Reflexii de sfârşit de an (drăceşti)

Finele A.D. (anu’ dracului, traduce cineva latinescul Anno Domini) 2013 este aproape, foarte aproape, s-ar spune, metaforic vorbind, că bate la uşă, de fapt este deja după uşă. Ar fi păcat să nu profit de ultimele ore şi să nu scriu ultimul text pe anul încă în curs. La anu’ mai vedem… Oricum am motive serioase să continui, tocmai am primit un nepreţuit „cadou” din partea unui personaj deja consacrat pe acest blog,
dar despre asta puţin mai târziu, pentru a respecta cronologia faptelor.

Aşadar, s-o luăm metodic. Eram acasă, nu aşteptam pe nimeni, finalizasem toate pregătirile, hai să le zicem convenţionale zilelor care premerg sfârşitul de an. Liber de orice atribuţii gospodăreşti (corvoadă, muncă voluntară ori mai degrabă forţată), conversam liniştit cu însoţitoarea-mi prin viaţă, temele discuţiei neavând vreo relevanţă în acest context, în timp ce televizorul emitea unde vizuale şi sonore cam degeaba, doar pentru a-şi justifica prezenţa în încăpere, căci nici unul dintre noi nu-l băga în seamă. Era după prânz, pe casa scării se auzeau sunetele cristaline (într-o exprimare poetică) ale clopoţeilor popii care săvârşeau nu ştiu ce ritual. La puţin timp după ce se sting ultimele ecouri (destul de agasante pentru mine) ale clopoţeilor aud soneria. Ea se uită mirată la mine, nu aşteptam pe nimeni. Câinele ciuleşte urechile dar nu catadicseşte să se ridice de la picioarele mele. În consecinţă, renunţ (din spirit cavaleresc) la extrem de comoda poziţie (semi-tolănită) şi mă duc să deschid uşa oaspetelui inopinat şi oarecum picat într-un moment inoportun.

Nu mică mi-a fost mirarea să mă trezesc cu Dracu’n pragul uşii. Ca de fiecare dată spilcuit, afişând un zâmbet jovial şi desigur cu două degete mai înalt decât mine. Cu un buchet splendid de trandafiri albi într-o mână şi o sticlă de vin excepţional, savant ambalată (nu dau marca, pen’ că nu-i advertorial) în cealaltă. Mă privea cu ochii sclipindu-i oarecum demonic, însă deloc înspăimântători. Hotărât lucru, ştie să-şi facă apariţia, chiar dacă e una neanunţată.

Îl conduc în camera de zi. Ea, căreia îi făcuse o impresie mai mult decât bună încă de la prima întâlnire, părea că-l simpatizează şi mai mult ca urmare a galanteriei de a-i oferi superbii trandafiri de culoarea ei preferată; de unde o fi ştiut? Atitudinea cordială dintre ei nu mă îngrijora câtuşi de puţin. Cerberul, era şi el la fel de relaxat; mi-am adus aminte că pentru el entitatea fantasmagorică nu există.

– Mi-am zis să profit de invitaţia de data trecută, cum eram în trecere m-am gândit să văd ce mai faceţi, iar pentru că suntem în pragul sfârşitului ori începutului de an să vă fac urările tradiţionale. Un zâmbet fermecător, adresat cu predilecţie ei, îi însoţise cuvintele.

Cine drac’ umblă pe drumuri taman în preajma sărbătorilor, îmi zic, exact, doar Dracu’. Acum te-ai trezit, îmi spun în gând, nu puteai să-ţi faci apariţia ceva mai devreme când eram în toiul activităţilor administrative. Presupun că, graţie nebănuitelor puteri ţi-ar fi fost relativ simplu ca doar pocnind o dată, cel mult de două ori din degete, să mă scăpi de corvoadă. Pân’ la urmă înţeleg atitudinea, la ce altceva să m-aştep de la un drac, în afară de a se hlizi la necazul altuia.

Consoarta se grăbi să facă pe gazda ospitalieră avântându-se spre bucătărie şi lăsăndu-ne pentru câteva minute singuri.
– Sper că n-am picat într-un moment nepotrivit. îmi zâmbeşte. Mi se părea momentul potrivit pentru a-ţi face un cadou de excepţie, aşa din simpatie. Scoate din buzunar un memory stick, mi-l întinde şi continuă.
– Darul meu de Moş Crăciun, pentru că mi-a plăcut cum te-ai achitat de sarcina „lunii cadourilor” te-ai comportat exact aşa cum ţi-am recomandat şi ai bifat toată lista de cadouri. Uite, aici ai un fel de jurnal al meu, lăsând deoparte modestia, un izvor de inspiraţie.

Îmi observă privirea mirată şi se grăbi să aducă completări
– Da', ce credeai? Toată lumea evoluează, a trecut vremea hârtiei şi a cernelii. Pe de altă parte, n-am vrut să te consideri nedreptăţit sţiind că am „pierdut” un alt jurnal, clasic de data aceasta, care a ajuns pe mâna unui amic online. Acu’ te-ai putea considera chiar favorizat, m-aş hazarda să zic, chiar invidiat. Zecile de gigabytes de informaţie îţi ajung să scrii până la adânci bătrâneţi. Totuşi, eu te-aş sfătui să nu abuzezi, scrie doar atât cât crezi că e necesar, nu spune tot, lasă loc pentru îndoieli, de ce nu, controverse. Nu uita, cunoaşterea înseamnă putere, păstrează marile revelaţii doar pentru tine, nu le rosti în gura mare tuturor. Ştiu, sună egoist, dar aşa şi trebuie. E vorba de orgoliu, mândria aceea blamată de moralişti, însă proprie tuturor, indiferent de tăria negaţiei. Voi toţi sunteţi orgolioşi, însă majoritatea nici nu vreţi să auziţi de aşa ceva... Eu? Vai... Nu, sub nicio formă. Lasă definiţiile de dicţionar, mândrie, orgoliu, vanitate, onoare, sunt oarecum sinonime. Apropo, ai capitole întregi despre toate astea şi multe altele, în cuprinsul jurnalului. Să nu înţelegi prin asta un îndemn la superficialitate, nu zic să scrii sms-uri în doi peri, aşa ceva îşi permit blogării mari, tu nu, nici măcar blogăr nu eşti. Pe de altă parte n-aş vrea să te văd nominalizat în topuri cu moţ sau ale luminaţilor, ştii tu la ce mă refer. Profită de tăcerea mea aproape tâmpă, schimbând subiectul.
– V-aş fi invitat de Revelion la petrecerea mea, însă pe lângă faptul că presupun că aveţi deja ceva planificat, mă gândesc că ar fi ceva probleme cu încălzirea.
– Încălzire? N-aş fi crezut că tocmai aici să fie problema, credeam... Nu mă lăsă să termin.
– Vrei să fii spiritual, nu-i aşa? Întocmai, mult prea cald pentru voi. Râse cu poftă, iar în ochii săi apărură obişnuitele licăriri malefice. Se opri brusc revenind la mina sobră de om (dacă poate fi numit astfel) cu maniere alese. Simţise revenirea ei, gustă o prăjitură din platoul care tocmai îi fusese aşezat la îndemână cu delicateţe tipic feminină şi lăudă aproape indecent (în accepţiunea mea) iscusinţa gospodinei. Nu încape îndoială, cunoştea toate tertipurile pentru a se strecura sub pielea omului.

Când, în fine, consideră că a atins limita complimentelor adresate ei (limita suportabilităţii în ceea ce mă privea, căci ea, în vanitatea-i, cu certitudine ar fi „suportat” mult mai multe) reveni la discursul normal, nu înainte de a-şi exprima „invidia” faţă de „tratamentul” culinar de care beneficiez. La televizor tocmai era prezentat, oare a câta oară, miracolul petrecut undeva prin Bărăgan. Observă cu satisfacţie grimasele noastre care nu lăsau loc de interpretări.

– Să înţeleg că voi nu prea credeţi în minuni... Răspunsul venit cu promptitudine din partea ei, referind dimensiunea proverbialei grădini precum şi numărul acelora mulţi care-i sar gardul deşi porţile-i sunt larg deschise, îl provocă să continue sarcastic.
– De admirat, până şi EL, în eventualitatea că ar exista, ar fi întru totul oripilat de asemenea exteriorizări ale unor fiinţe zice-se raţionale, create după chipul şi asemănarea LUI. Sacrilegiu, blasfemie, ar exclama ăia care tocmai părăseau blocul când intram eu. Da’ nu simt mireasma specifică trecerii lor, nu-mi spune-ţi că i-aţi lăsat de partea cealaltă a uşii... Râse vesel, încurajat poate de zâmbetul larg afişat de ea, înainte de a-l completa zeflemitor.
– Ah, nu! Tocmai am făcut curăţenie, iar apartamentul e suficient de odorizat, nu era nevoie de acel fum, cam sufocant şi nici de apă pe pereţi.
– Asta aşa e! Observ că v-aţi pregătit. La fel, remarc faptul că aţi depăşit faza în care omul crede în basme. Desigur, este un lucru natural până la o anumită vârstă, dar mai apoi... Cum să spun, devine ceva vecin cu patologicul. De fapt, dacă mă gândesc la basmele copilăriei nu pot să nu constat predilecţia eroului pozitiv de a înşela. Nu-i tocmai un exemplu bun pentru cei aflaţi la anii formării primelor cristale ale caracterului, iar de aici se pare că izvorăsc multe dintre tarele omenirii. Cum ambii îl privim nedumeriţi, catadicseşte să ne scoată din bezna ignoranţei. Vă explic...

Pentru a prelungi suspansul, deh, natura sa specifică îşi spune cuvântul, întârzie momentul revelator înfulecând o prăjitură. Nu se mulţumeşte doar cu atât, decide că ar fi momentul unor laude suplimentare, adevărate elogii aduse ei şi dexterităţii dovedite într-ale bucătăriei. Deja devine sadic, însă dată fiindu-i originea nu mă mir.
– Hai să luăm exemplul lui Făt-Frumos. Încă de la început trişează, căci, nu-i aşa, el creşte într-un an cât alţii în şapte. Apoi, în lupta cu zmeul cel rău, se foloseşte de fel de fel de şiretlicuri ori obiecte magice, primite în dar de la câte cineva căruia îi făcuse un mic serviciu. Urmărit de zmeu aruncă câte un obiect dintr-ăsta şi minune, ba se face o pădure deasă din arbori metalici şi tăioşi, un lac făr’ de fund, un munte din stânci alunecoase şi ascuţite, ba mai ştiu eu ce alte chestii menite să slăbească puterea personajului negativ. La final, înfrângerea zmeului nu-i decât o bagatelă pentru mult prea lăudatul Făt-Frumos. Binele învinge, toată lumea-i fericită. Numai că, în lumea reală, nu-i chiar aşa. Suntem învăţaţi să aşteptăm miracole, pentru că ne considerăm eroul pozitiv, pe drept cuvânt chiar; doar ne rugăm, avem credinţă, suntem cei buni, luptăm cu răul... Dar ele, minunile, nu apar. Constatăm că, aflaţi într-o permanentă aşteptare a miracolului, suntem mai fericiţi când nu avem, decât atunci cand avem de toate... Dar aici intervine deja celălalt basm, acela pentru adulţi. Ferice de cei săraci cu duhul, zice o vorbă. Ne privi curios să observe reacţia spuselor sale, apoi se grăbi să adauge.
– Acelaşi algoritm se aplică în politică, mă rog... (îl văd cum se schimbă la faţă, înghite în sec, ar fi cadrat „mă drăcui”, însă nu se putea da de gol în faţa adorabilei prezenţe feminine care-i sorbea cuvintele privindu-l admirativ; mă mulţumesc să-i zâmbesc complice, cu subînţeles), electoratului, acelora care votează liber şi democratic, aşteptând apoi minunea, eu am renunţat la acest drept, subliniez, drept, nicidecum obligaţie.

Îmi vine să râd, auzi, dracu’ la vot! Aceeaşi prezentă feminină mă face să mă abţin. Observ că e pe punctul de a-şi continua ideea, n-o face. Presupun doar că erau două urechi în plus. Îşi priveşte ceasul (motivul pentru care n-o să dau marca este evident, nu-i advertorial), mulţumeşte enervant de politicos pentru trataţie ridicându-se în acelaşi timp. Spre surprinderea mea, nu-i aud trosnetul oaselor şi nici nu-l observ ajustându-şi înălţimea cu acei 2-3 centimetri în plus faţă de mine.
– Trebuie să plec, v-am stat destul pe cap. Iar dacă vreau să prind Revelionul acasă ar fi bine să pornesc la drum.

Cu un gest enervant de galant sărută mâna ei apoi îmi strânge cordial mâna. Ea nu scapă prilejul de a-i întârzia puţin plecarea ademenindu-l cu o porţie de prăjituri pe care pleacă să i le împacheteze pentru lungul drum spre casă. Nu-i stă-n obicei, cu toate astea înţeleg că puţine urmaşe ale Evei ar rămâne indiferente la şarmul domnului cu o ţinută ireproşabilă. Cum am mai spus-o, nu sunt gelos, n-am de ce, mai exact pe cine... Posibil, chiar foarte posibil, ea ar fi dacă ar şti de precedenta întâlnire de la serviciu. Zâmbesc. Entitatea, oricât de supranaturală, nu-mi ghiceşte motivul.
– Te văd bucuros, jurnalul sau speranţele pentru începutul anului te fac aşa? Ştiu, la ce te gândeşti, de fapt aşteptai de prin toamnă o schimbare majoră, apoi ţi-ai spus că măcar ultima lună din 2013 te va face să închei anul cu o victorie răsunătoare. Lasă, vei începe anul cu glorie... Pun eu o vorbă bună... - îmi face şmechereşte cu ochiul ridicând uşor capul spre tavan. - Am mai pus şi pentru alţii, pe unul îl cunoşti, se rezolvă în ianuarie, ai vorbit doar cu el... Ce vrei, am oarece trecere la EL. Râde.
– Şi tocmai îţi spusesem cum stă treaba cu miracolele. - mă bate amical pe umăr. Glumesc, în mine poţi avea încredere, nu-i vorba de minuni, e doar alegerea ta, de tine depinde atât ascensiunea cât şi declinul, de nimeni şi nimic altcineva ori altceva. Că veni vorba de alegeri şi reuşite, am o groază de treabă acum de sărbători, altfel mai rămânem să jucăm măcar două partide de şah. Îl privesc mirat.
– Treabă, tu? Să nu-mi spui că ai program administrativ, că nu te cred.
– Cum să n-am, nu-ţi imaginezi ce harababură-i la mine tot timpul anului, măcar o singură dată în an să fie ordine. E drept, nu dau cu aspiratorul, nici nu şterg praful din locuri inaccesibile persoanelor de 1,6 metri, eu doar supravehez. În cazul tău, e normal să faci toate astea, fie şi numai dacă ţiniem cont de faptul că, aspiratorul fiind o unealtă tehnică ar fi inadecvat să fie folosit de o femeie, cu atât mai puţin de adorabila-ţi însoţitoare. Râde, de astă dată mai reţinut.

În acel moment apăru ea, îi înmână „pacheţelul” pentru acasă, urându-i călătorie plăcută şi toate cele bune pentru cei dragi. De data asta era rândul meu să zâmbesc, fiind o jumătate de pas înapoia ei nu mă putea vedea, el da. Şi mi-a făcut plăcere să-i plătesc măcar juma’ de poliţă. Îmi ignoră impertinenţa, pun asta în seama spiritului de sărbători care de bunăseamă îl pătrunsese chiar şi pe domnu’ Drac.

Ne luăm la revedere, urându-ne reciproc un an mai bun etc., etc. şi promiţându-ne să ţinem legătura şi în anul care vine. Acelaşi lucru îl fac şi eu acum, spunându-vă că ne „vedem” (citim) la anu’.

LA MULŢI ANI!

Sursa FOTO