Seelöwe (Leul de Mare) este numele de cod al planului german de invadare a Marii Britanii, schiţat la 27 mai 1940 de către contra-amiralul Kurt Fricke şi aprobat de Hitler prin Directiva nr. 16 din 16 iulie 1940, pentru începutul toamnei aceluiaşi an. Debarcarea urma să se efectueze în două valuri,
primul de 100.000, al doilea de 160.000 soldati, adică 30 de divizii plus încă 6 divizii de tancuri, întărite cu 3 divizii motorizate. La acel moment, după calculele O.K.W., (Oberkommando der Wehrmacht) britanicii nu puteau opune mai mult de 17 divizii. Se prevedea ca invazia să aibă loc pe un front larg de 300 km, pe litoralul sudic al Angliei. Planul era însă prea îndrăznet pentru posibilităţile reale ale marinei germane (Kriegsmarine), care nu putea risca o înfruntare decisivă cu forţele navale britanice. Condiţia indispensabilă pentru reuţita invaziei era ca aviaţia germană (Luftwaffe) să asigure supremaţia aeriană deasupra Marii Britanii.
În acest sens, prin Directiva nr. 17 din 1 august 1940, Hitler a ordonat aviaţiei să începerea operaţiunii preliminare, denumită codificat Adlerangriff (Atacul Vulturului), care prevedea anihilarea flotei aeriene engleze si obţinerea supremaţiei absolute în spaţiul aerian al Marii Britanii, urmărind în ultimă instanţă facilitarea debarcării germane în Anglia. Pe parcus, s-a transformat în atacuri de teroare asupra marilor oraşe engleze. Acţiunea a fost declansată la 15 august 1940; au intrat în luptă Flota 2 aeriană cu bazele în Olanda şi sudul Franţei, Flota 3 din nordul Franţei si Flota 5 staţionată în Norvegia si Danemarca. Luftwaffe a utilizat 963 avioane de vânãtoare, 998 bombardiere grele şi 316 bombardiere în picaj; unele surse indică 1.000 avioane de vânătoare şi 1.000 bombardiere. Englezii dispuneau la începutul operaţiunii de 960 avioane de vânătoare şi 250 bombardiere; alte surse dau 57 de escadrile având peste 1.000 avioane de vânătoare, în afară de rezerve. Operaţia a eşuat datorită rezistenţei acerbe a aviaţiei şi antiaerienei britanice bine susţinute de utilizarea radarelor, precum şi a potenţialului industriei aviatice britanice care a echilibrat decalajul numeric dintre cele două flote aeriene.
Bătălia aeriană devenită cunoscută în istorie ca "Bătălia Angliei", a fost pierdută de germani, iar Hitler a amânat, sine die, operaţia "Leul de Mare", la 17 septembrie, pentru ca mai apoi să abandoneze planul de cucerire al Marii Britanii, dând întâietate planului de invazie a URSS, iniţial denumit operaţiunea "Aufbau Ost" (Reclădirea Estului), ulterior "Otto" şi în cele din urmă planul "Barbarossa", pentru a cărei punere în practică Hitler semnează Directiva nr. 21 la data de 18 decembrie 1940. Întrebat de Goering ce le-a lipsit piloţilor Luftwaffe pentru a înfrâge rezistenţa britanicilor, asul german al aerului, Galland a răspuns scurt: "avionul Spitfire".
De ce s-a invadat Wehrmachtul Marea Britanie, o întrebare pentru al cărei răspuns îl putem cita pe feldmareşalul Albert Kesselring: "Deoarece Comandamentul Suprem nu avea de gând cu adevărat să înceapă invazia în Anglia, ci doar manevra cu această eventualitate, ordinele fiind lipsite de claritate şi precizie."
Aceeaşi indecizie, nu neapărat al comandamentelor germane (O.K.W. şi O.K.H. = Oberkommando der Heeres), ci mai degrabă a führerului, este observată încă din timpul luptelor împotriva corpului expediţionar englez (B.E.F. – British Expeditionary Force), când s-au petrecut lucruri stranii. Gruparea de tancuri al lui Kleist, al cărei nucleu format din corpul Panzer XIX comandat de Guderian înaintase vertiginos, până în punctul la care mai era nevoie de un pas pentru ocuparea portului Dunkerque şi prinderea britanicilor într-un cerc de foc (în Flandra) cu retragerea spre mare tăiată, când Hitler dă ordinul de oprire a asaltului. În "Amintirile unui soldat", Guderian notează: "la 24 mai Hitler a oprit pe râul Aa înaintarea aripii stângi. Am rămas uluiţi, Dunkerque, aflat la discreţia tancurilor, a fost trecut în sarcina aviaţiei lui Goering". Degeaba ceruseră insistent generalii von Brauchitsch şi von Bock deblocarea tancurilor, căci Hitler se hotărăşte abia pe 26 mai să permită diviziilor blindate să ocupe portul…era prea târziu. Operaţiunea britanică de evacuare denumită codificat "Dynamo" nu a mai putut să fie oprită. Ministrul de război britanic, Antony Eden, îşi exprima şi el uimirea în "Memorii": "Mi s-a părut misterios faptul că germanii n-au exploatat mai viguros avantajul lor în perimetrul de la Dunkerque".
Unii istorici consideră că "Leul de Mare" nu a fost altceva decât o "fiară împăiată", o sperietoare, un bluf, că niciodată nu s-ar fi putut dovedi o ameninţare autentică, dată fiind supremaţia navală incontestabilă a britanicilor. Totuşi, de ce s-a înecat "Leul de Mare"? Istoricii mai au câteva supoziţii. Prima, indecizia Führerului, care nu era nici pe departe un strateg desăvârşit şi nici nu prea avea obiceiul de a asculta părerile mult mai pertinente ale generalilor experimentaţi de care era înconjurat. O altă variantă, luptele intestine, rivalitatea acerbă dintre comandaţii de arme ale celui de-al III-lea Reich, Goering, un favorit a lui Hitler primise permisiunea de a dovedi supremaţia aviaţiei, într-un moment în care foarte probabil forţele de uscat erau mai în măsură să obţină victoria (cazul Dunkerque). De asemenea, există teoria conform căreia, Hitler dorea să păstreze o portiţă, iluzorie şi deloc realistă, ca de altfel mai toate planurile care i-au aparţinut, pentru o eventuală alianţă cu britanicii împotriva pericolului comunismului din Est (pe care nici englezii nu-l agreau peste poate).
primul de 100.000, al doilea de 160.000 soldati, adică 30 de divizii plus încă 6 divizii de tancuri, întărite cu 3 divizii motorizate. La acel moment, după calculele O.K.W., (Oberkommando der Wehrmacht) britanicii nu puteau opune mai mult de 17 divizii. Se prevedea ca invazia să aibă loc pe un front larg de 300 km, pe litoralul sudic al Angliei. Planul era însă prea îndrăznet pentru posibilităţile reale ale marinei germane (Kriegsmarine), care nu putea risca o înfruntare decisivă cu forţele navale britanice. Condiţia indispensabilă pentru reuţita invaziei era ca aviaţia germană (Luftwaffe) să asigure supremaţia aeriană deasupra Marii Britanii.
În acest sens, prin Directiva nr. 17 din 1 august 1940, Hitler a ordonat aviaţiei să începerea operaţiunii preliminare, denumită codificat Adlerangriff (Atacul Vulturului), care prevedea anihilarea flotei aeriene engleze si obţinerea supremaţiei absolute în spaţiul aerian al Marii Britanii, urmărind în ultimă instanţă facilitarea debarcării germane în Anglia. Pe parcus, s-a transformat în atacuri de teroare asupra marilor oraşe engleze. Acţiunea a fost declansată la 15 august 1940; au intrat în luptă Flota 2 aeriană cu bazele în Olanda şi sudul Franţei, Flota 3 din nordul Franţei si Flota 5 staţionată în Norvegia si Danemarca. Luftwaffe a utilizat 963 avioane de vânãtoare, 998 bombardiere grele şi 316 bombardiere în picaj; unele surse indică 1.000 avioane de vânătoare şi 1.000 bombardiere. Englezii dispuneau la începutul operaţiunii de 960 avioane de vânătoare şi 250 bombardiere; alte surse dau 57 de escadrile având peste 1.000 avioane de vânătoare, în afară de rezerve. Operaţia a eşuat datorită rezistenţei acerbe a aviaţiei şi antiaerienei britanice bine susţinute de utilizarea radarelor, precum şi a potenţialului industriei aviatice britanice care a echilibrat decalajul numeric dintre cele două flote aeriene.
Bătălia aeriană devenită cunoscută în istorie ca "Bătălia Angliei", a fost pierdută de germani, iar Hitler a amânat, sine die, operaţia "Leul de Mare", la 17 septembrie, pentru ca mai apoi să abandoneze planul de cucerire al Marii Britanii, dând întâietate planului de invazie a URSS, iniţial denumit operaţiunea "Aufbau Ost" (Reclădirea Estului), ulterior "Otto" şi în cele din urmă planul "Barbarossa", pentru a cărei punere în practică Hitler semnează Directiva nr. 21 la data de 18 decembrie 1940. Întrebat de Goering ce le-a lipsit piloţilor Luftwaffe pentru a înfrâge rezistenţa britanicilor, asul german al aerului, Galland a răspuns scurt: "avionul Spitfire".
De ce s-a invadat Wehrmachtul Marea Britanie, o întrebare pentru al cărei răspuns îl putem cita pe feldmareşalul Albert Kesselring: "Deoarece Comandamentul Suprem nu avea de gând cu adevărat să înceapă invazia în Anglia, ci doar manevra cu această eventualitate, ordinele fiind lipsite de claritate şi precizie."
Aceeaşi indecizie, nu neapărat al comandamentelor germane (O.K.W. şi O.K.H. = Oberkommando der Heeres), ci mai degrabă a führerului, este observată încă din timpul luptelor împotriva corpului expediţionar englez (B.E.F. – British Expeditionary Force), când s-au petrecut lucruri stranii. Gruparea de tancuri al lui Kleist, al cărei nucleu format din corpul Panzer XIX comandat de Guderian înaintase vertiginos, până în punctul la care mai era nevoie de un pas pentru ocuparea portului Dunkerque şi prinderea britanicilor într-un cerc de foc (în Flandra) cu retragerea spre mare tăiată, când Hitler dă ordinul de oprire a asaltului. În "Amintirile unui soldat", Guderian notează: "la 24 mai Hitler a oprit pe râul Aa înaintarea aripii stângi. Am rămas uluiţi, Dunkerque, aflat la discreţia tancurilor, a fost trecut în sarcina aviaţiei lui Goering". Degeaba ceruseră insistent generalii von Brauchitsch şi von Bock deblocarea tancurilor, căci Hitler se hotărăşte abia pe 26 mai să permită diviziilor blindate să ocupe portul…era prea târziu. Operaţiunea britanică de evacuare denumită codificat "Dynamo" nu a mai putut să fie oprită. Ministrul de război britanic, Antony Eden, îşi exprima şi el uimirea în "Memorii": "Mi s-a părut misterios faptul că germanii n-au exploatat mai viguros avantajul lor în perimetrul de la Dunkerque".
Unii istorici consideră că "Leul de Mare" nu a fost altceva decât o "fiară împăiată", o sperietoare, un bluf, că niciodată nu s-ar fi putut dovedi o ameninţare autentică, dată fiind supremaţia navală incontestabilă a britanicilor. Totuşi, de ce s-a înecat "Leul de Mare"? Istoricii mai au câteva supoziţii. Prima, indecizia Führerului, care nu era nici pe departe un strateg desăvârşit şi nici nu prea avea obiceiul de a asculta părerile mult mai pertinente ale generalilor experimentaţi de care era înconjurat. O altă variantă, luptele intestine, rivalitatea acerbă dintre comandaţii de arme ale celui de-al III-lea Reich, Goering, un favorit a lui Hitler primise permisiunea de a dovedi supremaţia aviaţiei, într-un moment în care foarte probabil forţele de uscat erau mai în măsură să obţină victoria (cazul Dunkerque). De asemenea, există teoria conform căreia, Hitler dorea să păstreze o portiţă, iluzorie şi deloc realistă, ca de altfel mai toate planurile care i-au aparţinut, pentru o eventuală alianţă cu britanicii împotriva pericolului comunismului din Est (pe care nici englezii nu-l agreau peste poate).
Sursa: revista Magazin Istoric, decembrie 1968 şi noiembrie 1974
Sursa foto
Interesant si bun articolul
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru apreciere. Mă bucur dacă am reuşit să-ţi ofer o lectură interesantă şi reconfortantă. Te mai aştep în vizită :)
ȘtergereInedite articole! Multumesc si felicitari pentru aceste postari!
RăspundețiȘtergereEu iti multumesc pentru apreciere. Sunt bucuros sa observ ca mai sunt multi altii interesati, de ce nu, chiar pasionati ca si mi de istorie.
Ștergere