În ce avem încredere

Am fost curios să aflu în ce mai cred români, spre ce sau cine, îşi îndreaptă speranţele, prin urmare am apelat la întotdeauna eficienta căutare pe google. Rezultatele nu m-au surprins peste măsură, sunt cam tot acelea pe care le cunoşteam din trecutele tangenţe cu acest subiect, mai bine zis le bănuiam, dat fiind că nu m-am născut ieri şi nici n-am ajuns pe plaiurile mioritice din galaxia vecină. Iată două adrese pe care le puteţi

consulta dacă vă roade curiozitatea ori nu aveţi încredere în propriile intuiţii: Adresa1 (un top al încrederii în instituţii şi profesii), Adresa2 (topul încrederii în instituţii).

N-am de gând să mă lansez într-o analiză detaliată a acestor clasamente referitoare la nivelul de încredere al conaţionalilor faţă de diferite instituţii sau profesii. Cum era de aşteptat, conduc biserica, pompierii şi armata, atunci când vorbim despre încrederea în instituţii, iar ca o paranteză, mă uimeşte prezenţa mass-media, unealta obscură a propagandei unor stăpâni aşijderea, cocoţaţă pe la mijlocul topului. La încrederea în profesii sunt iarăşi rezultate previzibile, poate doar o uşoară neconcordanţă între locul 8 ocupat de preoţi (55%) şi poziţia dominantă a bisericii.

Totuşi, aş fi curios să ştiu pe ce loc se află încrederea în sine a românului, în propria sa persoană, ca individ. N-am găsit un sondaj de opinie care să releve şi totodată să mă lămurească asupra acestei întrebări. Presupun, recunosc cu oarecare maliţiozitate, că procentul încrederii în sine ar fi destul mic, foarte probabil mai mic decât cel afişat pentru clasa politică. Când fac această afirmaţie am în minte un motiv cât se poate de simplu, deloc filosofic, unii l-ar numi blasfemie. Decât să ai încredere în tine, în ceea ce poţi face cu puterea braţelor sau a minţii pentru a obţine acel ceva care te face să te simţi împlinit, fericit chiar, e mult mai simplu să crezi în basme. Să crezi că stând cu mâinile încrucişate doar aşteptând, totul va veni de la sine, graţie credinţei în acel ceva/cineva, de nimeni văzut şi despre care nimeni nu poate garanta că îţi va îndeplini toate dorinţele. De fapt, tot trebuie să faci ceva, un minim efort de a face semnul crucii (ortodoxe sau catolice, am înţeles că există vreo două diferenţe), eventual să calci regulat pragul vreunei biserici, să te îmbulzeşti pentru a atinge vreo icoană lăcrimândă, ori mai eficient să atingi moaştele unui oarecare sfânt făcător de minuni şi chiar să înveţi câteva rugăciuni, pentru ca Providenţa să te privească cu o mai mare îngăduinţă, de ce nu chiar să te favorizeze, căci nu-i aşa, astfel ţi-ai dovedit cu prisosinţă evlavia. Recunosc, nu-i atât de simplu şi nicidecum la îndemâna oricui.

În concluzie, unele dintre procentele de încredere prezentate în sondajele de opinie respectă un curs logic, o scară normală a valorii, altele sunt anapoda rău de tot, inclusiv procentul obţinut de cârmuitori (instituţii şi persoane), nu de alta, dar tot noi i-am votat, se presupune că am făcut-o având încredere în programul chiar fantasmagoric (deseori) prezentat cu ostentaţie pe parcursul campaniei electorale. Sau poate că nu...