Enigme ale istoriei: asasinul lui Mozart

Puşkin a închinat una dintre lucrările sale de teatru – o tragedie în versuri – relaţiilor dintre marele compozitor Wolfgang Amadeus Mozart şi un muzician de mâna a doua, dar foarte la modă în acea epocă, Antonio Salieri. Invidiind talentul şi succesul lui Mozart, Salieri îl otrăveşte: acesta este foarte pe scurt, subiectul piesei, care în zilele noastre trece drept o frumoasă parabolă romantică a geniului căzut victimă mediocrităţii. Atunci când a fost prezentată pentru prima oară, multă lume îşi punea cu toată seriozitatea întrebarea dacă tragedia poetului rus nu se întemeiază totuşi pe un fapt autentic.

După o lungă pauză, problema a fost din nou abordată, de către Igor Belza, un istoric în istoria muzicii. Investigaţiile
acestuia au scos la iveală o serie de evenimente noi, fie ignorate până atunci, fie ştiute cândva, dar date uitării, care par să facă din piesa lui Puşkin transpunerea artistică a unui eveniment real. Un argument în acest sens îl constituie, de altfel, marele respect pentru istorie al părintelui literar al lui Evgheni Oneghin, care nu admitea deformarea adevărului de dragul efectelor artistice. Consecvent acestui principiu, Puşkin a zugrăvit conform datelor reale, o seamă de personalităţi istorice, inclusiv cele pe care oficialităţile vremii le condamnau fără drept de apel, cum era, de pildă, răzvrătitul Emilian Pugaciov. Pe baza acestor considerente este destul de puţin probabil ca poetul să fi trecut peste scrupulele sale tocmai în privinţa lui Salieri, care murise cu un an înainte ca ideea piesei să fi încolţit în mintea autorului ei.

În acea epocă, opinia că Salieri ar fi fost vinovat de moartea lui Mozart avea o circulaţie destul de largă în Europa, mai ales în Austria. Dintre sursele pe care Puşkin le-ar fi avut la dispoziţie, una este cunoscută în mod cert: saloanele contelui Fickelmant, ambasadorul Austriei la curtea imperială din Sankt Petersburg, căsătorit cu Dolly Kirova, prietenă apropiată a poetului. În jurnalul personal al personal al ambasadorului figurează numeroase însemnări referitoare la întâlnirile sale cu Puşkin, pe care-l ţinea la curent cu principalele probleme ale actualităţii internaţionale, reflectate în presa vieneză. Or, în 1825, când a murit Salieri, toate ziarele din capitala Austriei scriau despre bănuiala ce plutea asupra lui în legătură cu asasinarea lui Mozart.

Chiar Salieri recunoscuse, în câteva rânduri, că era autorul aceste crime. Dar mărturisirile lui fuseseră făcute în perioadele de delir ale maladiei nervoase de care suferea şi de fiecare dată după criză le dezminţea. Nu trebuie uitat că, pe atunci, Salieri se bucura de cercurilor artistocatice, purtând chiar titlul onorific foarte râvnit de Hofmusikus (muzician al curţii imperiale). Totuşi, dubiul stăruia.

Tot în acel timp, Beethoven, atins de surditate completă, discuta cu prietenii şi cunoscuţii săi prin intermediul scrisului; replicile schimbate între ei s-au păstrat în aşa-numitele „Caiete de conversaţie” ale compozitorului, în care îşi găseau ecou şi suspiciunile din jurul lui Salieri. În 1823, ziaristul vienez Schick nota pe unul dintre caiete: „Salieri şi-a tăiat beregata, dar nu a murit”. Câteva luni mai târziu, acelaşi Schick îl informa pe Beethoven: „Pun rămăşag o sută contra unul că mărturisirile lui Salieri sunt veridice. Felul în care a murit Mozart nu face decât să confirme vina lui”. Ziaristul făcea aluzie la aspectul bizar pe cere-l prezentase trupul neînsufleţit al celebrului compozitor: un edem pronunţat îl făcea să semene cu cadavrul unui înecat şi o erupţie, inexplicabilă din punct de vedere medical, îi acoperea toată pielea.

În primăvara anului 1825, când Salieri căzu din nou pradă delirului său ciclic, nepotul lui Beethoven scria pe un caiet de conversaţie al acestuia că Hofmuzikus „afirmă că l-a ucis pe Mozart”. Foarte curând după această însemnare urma o alta aparţinând lui Schindler, prieten intim şi biograf al lui Beethoven: „Lui Salieri îi merge foarte rău. S-a prăbuşit cu totul. Când delirează, ia asupra lui vina morţii lui Mozart, spunând că i-a dat otravă. E adevărul gol-goluţ şi el vrea, desigur, să-şi mai descarce conştiinţa. Dovadă că nicio crimă nu rămâne nepedepsită”.

De ce îl interesa atât de mult pe Beethoven soarta Hofmusikusului Salieri? Răspunzând la această întrebare, un alt cercetător, Boris Kremnev, unul dintre cei mai apreciaţi biografi ai lui Mozart, arată că Salieri îl persecutase şi pe compozitorul celor nouă nemuritoare simfonii. În 1809, acesta scria editorului său din Viena că muzicianul de origine italiană era primul dintre duşmanii săi din capitala Austriei. În aceeaşi ordine de idei, este interesant de amintit că, după cum afirma muzicologul vienez Franz Farga, Schubert ar fi fost şi el o victimă a intrigilor de culise ale aceluiaşi Salieri.

Teza conform căreia autoacuzaţiile acestuia au drept cauză fantezia unei minţi bolnave nu rezistă unei analize serioase. O scrisoare a lui Salieri arată că el intenţiona să-şi pună capăt zilelor încă din 1821, cu doi ani şi jumătate înainte de a face realmente prima tentativă. În tot acest interval, el şi-a îndeplinit numeroase obligaţii oficiale, fără a lăsa să se vadă vreun semn de alienare mintală, ceea ce poate duce la presupunerea că intenţia de a se sinucide, precum şi maladia nervoasă care a survenit ulterior, erau consecinţele unor violente mustrări de conştiinţă.

Pe de altă parte, diagnosticele clasice, care atribuiau moartea lui Mozart fie tuberculozei, fie meningitei, fie nefritei, sunt contrazise, în anii ce au urmat, de numeroase somităţi medicale. Astfel, după părerea savantului german dr. Dieter Kerner, Mozart a decedat în urma unei intoxicaţii cu sublimat de mercur. Salieri declara că turnase otrava într-un pahar cu vin, cunoscut fiind faptul că toxicitatea sublimatului creşte enorm atunci când este amestecat cu o băutură alcoolică. O altă circumstanţă agravantă pentru Hofmusikus o furnizează compozitorul ceh Tomašek, care, în memoriile sale susţine că Salieri se făcuse vinovat de o altă fărădelege, însuşindu-şi multe dintre lucrările inedite ale compozitorului francez Gluck, după moartea acestuia.

Ultima piesă la dosar o aduce muzicologul Igor Belza, menţionat anterior. Cercetând jurnalul intim pe care editorul britanic Vincet Novello l-a redactat împreună cu soţia sa, el a descoperit o însemnare din 1828, după o vizită la văduva lui Mozart. Aceasta a declarat lui Novello că înainte de a intra în agonie Mozart îi spusese: „Mor otrăvit de mâna lui Salieri”.

S-ar părea că vina lui Salieri nu este totuşi definitiv stabilită. În orice caz, muzicienii i-au aplicat, printr-un acord tacit, cea mai grea pedeapsă pentru un compozitor: lucrările sale nu au mai fost executate de la moartea sa şi până astăzi, în nici o sală de concert, în nici un teatru de operă. Numele de Salieri ar fi fost dat cu desăvârşire uitării dacă nu s-ar fi asociat de cel al victimei sale: Wolfgang Amadeus Mozart.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 8 (41) august 1970
Sursa FOTO