duminică, 10 februarie 2013

Virtuţile noastre

Farmecul expunerii unei opinii, atât în viaţa reală, cât mai ales în mediul virtual al unui blog, constă în bună măsură şi în faptul că este contestabilă. O părere seduce o anume categorie de auditoriu, dar în paralel poate naşte controverse pentru un alt segment al celor care ascultă ori citesc respectiva opinie. Poate că tocmai acestui farmec aparte îşi datorează supravieţuirea anumite teorii, mai mult sau mai puţin filosofice, mereu apare cineva
care se simte îndeajuns de puternic şi deopotrivă curajos pentru a o contesta.

Iată că, astăzi, mă simt şi eu suficient de încrezător, nu neapărat în a contesta, ci mai degrabă a puncta unele aspecte referitoare la subiectul arhicunoscut numit virtute. Mereu omul a lăudat virtuţiile, prezenţa lor în caracterul uman şi desigur a blamat absenţa fie şi parţială a acestora.

Prima virtute care îmi vine acum în minte se referă la ceea ce numim acţiune dezinteresată. Filosofii din toate timpurile, aparţinând diverselor şcoli şi-au abătut atenţia asupra acestei virtuţi. La fel au făcut o seamă de autori de beletristică, născocind un personaj a cărui comportament de notă aceeaşi calitate a firii umane. La auzul elogiilor aduse omului dezinteresat, virtuţii de care îi sunt animate acţiunile, nu-mi pot reprima o constatare banală, meschină poate, anume că, tocmai această acţiune dezinteresată este de fapt un act conştient şi cât se poate de interesant şi interesat, aşteptând să se împlinească condiţia de care a fost determinat. Popular spus, fac ceva fără alt intreres, cu condiţia (trecută sub tăcere) ca..., la final să obţin altceva. Să luăm de pildă, exemplul altruistului, animat desigur de acea stare sufletească, morală, de a face bine în folosul altora fără un interes subsidiar, o virtute laică dar şi religioasă, unanim acceptată. Oare? Nu cumva îmbrăţişăm cu atâta ardoare atât de moralul altruism tocmai pentru a ne mângâia orgoliul, ori chiar vanitatea. Oare nu este o încercare de a obţine aprecierea pozitivă a celorlalţi, care ne vor considera mai buni şi mai drepţi. Şi oare, pentru unii care pun preţ pe religie, pe învăţăturile cărţilor sfinte, nu este un mod prin care speră ei, se vor evidenţia în faţa divinităţii, aşteptând se-ntelege recompensa. Dar iubirea, poate vă întrebaţi, nu este un etalon al actelor dezinteresate. Mai reflectaţi... Se poate oare ca tocmai dragostea să fie un sentiment lipsit de egoism. "Pentru femeie bărbatul nu este altceva decât mijlocul prin care îşi atinge scopul, acesta fiind copilul", spunea demult un înţelept, iar acesta este doar unul din motivele egoismului dezinteresat al iubirii, mai sunt şi altele, numeroase. Veţi spune poate că nu e nimic mai dezinteresat decât acţiunea celui care se sacrifică. Chiar aşa să fie, oare? Numai acela care a făcut cu adevărat un sacrificiu ştie că pentru aceasta a cerut şi a primit ceva în schimb, renunţând la ceva din sine în folosul unei alte părţi a sinelui, a sacrificat dintr-o parte pentru a câştiga în cealaltă. Mult aplaudatele actele filantropice nu sunt cumva expresia unui orgoliu nemăsurat dus până la vanitate, care nu e câtuşi de puţin o virtute.

O altă virtute asupra căreia îmi îngădui să mă opresc şi să reflectez, ar fi compătimirea, oare chiar întotdeauna este sincer acest nobil sentiment, meritând să fie catalogat drept o virtute a aceluia care o afişează. Oare, compasiunea afişată în faţa unei nenorociri nu are un pic şi din bucuria că nu suntem într-o situaţie similară. Nu în ultimul rând, în spatele uşilor mult propovăduitei compătimiri, deseori se aude geamătul dispreţului de sine. Omul e atât de orgolios, de stăpânit de o teribilă nemulţumire de sine, ceea ce îl face să sufere. Comprimând totul într-o frază, un joc de cuvinte, putem spune că el, omul pătimeşte, vanitatea îi impune să nege şi doar să compătimească.

Să-ţi iubeşti duşmanul, iată un alt precept încadrabil între vituţile omului, pe limba vulgului, "dacă cineva, îţi dă o palmă, întoarce şi celălalt obraz". Cam câţi dintre noi pot să se ralieze acestui act de supremă virtute, adică de a ierta pe acela care l-a rănit cândva şi o va face ori de câte ori va avea ocazia. Pentru cazul acesta s-a inventa cugetarea "ţine-ţi prietenii aproape iar duşmanii şi mai aproape", am mari îndoieli că Sun Tzu, căci el rostit-o pentru întâia oară, se gândea tocmai la nobilul sentiment de iubire a aproapelui.

Mai sunt numeroase alte virtuţi asociate fiinţei umane, nu le voi enumera, căutaţi-le, citiţi-le, analizaţi-le şi reflectaţi asupra lor, veţi fi surpinsi de cât de puternici şi curajoşi vă veţi considera în a avea propria opinie, nu obligatoriu contestatară, posibil complementară.

Duminică plăcută vă doresc

2 comentarii:

  1. Excelent abordat subiectul acestui articol.E greu de crezut că o acţiune poate vreodată să fie dezinteresata, având în vedere că o realizează individul a cărui mod de gândire este subiectiv. Percepţia individului este guvernată întotdeauna de propriul interes. Cred că doar când ne pierdem busola acestei percepţii afirmăm "nu fac pentru mine ceea ce fac" ci pentru celălalt sau pentru ţară sau mai ştiu eu pentru cine. În rest, ne place sau nu, suntem egoişti.Poate că relaţiile interumane ar funcţiona bine dacă fiecare ar şti ce oferă şi de ceea ce are nevoie.
    Mă gândesc la un aspect al altruismului, voluntariatul. Să oferi cu voinţă, generozitate, dragoste acele lucrurile care lipsesc.Voluntariatul autentic îl transformă pe cel care îl practică, dezvoltă partea sa nobilă, bună. Aici pot vedea acţiunea dezinteresată. Poate greşesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Lauda mă ruşinează, fiindcă o cerşesc în ascuns", spunea R.Tagore, totuşi remarc cu plăcere că rar se găseşte cineva care să recunoască egoismul care ne guvernează (fie că ne place ori ba), comportamentul. Pentru mine este logic şi natural, nu văd ce altceva ar exprima însăşi conştiinţa de sine, pt. că odată ce ne conştientizăm pe noi înşine, pe cale de consecinţă ar trebui să ne acceptăm egoismul fiinţei.
    Da, voluntariatul autentic, misionar al Maicii Tereza, de pildă, este incontestabil, deasupra îndoielii, şi mai sunt numeroase alte acte ce trădează acţiuni absolut dezinteresate, aproape superioare condiţiei umane. Dar, scepticului din mine, nu-i poate scăpa un al tip de acţiuni de genul "hai să strângem pet-urile şi restul gunoiului" ori alte misii cu tentă "eco", a căror cauzalitate poate include nu doar gestul voluntar ci în egală masură dacă nu chiar într-una determinantă, dorinţa venită din interiorul fiinţei noastre "egoiste", de a încerca măcar să ne facem viaţa/lumea mai bună/curată. Iar, dacă aş ţine morţiş să par cinic, aş pune asta pe seama necesităţii de a ne mângâia orgoliul (altă faţetă a conştiintei de sine, implicit egoismului), căci vai ce bine ne e atunci când auzim (fie numai în gând), ce destoinici suntem, adevărate modele demne de urmat. Na, că am zis-o, scepticismul ori aroganţa intrinsecă egoismului, pe care nu incerc să le reneg, căci oricum ar fi inutil şi lipsit de finalitate, tot om supus erorii rămân. Mulţumesc pentru generozitatea comentariilor şi desigur pentru plăcerea oferită de discuţiile poate atipice pentru un blog personal, de până acum.

    RăspundețiȘtergere