se anunţa atât de complicată, încât Carol cel Mare a înţeles că venise timpul să se stabilească definitiv într-un oraş care să devină noua capitală imperială a Europei, după Roma antică, centrul organizatoric atât de necesar statului.

Alegerea sa s-a numit Aachen, oraş cunoscut şi preţuit încă din vremea romanilor, atraşi aici de apele termale, a căror putere tămăduitoare era socotită un atribut al zeului Apollo Granus – de aceea, aşezarea (în care se ridicase şi un castru militar) a primit numele de Aquis Granum. Faima oraşul rezistase secolelor şi-l atrăsese şi pe Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare. Aici, acesta îşi construise un palat, mai bine zis o vilă, în care nu este exclus să se fi născut şi fiul său, viitorul împărat.

Aachenul a atras atenţia lui Carol încă din primii ani de domnie, dar ceea ce l-a determinat să-şi fixeze aici capitala a fost poziţia favorabilă a oraşului în cadrul Fanciei secolului al IX-lea, la care s-a adăugat, poate, faima apelor termale. Lucrările pentru noul centru imperial au început în jurul anului 800 şi s-au desfăşurat cu o iuţeală nemaipomenită. Din ruinele antice au fost luate numeroase pietre de construcţie, vechile vestigii romane fiind distruse, locul lor fiind luat de monumente noi. Însuşi Carol urmărea îndeaproape evoluţia lucrărilor, vizitând deseori Aachenul.

Palatul propriu-zis a fost ridicat în partea cea mai înaltă a locului, iar capela imperială în partea cea mai joasă. Palatul şi capela erau înconjurate de o curte vastă, cu numeroase porticuri şi pavilioane, în centrul ei înălţându-se statuia ecvestră a lui Teodoric cel Mare, regele ostrogoţilor (adusă de la Ravenna). O galerie de lemn, lungă de o sută de metri, făcea legătura dintre palat şi capelă. Capela, construită după planurile arhitectului Odo (Eudes) din Metz, a necesitat mari cheltuieli, dar împăratul nu a economisit nimic, fiind la fel de hotărât şi eficient în opera sa de construcţie, ca şi în campaniile războinice. Concepută iniţial pe un plan pătrat, capela a avut până la urmă forma unui octogon.

Viaţa la curte era riguros organizată, în special serviciile palatului, cărora le erau destinate numeroase camere. Sălile de primire a ambasadorilor se remarcau prin lux şi frumuseţe, iar camerele rezervate sfetnicilor imperiali se înşirau în jurul apartamentelor lui Carol. Mobilierul nu se deosebea de cel curent al vremii, alături de mese şi banchete, stăteau cufere şi scaune ornamentate cu sculpturi şi pietre preţioase, paturile, puţin confortabile, erau împodobite cu draperii, cuverturi, brocarturi şi numeroase perne.

În exterior, palatul, construit în 16 colţuri, avea o terasă de unde Carol şi curtea sa puteau observa în voie împrejurimile Aachenului. În ansamblul arhitectonic imperial, un loc deosebit l-au ocupat, biblioteca, arhiva, visteria şi piscina, căci o mare pasiune a lui Carol era înotul.

Aachenul trebuia să reprezinte – după o epocă de nesfârşite lupte – oraşul „Păcii desăvârşite”. Capela, de o frumuseţe desăvârşită, fusese construită după modelul bisericii San Vitale din Ravenna. Atrăgea atenţia cupola foarte înaltă, împodobită cu un mozaic cu temă religioasă, sprijinită pe două galerii dispuse una deasupra celeilalte. Carol a împodobit construcţia cu aur şi argint, candelabre, balustrade şi porţi din bronz masiv. Coloanele din interiorul capelei au fost comandate în Italia, de unde s-au adus nu numai marmura, ci şi acele elemente noi – coloanele, capitelurile, mozaicurile, precum şi statuia ursoaicei –, care ar fi făcut pe oricine să compare noua reşedinţă cu oricare din centrele lumii vechi. Dintotdeauna, ursul a fost simbolul seminţiilor germanice, iar statuia ridicată de Carol cel Mare voia să fie, probabil, o replică a celebrei lupoaice romane.

Reşedinţa imperială din care Carol a intenţionat să facă o Nova Roma, a fost înălţată de o sumedenie de meşteri veniţi din toate colţurile lumii: longobarzi şi greci, sirieni şi anglo-saxoni, arabi, evrei şi franci. Fiecare a adus cu sine tradiţiile culturale ale ţării de baştină, însă toate elementele străine s-au topit în creuzetul renaşterii carolingiene.

Din toate colţurile lumii, negustori, clerici, războinici, ambasadori, au vizitat permanent Curtea de la Aachen. Tot aici a fost, zice-se, adus şi darul trimis de Harun ar-Raşid lui Carol cel Mare – celebrul elefant alb numit Abul-Abaz. Străinii, animalele rare, costumele diferite, necontenitul du-te-vino, toate acestea dădeau Curţii de la Aachen o strălucire de basm, un farmec aparte care s-a păstrat şi în secolele următoare.

La Aachen, în noua s-a reşedinţă, şi-a petrecut Carol ultimii ani ai vieţii şi tot aici, la 28 ianuarie 814, în capelă, s-a oficiat înmormântarea ctitorului ei. Pe mormântul său a fost inscripţionat: „Carlo Magno”.

În anii care au urmat. Aachenul s-a conturat tot mai mult ca un oraş medieval. În secolul al XII-lea, în timpul domniilor împăraţilor Frederic I şi Frederic al II-lea, oraşul a fost înconjurat de ziduri groase şi înalte şi i s-au acordat şi primele privilegii municipale. Din veacul al IX-lea şi până în veacul al XVI-lea, aşezarea a fost locul de încoronare a tuturor regilor germani – 42 de suverani (30 regi, 12 regine) au primit însemnele regale în capela carolingiană.

Declinul oraşului a început în secolul al XVI-lea, în perioada războaielor religioase. Aachenul se afla prea aproape de frontiera franceză ca să prezinte siguranţă şi prea departe de inima Germaniei pentru a rămâne în continuare un centru important. De altfel, Aachenul a fost pus „sub interdicţie”, căci aparţinea partidei protestante.

Tot la Aachen, căruia francezii îi spun Aix-la-Chapelle, s-au ţinut 17 diete şi 11 sinoade şi s-au încheiat două păci vestite: prima – la 2 mai 1668, în urma războiului purtat de Ludovic al XIV-lea pentru stăpânirea posesiunilor spaniole din Ţările de Jos, iar a doua, la 18 octombrie 1748 – în urma războiului de succesiune la tronul Austriei (1740-1748). În fine, ultimul eveniment de seamă din cronica locală se leagă tot de încheierea unui război – Aachen a fost primul oraş german cucerit de trupele aliate în timpul ultimului război mondial.


Din aceeaşi categorie: Bruges – melancolica „Veneţie a Nordului”


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 11 (68), noiembrie 1972
Sursa FOTO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu