luni, 23 decembrie 2013

Prăbuşirea frontului belgian

Invadarea Belgiei mai 1940
Coloană de tancuri germane Panzer I
vestul Belgiei, mai 1940
Înfrângerile neaşteptate suscită întotdeauna semne de întrebare. Rezultatul, catastrofal pentru democraţiile occidentale, înregistrat în campania din 1940 nu face excepţie de la regulă. În numai câteva săptămâni, armatele olandeză, belgiană şi franceză au depus pe rând armele. Un dezastru pe cât de total pe atât de fulgerător n-a putut decât să trezească fireasca dorinţă de a înţelege ce se întâmplase de fapt. S-a vorbit de un dezechilibru de forţe, s-a adus în discuţie trădarea, ba chiar s-au găsit câţiva ţapi ispăşitori,
spre a satisface indignarea opiniei publice. Mai întâi generalul André Corap, nefericitul comandant al Armatei 9 franceze, înfrânt pe Meusa. După capitularea Belgiei, răspunderea nenorocirilor a fost pusă pe seama regelui Leopold III. Apoi, după Dunquerque, a venit rândul englezilor să fie blamaţi. Ultimele cercetări arată că toate acestea sunt fie legende inventate cu diferite scopuri, fie pur şi simplu exagerări. Pentru a înţelege istoria, istoricul Jean Van Welkenhuyzen (directorul Centrului de cercetări şi studii istorice aupra celui de-al doilea război mondial din Bruxelles) nu se precipită să tragă concluzii. El se concentrează asupra studiului faptelor, încercând să descopere adevărul. Se străduie să reconstituie ambianţa momentului, căutând să privească cu ochii actorilor dramei.

La 10 mai 1940, generalul Gamelin (comandantul suprem al armatei franceze), primi ştirea ofensivei germane - Germania nazistă trece la aplicarea "Fall Gelb" - fără să se neliniştească prea mult, ba chiar simţi un oarecare sentiment de uşurare. Aştepta de multă vreme o acţiune a Germaniei naziste. Agresiunea asupra Olandei şi Belgiei corespundea întocmai ipotezei în virtutea căreia îşi concepuse planurile. Luase contact cu belgienii, existând posibilitatea ca operaţiile celor două armate să fie coordonate. Raportul global de forţe părea îndeajuns de echilibrat iar speranţa că poate ţine piept ofensivei era justificată. Pe lângă aceasta, atacul german îl scotea pe el dintr-o încurcătură. În ajun, în timpul şedinţei Consiliului de Miniştri, unde se examina cursul prea puţin satisfăcător pentru Aliaţi al evenimentelor din Norvegia, preşedintele Paul Reynaud criticase necruţător modul în care generalu lîşi exercita comanda. În urma aceste filipice, Edouard Daladier, care-l sprijinise pe general, îşi înaintă demisia, atrenându-i după el şi pe ceilalţi miniştri radical-socialişti. Ofensiva germană punea acum capăt crizei guvernamentale şi îl menţinea pe Gamelin în postul de conducere. Cum să nu fie optimist, cum să nu creadă în steaua sa? Nu trăise el şi începuturile războiului din 1914, alături de Joffre şi nu fusese el unul dintre protagoniştii victoriei de pe Marna?

În Belgia, agresiunea zdrobea speranţele şi iluziile, prevestind grele încercări, însă starea de spirit era departe de a fi pesimistă. Armata era pregătită şi mult mai numeroasă şi mai bine echipată decât în 1914. Multe poziţii în interiorul teritoriului erau fortificate, iar la frontieră, câteva detaşamente aveau misiunea de a veghea şi de a contraataca. Grosul diviziilor era aliniat de-a lungul Canalului Albert, de la Anvers şi până la Liège. Poziţia fortificată însăşi forma un cap de pod către est. Linia defensivă întâlnea apoi Meusa şi continua până la Namur. Se aşteptau, desigur, şi la ajutorul venit din partea francezilor şi englezilor, aşa cum erau asiguraţi din contactele secrete stabilite cu generalul Gamelin. În ultimă instanţă, dacă belgienii nu se mai puteau menţine pe linia canalului Albert, nu le rămânea decât să se retragă pe linia Anvers-Louvain, rezervată frontului comun aliat.

Primele lovituri primite din partea germanilor anunţă o partidă destul de strânsă. În Olanda, o desfăşurare spectaculoasă de paraşutişti şi de trupe aeropurtate dau peste cap apărarea olandeză. În Belgia, pe Canalul Albert, două „arme secrete” sunt utilizate de germani în premieră. Trupe de şoc aduse de planoare pun stăpânire pe două poduri intacte şi neutralizează marele fort de la Eben-Emael. Totul a început înainte de atacul general, iar surpriza acestei tactici a fost totală. Apărarea liniei canalului era deja compromisă.

În ziua de 12 mai se organizează o întrunire, în apropiere de Mons, la Casteau, pentru reorganizarea frontului. Gamelin, care, până atunci ţinuse în mână firele relaţiilor cu belgienii şi englezii, nici nu se duce la Casteau, delegându-l pe generalul Georges. Acesta, la rându-i, va pasa răspunderea generalului Billotte, care comanda Grupul de Armate nr. 1, aflat pe poziţia cea mai înaintată a armatelor franceze amplasate între linia Maginot şi Marea Nordului. Billotte are reputaţia unui comandant energic şi competent, însă sarcina care îi revine pe neaşteptate îl copleşeşte. Trei câmpuri de luptă distincte depindeau de Billotte: Olanda, Belgia de mijloc şi Meusa, Iar el trebuia să acţioneze în centru, flancat de Armata 7 franceză, sub comanda generalului Giraud, Armata 2, condusă de generalul Huntziger şi Armata 9 a generalului Corap. Billotte nu era nici pregătit şi nici dotat pentru a-şi asuma o misiune atât de copleşitoare. I-a fost totuşi impusă crezându-se că nimic nu-l va împiedica să-şi concentreze întreaga atenţie asuprta bătăliei principale.

Între timp lucrurile se precipită. Olanda se prăbuşeşte. Armata generalului Winkelman depune armele în ziua de 14 mai. Giraud care înainta de-a lungul Belgiei pentru a veni în ajutorul olandezilor, luat prin surprindere, nu are timp să aprecieze lucid desfăşurarea operaţiilor şi face cale întoarsă. În Belgia, luptele se desfăşoară mai rapid decât se prevăzuse. Două divizii blindate germane sparg frontul către Canalul Albert. Dispozitivul în linie dreaptă al armatei belgiene este străpuns, iar diviziile rămase intacte sunt nevoite să se retragă în grabă. Pentru ca pregătirile Armatei I franceze a generalului Blanchard să fie acoperite între Wavre şi Namur este necesară intervenţia formaţiilor motorizate ale generalului Prioux. Se desfăşoară aprige bătălii de tancuri, iar curând, chiar armata lui Blanchard va înfrunta asaltul diviziilor Panzer, conduse de generalul Hoepner, cărora le rezistă obligându-le să aştepte trupele de infanterie ale Wehrmachtului.

Încă nu e totul pierdut. Evenimentele pot lua un curs mai clasic. La urma urmei, nici prăbuşirea olandezilor, nici spargerea liniei de acoperire belgiene nu împiedică închegarea unui front între Anvers şi Namur. Având în vedere raportul de forţe, situaţia nu se prezintă prea rău pentru Aliaţi la nord de Linia Sambre-Meusa. Patruzeci de divizii belgiene, engleze şi franceze ţin piept celor treizeci de divizii ale Grupului Armatei B (Heeresgruppe B) sub comanda generalului Bock. Urmează însă „lovitura de teatru”. Ofensiva principală a germanilor se dezlănţuie brusc în cu totul alt sector, anume în Ardeni, consideraţi, în conformitate cu doctrina predominantă, drept o zonă inexpungabilă. De fapt – istoria militară o dovedeşte pe deplin – masivul Ardenilor nu este câtuşi de puţin inaccesibil. E adevărat, regiunea nu este deservită de un sistem de căi ferate care ar putea să uşureze accesul unui invadator care înaintează dinspre est spre vest. Mai mult, blocând cât de cât trecerea Meusei, aşa cum prevedea planul francez, atacatorii ar putea întâmpina dificultăţi considerabile pentru a pune la cale o acţiune bazată pe artilerie; ar fi necesare căi ferate pentru a transporta imensa cantitate de muniţie cerută. Însă, „cuplul” tanc-avion, adevăratul vârf de lance al armatei germane, specific tacticii Blitzkrieg-ului, se poate lipsi de această infrastructură.

În timp ce comandamentul Aliaţilor se concentrează pe spectaculoasele evenimente din Olanda şi de pe Canalul Albert, şapte divizii Panzer şi de infanterie motorizată se strecoară printr-o regiune unde nimeni nu se aştepta. În timp ce tancurile cu crucea neagră îşi fac apariţia pe malurile Meusei, cerul se întunecă de escadrilele Lufftwaffe (aviaţia germană), cel mai puternic, rapid şi suplu ajutor. Trecerea fluviului este încununată de acelaşi succes în sectorul Sedan, unde Armata 2 aştepta duşmanul de câteva luni, ca şi în împrejurimile Dinantului, în Belgia, unde Armata 9 abia ajunsese.

Această lovitură de teatru scoate brutal la iveală eroarea planului francez, care preconiza că bătălia decisivă se va desfăşura în regiunea Belgiei de mijloc. Dispozitivul era pregătit pentru această unică ipoteză, cu alte cuvinte, toate ouăle au fost puse în acelaşi coş. Spre câmpiile Belgiei se scurg nu numai cele mai bune trupe de primă linie, dar aproape toate rezervele disponibile. Pentru a pune la dispoziţia comandamentului divizii proaspete, Aliaţii trebuie să le ia de departe, din spatele frontului, dincolo de linia Maginot, aproape de frontiera elveţiană.

O regrupare de forţe înseamnă însă o întârziere, iar ritmul neaşteptat al luptei este integral împotriva Aliaţilor. Deplasării trupelor germane, care se face cu viteza tancurilor şi avioanelor, Gamelin nu îi poate opune decât deplasarea mult mai lentă, bazată pe transportul feroviar şi marşul infanteriştilor. Trec câteva zile până ce pericolul este descoperit şi i se apreciază amploarea. Comandamentul francez crede mai întâi că ţinta este Parisul; de fapt germanii se năpustesc spre gura râului Somme, spre Marea Nordului. Surpriza strategică era deplină. Între timp, armata belgiană se regrupează între Anvers şi Louvain, retragerea fiind plătită cu pierderi de vieţi omeneşti şi materiale. Moralul se resimte, însă armata e încă puternică şi se află pe o poziţie bine pregătită, desfăşurată într-un dispozitiv eşalonat în profunzime. În dreapta, englezii, desfăşuraţi până la Wavre, reprezintă şi ei un dispozitiv solid. În sectorul belgian, ca şi în cel englez, primele ciocniri armate se soldează cu tot atâtea insuccese pentru invadatori.

În ziua de 16 mai, armata belgiană este forţată să efectueze o nouă retragere, de data aceasta în trei etape. Poziţiile ei bune care acopereau Bruxelles-ul şi centrul ţării trebuie abandonate înainte de a fi atacate în mod serios. Operaţia se desfăşoară fără prea multe dificultăţi, Wehrmachtul nefiind deloc insistent. În ziua de 20 mai, armata belgiană rezistă pe frontul de la Terneuzen la Audenarde, cu unsprezece divizii în linia întâi şi şapte în rezervă. Moralul trupei tinde să crească. Apoi, situaţia generală se înrăutăţeşte vertiginos. Comandamentul francez nu mai are controlul asupra operaţiilor, Armata 9 înceteză practic să mai existe. Giraud, rechemat din Olanda pentru a prelua comanda, cade prizonier. Fosta sa armată se străduie să coboare spre sud, pentru a interveni în flancul înaintării germane. Are însă de întâmpinat greutăţi imense pentru a traversa zona din spatele armatelor belgiene, ale căror linii de retragere sunt perpendiculare pe direcţia ei de înaintare. Situaţia devine haotică. Nu mai există un plan comun, fiecare încearcă să facă faţă stărilor de maximă urgenţă.

În ziua de 20 mai, orele 21, primele rânduri ale Diviziei 2 Panzer pătrund în Abbeville, la miezul nopţii Divizia 8 Panzer ajunge la mare în apropiere de Montreuil-sur-Mer. Vântul înfrângerii bate nestingherit în zona armatelor aliate din nord.

Victimă a eşecurilor suferite, generalul Gamelin este demis din funcţia de comandant suprem în ziua de 19 mai. Generalul Weygand, în vârstă de 73 de ani, preia comanda şi este nevoit să ia totul de la început. Pe 21 mai, se deplasează în nord pentru a lua legătura cu comandanţii armatelor care luptă în Flandra. Dezorganizarea e atât de mare, încât vizita începe cu o aterizare pe un aeroport părăsit. Află că întâlnirea este prevăzută la Ypres, în Belgia. Generalul ar fi vrut ca armata belgiană să se retragă pe Yser, dar cum regele Leopold nu dă un răspuns, reîntors la cartierul general de la Saint-André les Bruges, generalul optează pentru soluţia de mijloc. Replierea se va face pe Lys; a se retrage mai mult ar însemna să se lipească de parcul de muniţii şi de rezervele de alimente. Apoi acceptă să extindă frontul belgian, pentru a elibera două divizii britanice, care ar putea apoi lua parte la mişcările preconizate de Weygand în flancul diviziilor germane desfăşurate până la mare. Plănuieşte să lanseze două atacuri, unul puternic de la nord la sud şi altul de la sud spre nord pentru a reteza înaintarea germană. Acest plan, logic în sine, fusese conceput anterior de Gamelin, dar timpul, precum şi posibilităţile din acel moment îl fac inaplicabil. Culmea nenorocirii, Billotte, moare într-un accident de maşină, iar coordonarea, care niciodată nu funcţionase prea bine, încetează să mai existe tocmai într-un moment crucial.

Armata belgiană întreprinde tot ce-i stă în putinţă pentru a se achita de rolul care-i fusese încredinţat. Desfăşurată pe un front de 95 km, de la Menin până la mare, în spatele Lys-ului şi al canalului de derivaţie, încercată din plin de retrageri şi lupte, nu mai are forţa din 10 mai. În plus, aceste trupe formate pentru defensiva liniară sau statică, cunosc acum un război de mişcare. Pe lângă acestea, germanii aduc întăriri. Armata 18, a lui von Küchler, devenită disponibilă prin capitularea Olandei, trimite o parte din diviziile ei Armatei 6 a lui von Reichenau, pentru a ataca frontul belgian. Bătălia începe la 24 mai, crescând în intensitate cu fiecare zi. Rând pe rând toate rezervele sunt angajate în luptă. Devine evident că înfruntarea intra în ultima ei fază. Germanii vor să forţeze finalul, iar pentru a-şi demoraliza adversarul lansează manifeste care arată situaţia disperată: „Şefii voştri vor fugi cu avioanele”. Regele ripostează printr-un ordin de zi în care spune oamenilor săi: „Orice se va întâmpla, soarta mea va fi şi a voastră”. Această proclamaţie reprezintă totodată şi finalul unui conflict care a situat, mai bine de zece zile, pe suveran şi pe miniştrii săi în tabere adverse. Membrii guvernului raţionează ca şi cum anul 1914 s-ar repeta, păstrându-şi încrederea oarbă în redresarea situaţiei, având convingerea că un nou „miracol” ca cel de la Marna se va produce. Armata franceză nu poate fi înfrântă, susţineau aceştia, datoria Belgiei este să lupte alături de ea. Regele nu mai avea nicio speranţă în ce priveşte deznodământul luptei. Vedea profilându-se înfrângerea. Nu era deloc departe de realitate; străpungerea germană până la mare era cu mult mai gravă decât succesele iniţiale din august 1914. Regele Leopold III considera că apărarea teritoriului propriu până la ultima limită a forţelor belgiene, reprezintă îndeplinirea tuturor angajamentelor sale. Aflată în război deoarece fusese atacată şi trebuia să se apere, Belgia nu era în situaţia Franţei şi a Marii Britanii, care declaraseră război celui de-al III-lea Reich.

Ultimii patru miniştri rămaşi alături de rege părăsesc Belgia la 25 mai, pentru a se alătura colegilor lor aflaţi deja la Paris. În seara zile de 25 mai frontul nu fusese străpuns nicăieri, însă se conturează două pungi. În cursul nopţii, 2.000 de vagoane sunt aşezate cap la cap pe calea ferată de la Ypres la Roulers, având menirea de blocaj antitanc. În ziua de 26 mai, criza se profilează. Frontul trebuie retras. Germanii îl străpunseseră în diferite puncte. În ultimul moment, breşsele sunt închise, însă este cât se poate de clar că sfârşitul se apropie. Regele îşi înştiinţează aliaţii: „Am ajuns aproape de limita rezistenţei”. Nici francezii, nici englezii nu mai pot face nimic pentru belgieni; Armata I franceză, comandată acum de Prioux, trece şi ea prin momente grele, iar în ceea ce priveşte trupele engleze, ele se pregăteau de reîmbarcare. Amiralitatea britanică anunţă la orele 18:57, începutul operaţiei Dynamo.

În dimineaţa zilei de 27 mai, când frontul belgian cedează din nou, regele consideră că a venit sfârşitul. La 12:30 ordonă să i se transmită telefonic lordului Gort urmărorul mesaj: „Regele se va vedea nevoit să capituleze, pentru a evita o prăbuşire”. Misiunea militară franceză este prevenită la orele 14:30: „Rezistenţa armatei belgiene a ajuns la capătul puterilor”. La ora 16 se hotărăşte ca un parlamentar să fie trimis în liniile germane. Răspunsul Germaniei vine la orele 22:39. Sună drastic şi brutal: „Führerul cere capitularea necondiţionată”. Regele propune ca focul să înceteze la orele 4. În apropiere de Liège, fortul de la Tancrémont nu se va preda decât în ziua de 29 mai, la ora 11.

Astfel s-a sfârşit o campanie care păruse că va avea o soartă mai bună. Capitularea Belgiei nu este, totuşi, decât preambulul unui dezastru cu mult mai mare. Patru săptămâni mai târziu armata franceză, socotită cea mai bună din lume, cedează la rându-i. Începuse războiul pe picior greşit, pe „contre-pied”, cum spun chiar francezii. Mersese din greşeală în greşeală, fusese covârşită de abilitatea, cu mult superioară, a adversarului. Antidotul împotriva Blitzkrieg-ului (războiului fulger) german abia trebuia descoperit. Pentru a zdrobi puterea militară nazistă, urma să fie organizată o imensă coaliţie. Nenorocul belgienilor a fost de a fi căzut victime primei rafale.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 4 (61), aprilie 1972
Sursa: FOTO

8 comentarii:

  1. Îţi doresc din toată inima, Centurion, un Crăciun Fericit, binecuvântat de Domnul întru toate, numai cu sănătate şi numai cu bucurii, alături de cei dragi ai tăi!
    Să dea Bunul Dumnezeu să ne regăsim în noul an, sănătoşi şi voioşi.
    La mulţi ani! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Crăciun magic, Ştefania! Sănătate, bucurie şi împlinire, anul care vine să-ţi fie mult mai prielnic decât cel care stă să se încheie. La mulţi ani, ţie şi celor apropiaţi sufletului tău. :)

      Ștergere
  2. Chiar dacă ne vorbeşti de război în Ajun de Crăciun, eu, trecând pe-aci cu gând bun, nu pot decât să ţi-l las împreună cu La mulţi sănătoşi şi cât mai senini ani!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi, nu cadra să vorbesc despre succesele anului (inexistente). Tema abordată se potriveşte "mănuşă" cu dezastrul campaniei personale din 2013 (eu şi francezii, din eroare în eroare) ;) Asta e! Speram să închei anul în glorie... n-a fost să fie... În compensaţie şi drept răzbunare, o să încep anul triumfal :D
      La mulţi ani ţie şi celor dragi! Ah, să nu uit, un 2014 mai mult decât perfect :)

      Ștergere
  3. Ma raliez si eu urarilor de mai sus si in ziua de Craciun iti doresc multa sanatate, iubire si bucurie. Sarbatori cu veselie si fericire, Centurion. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Nice! Asemenea. La mulţi ani şi un an înnobilat de bucurii şi împliniri.

      Ștergere
  4. Credeam că generalii tăi sunt mai bine pregătiţi! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Oricine ar fi pariat pe Franţa, care în accepţiunea tuturor n-avea cum să fie înfrântă... şi totuşi... Pentru mine e bizar, ba chiar mă intrigă faptul că generalii timpului nu înţeleseseră că vremea războiului static apusese. Să te bazezi doar pe legenda inexpugnabilității faimoasei Linii Maginot, dovedeşte o interpretare greşită a realităţii, însăşi a forţei ofensive a Germaniei acelor vremuri.

      Ștergere