Iarna din noi

Ştiu că mai este aproape o lună, până vine primăvara, cel puţin calendaristic vorbind. Eu însă o aştept cu nerăbdare, şi nu neapărat pe cea calendaristică ori astronomică, puţin mai întârziată, ci mai degraba aştept primăvara din inima oamenilor, aceea care va face să înflorească "cireşii sufletului". În egală măsură aştept "vara", când se coc "roadele", şi "toamna" când acestea se împlinesc, numai bune de

"cules", "gustat" şi apreciat, de ce nu chiar "însilozat", să fie de rezervă pe timpul următorului "îngheţ" din iarna ce va să vie.

Vă întrebaţi desigur de ce această introducere alambicată, amestecând anotimpurile cu inima şi sufletul semenilor. Simplu, m-am săturat de “iarna” aceasta ingheţată, care mă face să remarc uneori veridicitatea unui enunţ citit cândva demult, în nu mai ştiu ce carte, conform căruia, omul este un animal de pradă, cel mai periculos şi avid de sânge (nu neapărat la propriu).

Destul de greu de închipuit că nu v-aţi intersectat destinele măcar o singură dată acest tip de oameni, printre simpli cunoscuţi, vecini, colegi, amici uneori, sau mai rar, prieteni, aşa că sigur îi veţi recunoaşte. Sunt genul de oameni care îţi vor da întotdeauna dreptate atunci când vorbeşti despre orice, mai mult, te vor lauda pentru agerimea minţii ori profunzimea gândirii. Mai apoi iese la iveală acea "iarnă îngheţată" despre care vă vorbeam, micimea caracterului duplicitar, vor vorbi cu alţii denigrând tocmai ceea ce deunăzi admirau, chiar adăugând cu de la sine putere fapte sau cuvinte, pentru a deturna conotaţia discuţiei iniţiale, creionându-vă astfel o imagine cât mai blamabilă. Ei nu vă vor spune niciodată în faţă ceea ce gândesc, se tem de lumină, atacă nevăzuţi, noaptea, când e întuneric (majoritatea prădătorilor atacă noaptea) şi nu doar atât, vor uza şi de tactica ambuscadei (altă strategie a prădătorului), atunci când te aştepţi mai puţin sau deloc, pentru că nu i-ai greşit cu nimic respectivului.

Personal, dacă sunt întrebat şi bineînţeles am o părere despre respectivul subiect, mi-o exprim fără ocolişuri, indiferent dacă place sau nu. Dacă cineva se supără, nu-i problema mea, ştiţi vorba: "s-a supărat ca văcarul pe sat". De fapt nici nu-mi pasă dacă cuiva i se pare nedrept că nu-i împărtăşesc opinia, la fel cum mă preocupă foarte puţin spre deloc dacă altcineva e de acord ori ba cu părerea mea. Ştiu, unora li se va părea o atitudine insensibilă, ba chiar asocială, totuşi o prefer linguşelii care uşor şi mai repede decât gândul ia cale denigrării. Oricum, mi se pare onorabil să am acea minimă doză de tărie de caracter pentru ca atunci când nu sunt de acord cu ceva sau cineva să o fac făţiş nu pe la colţuri.

Desigur, mai există bârfele vecinilor care de prea puţine ori, (niciodată, aş spune) cunosc toate detaliile referind un anume subiect, dar se lansează în dezbateri mai ceva ca-n camerele reunite ale Parlamentului. Aici, din nefericire, e o singură vorbă: "gura lumii e slobodă…, doar pământul o astupă". Eu, tot rămân cu o nedumerire, anume ce anume îi "mână-n luptă", care e folosul acelor discuţii sterile, desigur afară de a umple poate surplusul de timp liber, care (utilitarist fiind) aş zice că ar putea fi folosit întru scopuri ceva mai nobile, cititul unei cărţi de pildă. Un lucru este însă cert, vecinii întotdeauna ştiu mai bine decât tine ce ai în propria curte.

Ah, aproape să-i uit, mai sunt răutăcioşii, invidioşii, spiritele machiavelice de profesie, se întâlnesc cu precădere la locul de muncă, dar nu numai, iar ăstora n-ai ce la face. Au înrădăcinat un adânc complex de inferioritate, datorat prea multelor dăţi în care au trebuit să repete că strugurii sunt acrii, celebra replică a vulpii lui Esop, care încerca astfel să-şi mascheze "onorabil" neputinţa.

Recitesc cele scrise şi-mi dau seama cât de trist este nu atât să întâlneşti asemenea oameni cât mai ales să fii în pielea lor. Privesc spre fereastră şi văd o zi mohorâtă de început de februarie…, am găsit "vinovatul" pentru cele scrise azi. Vremea de afară mi-a purtat gândul spre cerul acoperit cu nori plumburii grosi şi grei, spre aerul îngheţat al iernii din inima şi sufletul unor semeni nefericiţi, neposesori de caracter.

În final vă propun un experiment. Cei care nu aţi întâlnit vreodată oameni din categoriile sus menţionate daţi click pe G+, asta ca să nu se creeze impresia că am pornit la vânătoare de plusuri. Ceilalţi, care ştiţi despre ce vorbesc, aveţi liber la comentarii, dar nu prea multe fiindcă nici să dobor vreun record de gen nu doresc ;-)

S-aveţi o duminică minunată. Primăvara vine curând.