Voinţa de adevăr, ne ademeneşte pe noi oamenii la tot felul de aventuri periculoase ale minţii, întru descoperirea acelei faimoase veridicităţi despre care oameni de rând ori filosofi au vorbit, încă vorbesc şi vor vorbi mereu cu veneraţie, numită simplu "adevăr".
Dar ce probleme spinoase, uneori ciudate, dubioase chiar, ridică toată această infinită căutare a adevărului. Povestea e lungă, şi de fiecare dată pare că e abia la început
Dar ce probleme spinoase, uneori ciudate, dubioase chiar, ridică toată această infinită căutare a adevărului. Povestea e lungă, şi de fiecare dată pare că e abia la început
şi chiar este odată cu următorul pretendent în aflarea răspunsului la întrebarea: ce este adevărul? Nu-i de mirare că până la urmă toată acestă cercetare, care se va dovedi în cele din urmă sterilă, ne face să devenim neîncrezători.
Ne pierdem răbdarea şi ne întoarcem din drum sătui de a căuta răspunsuri căci am ajuns în faza în care dorim să punem întrebări. Întrebăm ce anume în noi năzuieşte la adevăr, zăbovim îndelung căutând originea acestei voinţe şi sfârşim prin a ne împotmoli în faţa unei probleme şi mai profunde.
Filosofăm asupra valorii acestei dorinţe de adevăr, presupunând că noi vrem adevarul; de ce nu mai degrabă incertitudinea, uneori chiar atât de comoda neştiinţă? Totul devine un fel de "rendez-vous" de întrebări şi răspunsuri, iar pe final ni se pare că problema nici n-a fost pusă vreodată, că suntem primii care au zărit-o, privit-o şi au înfruntat-o. Apoi, presupunând că am găsi răspunsul, mai vine o întrebare: vom fi crezuţi oare?
Am scris toate acestea pentru că observ că noi oamenii nu ne bazăm foarte mult pe adevăr, ba nici nu prea-l căutăm (nu nepărat pentru că este relativ), ci mai mult punem preţ pe speranţă, spunându-ne, că totul o să fie bine...şi nu o să fie...decât poate, arareori (şi nu datorită "forţei" de autosugestie, căci speranţei, cu deosebire nu, poate doar norocului). De ce? Pentru că viaţa este minunată, numai că ne pune piedică şi ne trage şuturi ori de câte ori ne prinde, şi nu din "răutate", ci mai degrabă din grija părintească de a ne dezvăţa de viciul traiului în şi prin iluzii, ignorând realitatea şi acceptând opiul speranţei nejustificate întru mai bine.
Iată o temă care presupune perspective ample de discuţie.Unul din conceptele cele mai disputate, iar diversitatea de păreri e nesfârşită. Ce este adevărul?Întrebare care a fost şi va rămâne o curiozitate intelectuală. Nu avem răspuns din partea filozofilor, ei emit păreri, gândesc despre adevăr şi ne fac şi pe noi să gândim adevărul. Îl avem vreodată clar în faţa noastră? Pentru că adevărul nu se raportează la realitate, ci la realităţile noastre. Există mai multe adevăruri. Nu există adevăr universal,obiectiv parafrazându-l pe Nietzsche devenim prizonierii propriilor noastre adevăruri. Omului religios, de pildă, virtuţi ca iubirea, credinţa, speranţa îi relevă adevărul absolut. O viziune simplă printre atâtea altele. Însă nu există sisteme de adevăr cu aplicabilitate generală pentru umanitate. Adevărul impus de tine sau de alţii aspura celorlalţi nu este decât o manifestare a voinţei de putere. Trebuie să vrem să cunoaştem, să interpretăm, să gândim, ,să înţelegem pretenţiile noastre faţă de lume. Nu cred că trebuie căutat neapărat, cum ai spus şi tu, de altfel. Asta mă duce cu gândul la ce spunea Cioran că în orice eroare putem descoperi adevărul.
RăspundețiȘtergerePutem căuta adevărul la nesfârşit, nu-l găsim decât pe cel raportat la propria realitate, căci ce e bine/hrană pentru cineva, cu siguranţa va fi rău/otravă pentru altcineva, tocmai fiindcă adevărul este o noţiune relativă, poate cea mai relativă, un etalon al relativităţii, aparţinând de propria conştiinţă, de Eu-ul fiecăruia. Sigur, un fanatic credincios indiferent de confesiune, va identifica adevărul absolut în D-zeul lui, însă simpla afirmaţie a acestui fapt nu va face pe un ignorant religios să accepte absolutul adevărului dogmatic. Nu că ar fi justă, impunerea adevărului, la care te refereai, ca manifestare a voinţei de putere, dar este explicabilă prin însăşi natura umană, prin conştientizarea propriului Eu, de ce nu prin "pretenţiile" diferite ale celor 2 tipologii descrise de Nietzsche şi alţi filosofi, omul "sclav",care se teme de libertare, nici măcar nu o doreşte, pt că stie că va fi depăşit de situaţie, complacându-se cu traiul "animalului" domestic menit să-şi slujească "stăpânul" (uman sau divin) şi omul care se simte suficient de puternic (nu agreez termenul original, căruia i se pot găsi conotaţii ariene), atât pentru a-şi croi propria cale, cât şi de a-şi asuma rolul de "deschizător de drum" pentru cei anterior menţionaţi, care îl vor urma, fie şi numai din instinct de conservare. Şi, DA... Singura cale sigură de a "vedea" adevărul este eroarea, abracadabranta teorie a naşterii unui lucru din contrariul său. Adevărul din eroare, voinţa de adevăr din aceea de a înşela, acţiunea dezinteresată din egoism, contemplaţia pură şi senină a înteleptului din ardoarea învăţăcelului novice, dar silitor. Evident Cioran citise lucrările lui Nietzsche, chiar le asimilase parţial, aşijderea pe Kant, Schopenhauer, Siemel, Heidegger. Asta mă duce cu gândul la faptul că dacă germanilor ar fi să li se recunoască numai un singur merit, de bunăseamă acesta este filosofia, probabil originea non-latină, foarte puţin înclinată spre "înfloriturile" inutile, le-a conferit mai multă elocinţă şi precizie în definirea unor concepte. Iată ce spunea tot un neamţ, Goethe, "adevărul este o făclie (care ne lumineză calea), însă una înfricoşătoare, o privim clipind (fiindcă ne orbeste lumina) şi ne temem chiar să nu ne ardă".
RăspundețiȘtergereŞi dacă ai pomenit de Goethe , tot el spunea : cercetează-te, dacă eşti sâmbure sau coajă şi că adevărul e ca o ceapă. N-are nici sâmbure, nici coajă. Unde ne situăm noi? Nu cumva suntem în afara lui hic et nunc? În poziţia asta pot oricând să constat adevărul sau falsul. Numai că nu e aşa, nu pot fi înafara mea şi nici a realităţii. O văd ca pe o înfundătură. Şi aici vine scepticul Cioran şi-mi spune că adevărul e o iluzie, o minciună. De ce e Cioran atât de brutal de departe de adevăr? Sau e în miezul lui? Ori simte acut nevoia de adevăr încât îi e teamă de eroare? Când aducem în discuţie adevărul nu facem decât să aducem invariabil în discuţie, propriul nostru adevăr. Cum şi Cioran şi alţii l-au avut pe-al lor, raportat la propria lor realitate. Spui că este relativ, dar relativ la ce? În sens de falsificabil? Şi dacă e relativ atunci şi falsul este relativ. Adevărul meu e mai presus de adevărul tău, de pildă? Sau invers. Dacă eu văd că ninge, iar tu vezi că plouă, amândoi avem adevărul nostru. Sau dacă mie îmi place o pictură-adevărul meu, iar ţie îţi pare banală-adevărul tău. Un concept de folosinţă strict personală prin care ne găsim propriul adevăr pe seama judecăţilor. Dar Kant îmi spune că adevărul unei judecăţi nu poate fi stabilit prin „comparaţia acesteia cu lumea”. Lumea şi obiectele sale sunt doar reprezentări. Şi atunci care sunt criteriile adevărului, cele obiective, materiale ori logice? Pun problema altfel, dincolo de toate definiţiile filozofice, şi spun că e nevoie de un cod minimal de convieţuire bazat pe bunul simţ, cod bazat pe o sumă de adevăruri stabilite fie şi convenţional, ca adevăruri acceptabile pentru majoritatea dintre noi. Adevărul există diferit pentru fiecare dintre noi, asta e concluzia mea, şi chiar această diversitatea a modului de percepţie asupra realităţii dă culoare vieţii. (fie-mi iertată înclinaţia spre „înfloritură”, nu pot să nu păcătuiesc latineşte narând câte puţin)
RăspundețiȘtergereInspirat creatorul lui Faust, poetic chiar, decojind "ceapa" foiţă cu foiţă, ajungem într-un final să nu mai avem nimic din "adevărul" căutat cu frenezie... În cele din urmă nu putem percepe adevărul din afară (de undeva de dincolo de bine si rău) dar nici din interior, pentru că acela este doar al nostru, nu neapărat unanim împărtăşit. Cam asta ar fi povestea relativităţii, în sensul că oricum întoarcem ori sucim problema este subiectivismul cu care vom percepe întotdeauna noţiunea de adevăr. Kant face o afirmaţie logică, dar nu prezintă neapărat definiţia adevărului absolut, l-au mai căutat şi alţii înaintea sa, apoi după şi tot degeaba. Teoretic ar trebui definit logic, dar uite, chiar ai remarcat necesitatea acelui "cod", etic şi moral (ajungem intr-alt capitol al filosofiei), însă oare acele valori cvasi-unanim acceptate sunt intotdeauna si întru totul sincere..., şi revenim la teoria după care tocmai falsitatea/eroarea naşte adevărul...Deja îmi stă mintea-n loc, dar poate că asta-i e hărăzit omului, să fie ispitit de misterele existenţei, şi aici nu mă refer doar la adevăr, fie el al omului de rând sau filosofului, să trăiască într-o continuă căutare de răspunsuri, ce probabil nu vor veni vreodată, în timp ce numărul semnelor de întrebare creşte constant. Nicio problemă în privinţa "infloriturilor", sufăr de aceeaşi sindrom, prin urmare înţeleg tentaţia; în plus eu am scuza străbunicului italian, deci mai aproape de Roma şi clasica retorică latină.
RăspundețiȘtergereMultumesc, pentru comentarii, o adevărată plăcere să le citesc, dar mai ales să le "rumeg".