Efect de bumerang

Se apropie sfârşitul de an, poate de asta cam bate vântul p-aici, dacă e să iau în considerare cele trei (3) texte postate pe blog în 11 zile. Toată lumea îşi face bilanţul anului care tocmai stă să se încheie, unora le iese cu plus, altora cu minus, iar alţii sunt pe zero (fericiţii de ei, n-au „profit”, deci nu plătesc impozite). Apropo, n-or fi inventat aleşii vreo taxă pe fericire, asta pe lângă noile hotărâri înţelepte, luate la ceas de seară (precum şpringarii) şi
votate, cu aplomb şi unanim acord, dis-de-dimineaţă. Nu insist asupra acestui aspect, de ce mi-aş strica ziua cu bună ştiinţă…

Mă uit pe calendar, iau notă de data înscrisă şi cad în păcatul rememorării trecutului. Prima chestie care-mi trece prin minte (şi asta se întâmplă fără sprijinul revelator al domnului drac, de care am beneficiat de vreo două ori şi am promisiuni pentru cel puţin încă o revelaţie) este TIMPUL. Eternul şi tăcutul duşman. Zic tăcut pentru că au devenit tot mai rare ceasurile care ticăie, ştiţi voi, clasicul TIC-TAC (nu „grăunţele” alea cu două calorii) al ceasurilor mecanice. Acum timpul curge silenţios, efectul a însă rămas acelaşi, ucide. Întâi vise, speranţe, iar în final… ce-a mai rămas, dar atunci nu mai contează. În cele din urmă realizez că, timpul este un inamic atipic, mai degrabă un fals prieten. Abia aştepţi să treacă, pentru că, „prieten” fiindu-ţi, te apropie de ceva aşteptat, planificat, dorit… Oarecum, acest „tic-tac” îţi este de folos, de duce către CEVA important, dar în acelaşi timp te apropii şi de altceva... Vorbim despre dictonul latin inscripţionat pe unele vechi orologii: „Omnes vulnerant, ultima necat” - „Toate rănesc, ultima ucide” (cu referire la secunde sau ore). Perfid „prieten”, ticăitul său constant are un efect parcă hipnotic. Întotdeauna ne „încălzeşte” ideea că avem timp suficient. Firesc, la 20, 25 de ani, aşa este; mai ai cel puţin 40 de ani înainte poate chiar 50, însă perspectiva se schimbă radical atunci când ai ajuns la 40 de ani şi mai ai în faţă 20, 25, poate 30. Începând de aici conştientizezi că ticăitul „prietenului” n-a fost chiar atât de sincer, cândva, destul de curând, se va opri, desigur, doar pentru tine, nu-i va păsa dacă ai reuşit ori nu să te foloseşti cum se cuvine de el, dacă ţi-ai împlinit aşteptările şi eşti mulţumit. TIMPUL va continua să ticăie pentru alte şi mereu alte „victime”.

Nu vă speriaţi, n-am căzut în depresie, de fapt sunt chiar în toane bune, probabil efectul psihologic dat de sărbătorile care se apropie. Tot omu’ e mai vesel în această perioadă, nimic deosebit, doar timpul e la fel, trece, doar că avem tendinţa de a ignora realitatea. Cum spuneam, ne preocupă mult prea mult „încheierea de sfârşit de an şi planificarea viitoarelor proiecte măreţe. Cu astea ne vom „îmbăta” până către finele anului ce vine, iar apoi o vom lua de la capăt. Rezultate? Poate apar, poate nu, nu asta-i important, marea noastră „realizare” rămâne faptul că ne-am trasat liniile directoare pentru viitorul apropiat, mediu ori îndepărtat (de asta doar optimiştii incurabil sunt capabili). Până aici totul este în regulă, s-ar zice. Dar nu-i atât de simplu. Apare teama, alt duşman notoriu. Frica de eşec, de imposibilitatea realizării planului pe care tocmai l-ai elaborat şi care te face acum să priveşti încrezător în viitor. Sigur, în cele din urmă, teama aceasta îşi are rădăcinile în TIMP, mai exact, în trecerea implacabilă a acestuia. Ne este teamă că nu vom avea destul timp; uneori aşa şi este, timpul nu iartă.

Uite aşa, uităm să ne bucurăm de ce avem la un moment dat. Avem (probabil majoritatea) obiceiul de a nu aprecia prezentul cu tot ce există în el. Visăm la viitor, la ipotetica fericire dată de un CEVA presupus doar, inexistent şi care adeseori va refuza să se materializeze. Însă nu ne pasă, insistăm în a ne hrăni (îmbăta, dacă preferaţi lichidele) cu iluzii, cu presupunerea că totul va intra pe un făgaş prielnic. Ajungem să apreciem valoarea unui CEVA doar vorbind la trecut, uneori la viitor, însă în acest caz este vorba despre o presupusă bucurie... Deloc mulţumitor, fie şi numai dacă ne gândim că de obicei va rămâne într-un plan virtual.

Şi atunci altceva, la fel de perfid, îşi face apariţia sentimentul că orice ai face n-ai cum să ieşi învingător în această înfruntare cu TIMPUL. Realizezi că omul nu poate să fie fericit tocmai pentru că nu apreciază nimic din ce are la timpul prezent. Abia atunci când acel ceva dispare ori când o anume acţiune nu mai reprezintă o opţiune viabilă, apare regretul, dar înaintea lui aprecierea pentru acel CEVA care nu mai este. Necazul este că aprecierea tardivă a ceva care ne făcea fericiţi, împliniţi, mulţumiţi, nu ne ajută să recuperăm perioada benefică, se cheamă că „am pierdut trenul”, sau cum spunea bunica mea, „a trecut baba cu colacul”.

Am ajuns, în sfârşit, la ultimul paragraf, acela care ar trebui să justifice titlul acestui text. Efect de bumerang, nu cumva cam asta se întâmplă atunci când aşteptăm, trecerea timpului întrucât ne apropie de acel CEVA important, care ne mulţumeşte şi ne bucură. Între timp uităm să ne bucurăm de acel CEVA din prezent, îl vom regreta mai apoi, însă, pe moment viitorul pare mult mai ispititor. Seamănă puţin cu zicala: „ a da vrabia din mână pe cioara de pe gard”, dar desigur constientizarea lipsei de logică apare prea târziu. Timpul a trecut, noi am fi putut însă să ne oprim pentru o vreme şi să ne bucurăm de oferta, chiar dacă mai modestă, a prezentului. N-am făcut-o, ne-a păcălit iluzia strălucitoare a unui CEVA din (ipoteticul) viitor. De fapt, ne-am păcălit singuri, căci eroarea de calcul ne aparţine: „nimeni nu te poate înşela, te înşeli numai tu însuţi” – J.W. Goethe; deştept om...

Ciudat gând… Am impresia că, mai un pic şi se întâmplă CEVA… Simt schimbarea, undeva în interiorul fiinţei şi aştept trecerea timpului, „prietenul” care mă apropie de acel ipotetic CEVA, mai bun, menit să mă bucure, să mă mulţumească pe deplin. Până atunci, îmi umplu paharul, mai aprind o ţigară, mai aleg un CEVA de care TIMPUL mă va apropia… Şi aştept... Ce aştept? Ce va veni...


Sursa FOTO