miercuri, 9 iulie 2014

Ce îți dorești cu adevărat?

Foto Up Down
"Cel mai puternic e cel care se stăpânește pe el însuși" - Seneca

Așa că eu ... pentru o zi, aș vrea să merg exact acolo unde mă duce inima ...

Toți, în diferite etape ale vieții noastre sau în fiecare zi (unii), considerăm că știm exact și foarte clar ceea ce vrem, ceea ce ne dorim, toți avem un scop bine definit in viață. Repet, că știm exact …  
Mult mai bine știm ce vrem de la alții, desigur. Și când spun “alții” mă refer la toți cu care avem contact direct sau indirect.
Dar să ne întoarcem la noi înșine, pentru că suntem destul de complicați, zic eu; nu ne ajunge o viață întreagă să ne “descifrăm”. 


Unii dintre noi vom afirma că ne cunoaștem foarte bine, știm ce ne poate capul etc. Și la prima vedere, aruncând o privire superficială, chiar suntem convinși de ceea ce afirmăm.
“Speranța este cel mai mare rău, deoarece prelungește chinul omului” – F. Nietzsche

Ce-ar fi să ne înarmăm cu o doză mare de curaj și să mai aruncăm o privire în “abisul” numit EU.
Chiar așa e? Ne cunoaștem, suntem ceea ce pretindem, suntem ceea ce ne-am dorit? 
Mulți am răspunde, fără să clipim, cu un “DA” sec, dar convingător – ăsta sunt, așa mă cheamă, așa sunt eu pentru că așa vreau eu să fiu.  Și totuși … insist … Așa e? 

Dacă ne întoarcem la anii în care eram cât de cât destul de realiști; idealurile, țelurile, scopurile noastre coincid cu ceea ce suntem și trăim în prezent? Și aici un mă refer la profesie, carieră, situație materială etc. Ca OM. "Acea moderație 'prescrisă' de natură care limitează dorințele noastre la resurse strict necesare nevoilor noastre a fost abandonată; a ajuns acum la acest lucru - că, pentru a dori doar ceea ce este destul este un semn atât de mitocănie cât și de sărăcie totală." - Seneca

Hai să mai luăm o “gură” de curaj, să ne scoatem tot egoismul – în adevăratul sens al cuvântului – și să ne punem întrebarea: "sunt ceea ce vreau să fiu cu adevărat, fac ceea ce îmi doresc cu adevărat?"
Ooo … stați puțin … dar viața nu e ușoară, nu facem întotdeauna ceea ce vrem, trebuie să ne adaptăm, trebuie să ne "upgradăm", să ne reciclăm, trebuie, trebuie, trebuie … "vicisitudinile vieții nu m-au lăsat să devin omul care mi-am dorit" - ar afirma unii. "Hai, mă lași!" - ar gândi alții - "eram tineri si proști, necopți la minte, nici nu știam cu ce se halește viața bla, bla, bla …"

"Nu știu dacă dorința de libertate este cea care ne înrobește sau e sclavagia cea care ne face să ne simțim liberi" – spune fostul meu profesor de filozofie - du-te la școală … găsește-ți  un loc de muncă … căsătorește-te … procreează … ține ritmul … încearcă să fi normal … nu înnebuni … uită-te la televizor … supune-te legilor …  economisește pentru bătrânețe … Acum repetă după mine: “EU SUNT LIBER!” HA HA HA!!!
Da, sunt multe hopuri în viața unui om, scuze găsim tot timpul … de fapt, cred că pierdem extrem de mult timp și ne consumăm neuronii pe găsitul scuzelor  …
Dar nu pe făgașul ăsta vreau s-o luăm (nu că n-ar fi o temă interesantă) … 
Nu! Simplu, concret: câți dintre noi suntem ceea ce vrem sa fim, suntem unde și cu cine vrem să fim?
Ce căutăm toată viața? La ce aspirăm noi pentru noi înșine? Nu suntem la un concurs, deci răspunsurile stereotipice nu sunt valabile.

Acum, dacă am reușit cât de cât să ne detașăm de tipic, de șabloane etc. și știm fiecare dintre noi ce-și dorește cu adevărat … Surprinși? Eu da. Bine, încă nu sunt sigură ce vreau cu adevărat … bipolaritatea o fi de vină, dar să nu mai spuneți la nimeni! ;)
Paulo Coehlo spunea: "Într-o zi te vei trezi și vei constata că nu mai ai timp să faci ce ți-ai dorit. Fă acum ceea ce-ți dorești."
Bine, OK, deal ... și acum ce? Se măresc problemele … se înmulțesc … foarte multe întrebări … nici un răspuns concret …  Corect. Așa că ... ce-i de făcut? Stiți ce? Hai să ne întoarcem la rutină, să continuăm existența noastră banală, insignificantă - în comparație cu Universul, să fim bine înțeleși! ... Sau nu ...
Că banii nu vin singuri, hainele, vasele, mașina, casa nu se curăță singure, familia are nevoie de noi, locul de muncă/șeful nu ne așteaptă să ne trezim și dezmetici din reverie etc. Și uite-așa trece ziua, vine alta, trece luna, trec anii și uităm … ne complacem, ne încăpățânăm să ne încărcăm cu ‘motivational shit’ de unde știm fiecare, ne gândim că sunt alții în situații mult mai grele etc. 

Si vine și ziua "Z", în care ‘aia cu coasa', pe unii ne torturează, lăsându-ne să facem un rezumat al vieții (îl trimite, de regulă, pe “amicul” lui Centurion aka Mario), pe cei mai norocoși ne ia pur si simplu …  
Aaaa … o mențiune, cu permisiunea dumneavoastră: “amicul” nostru, al tuturor – îndrăznesc să spun – ne “vizitează” și pe noi! Doar nu credeți că Centurion e mai privilegiat?!? Are doar 'drepturi de autor'. Probabil că el apleacă mai des și mai bine urechea … noi, ceilalți muritori de rând, suntem prea ocupați să ne luptăm cu viața, cu noi înșine de fapt …

Suntem unii care ne acceptăm soarta (înțelepți, zău, dar mulți ne categorisesc repede ca outsideri și de multe ori chiar și noi înșine), am priceput că viața te bate sau mai bine zis, te bați cu propriile tale arme, n-avem sanse de izbândă și ne resignăm, ne așezăm pe “marginea drumului” și o așteptăm pe ‘aia cu coasa’.

Alții, nu ne dăm batuțnici în ruptul capului, nici în ultimul ceas  – avem drept motto: “when life gives you lemon, make lemonade”, “what doesn’t kill you makes you stronger” etc. – și pare că nimic nu ne doboară. Mulți ne admiră, ne ovaționează, ne dau drept exemplu, încearcă să fie ca noi.  Dar nimeni – nici noi, nici ‘fanii’ – nu realizăm că avem noi singuri grijă sa ne doborâm, să ne învingem… suntem așa de prinși în frenezia luptei, că uităm de unde am plecat și unde vrem să ajungem, de fapt.

Și mai suntem și cei indeciși … suntem un amalgam organizat-dezorganizat de cele două “categorii” de mai sus. Faceți voi o descriere … doar vă puteți imagina cum se comportă …

Și acum (mă) întreb eu: Cum? Care? Care e formula corectă? 
Cum putem să ne împăcăm cu noi înșine, cu viața noastră?
Up, close and personal ...


2 comentarii:

  1. Am lecturat cu maxima atenţie de care sunt în stare zilele astea în care canicula (şi nu exclusiv) îmi zdruncină capacitatea cognitivă.
    O succintă completare, sub forma unor întrebări (retorice, poate): #1: Oare chiar ştim ce ne dorim (cu adevărat)? Şi continuând, #2: Sau sfârşim în a ne iubi dorinţa şi nu obiectul acesteia?
    Nu dezvolt, îţi las plăcerea continuării meditaţiei, în sinea ta ori, de ce nu, în public, într-un nou articol. N-aş vrea să-ţi răpesc gloria fie şi doar rezumând cele două idei de mai înainte, într-un comentariu pe care nu-l citeşte nici măcar mon cher ami, monsieur le Diable :)))

    Dacă tot ai adus vorba, întotdeauna am acordat atenţie deosebită "părţii întunecate", conform unui principiu vechi de când lumea: "ţine-ţi prietenii aproape, însă duşmanul şi mai aproape". Ba, chiar fă-ţi din acesta un aliat, întrucât îţi poţi învinge duşmanul făcându-ţi-l prieten. N-ai bănui asemenea gândire pacifistă tocmai de la un centurion. Aşa-i? ;)

    Ahhh... Mare grijă când te încumeţi să priveşti în abisul numit EU, căci, de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului; ca să citez dintr-un filosof drag ţie (şi mie, de altfel).

    Cât priveşte întrebarea din final, varianta scurtă ar fi: ce se poate face se va face, ce se poate salva se salvează, ce nu, se uită...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru 'maxima atenție' - tradus:'te prind la cotitură?' ;) :P - și pentru completare. Mda, eu mă intreb de ceva vreme (muuultă) dacă știu ce vreau ... nu cred că știu. A doua intrebare e ... e subiect interesant si intens.

      Pe mine chiar mă fascinează partea intunecată; eu consider că fără să cunoaștem negativul, nu suntem capabili să evaluăm sau să valorăm pozitivul.

      Ștergere