Le ştiu pe toate

Sigur cunoaşteţi personajul, imposibil să nu-l fi întâlnit ori poate chiar face parte din anturaj. Probabil nu vă este cel mai bun prieten, dar amic, coleg sau vecin cu siguranţă. El este informat despre tot şi toate, de obicei tangenţial, dar ce contează şi oricum nu va recunoaşte acest aspect, important că este la curent cu evenimentele din cvasitotalitaea domeniilor imaginabile, chiar dacă superficial, de suprafaţă.

Dar nu în imaginea sa semi-doctă constă tot răul, problema este că el, atotştiutorul care şi-a format o părere despre orice va ţine cu tot dinadinsul nu doar s-o împărtăşească celorlalţi, ci vrea să o impună drept adevăr absolut. Pentru el cine nu e cu mine este împotriva mea. El le ştie pe toate, şi vrea să vă “lumineze” abisul cugetului fie şi cu forţa prin înţelepciunea sa atoateştiutoare.

Tot ce nu este în asentimentul propriu, devine fals, demn de combătut, ba chiar blamabil, iar el va face uz de întregul său arsenal de convingere pentru a-şi converti auditoriul pe “calea cea dreaptă”, a sa desigur.

De obicei, se concentrează pe subiectele cele mai la “modă”, ignorând voit sau nu, că tocmai prin aceasta se alinează taman la opinia majoritară, că devine el însuşi o victimă a altor “formatori de opinie” absolută. Cei mai agasanţi sunt aceia care marşează pe ideile ultra mondene, aş numi aici poluarea, nimeni nu minimizează creşterea emisiilor de CO2 prin arderea hidrocarburilor, dar nici alternativele nu sunt tocmai “curate”, (litiul este toxic, crearea noilor tehnologii ecologice presupune procese la fel de poluatoare). Mai sunt aceia care susţin dictatorial stilul de viaţă sănătos, alimente “bio”, eventual regimuri lacto-vegetariene, pe principiul conform căruia ne-am dezumaniza consumând carnea unui animal, uitând voit un mic detaliu, anume că omul insuşi este un “animal” ba încă de pradă. Sigur, mai sunt pseudo iubitorii de animale, mai exact câini, care uită probabil că şi datorită lor străzile sunt pline de aceste patrupede mai nou numite comunitare, care de altfel n-au nici o vină. Vina o poartă tot cei mai adineaori citaţi, da, iubeşti amimalele, ia-ţi un căţelus, sunt adorabili, jucăuşi şi te fac să uiţi de stres atunci când îţi stau alături, dar tratează această acţiune la modul cel mai serios, nu ca pe o fiţă trecătoare, acel animăluţ adorabil va face parte de-acum din familia ta, nu-l abandona când, din varii motive (plimbatul prin parc sau aiurea, mersul la veterinar, toaletarea) te-ai plictisit, căci ţi-ai asumat o răspundere atunci când ai adoptat un nou membru al familiei.

Deşi exemplele ar putea continua, mă opresc, deoarece nu doresc să cad în “păcatul” tocmai denunţat şi înfierat cu mânie intelectuală. Oricum, merită subliniat că în toate cele enumerate, adevărul tronează undeva pe la mijloc, aşa cum enunţa unul dintre gânditorii antichităţii (se pare că încă de pe atunci omenirea se confrunta cu flagelul autosuficienţei atotcunoscătorilor), “Frumoasă este justa cale de mijloc, nu-mi place nici cea care o depăşeşte, nici cea care rămâne sub ea”.

Personal consider că fiecare are şi chiar este indicat să aibe opinii personale, acelea pentru care are o afinitate maximă (asta denotă personalitate, caracter puternic şi nu tendinţa de a copia pe unul sau altul), care sunt şi trebuie ridicate la rang de adevăr absolut, însă numai referitor la propria-ţi persoană. Adevărul, binele sau răul meu este absolut doar pentru mine, pentru ceilalţi este relativ, pentru că, nu-i aşa, nu suntem cu toţii “construiţi” după acelaşi şablon (chiar dacă materialul este acelaşi), iar în mintea fiecăruia rulează un alt “sistem de operare” (software dacă vreţi), unele mai apropiate din punct de vedere al arhitecturii interne, altele diametral opuse. Ne rămâne doar să le acceptăm diversitatea, altfel totul ar fi prea monoton, dar asta ţine mai degrabă despre toleranţă, iar despre asta poate vă povestesc cu altă ocazie, tot aici pe blog.