Istoria duelului

Dacă tot mă lăudam prin târg cu ai mei cititori serioşi, zic că nu strică, din când în când un articol aşijderea, nu de alta, dar să nu fac notă discordantă. Aşadar, azi vorbim despre duel, nu despre filmul omonim, ci despre istoria duelului. Din (ne)fericire actul în sine nu mai este demult de actualitate, aş avea o mulţime cărora să le arunc mănuşa;
am o listă lungă cât toate blogrollurile din blogosfera românească la un loc.

Termenul duel provine din contopirea a două cuvinte latine, duo = doi şi bellum = război, luptă şi desemnează lupta dintre - după norme bine stabilite - doi adversari, în scopul săvârşirii unui act de dreptate sau reparării onoarei lezate. Antichitatea n-a cunoscut această practică, deşi au existat multe confruntări - rămase celebre - între doi luptători. Biblica înfruntare dintre David şi Goliat sau homerica încleştare dintre Paris şi Menelau, nu pot fi considerate decât episoade de război. La fel, putem afirna despre luptele unu la unu dintre generalii romani din sec. IV-III î.e.n., cu unii conducători ai galilor. Niciuna dintre aceste confruntări n-a avut caracteristicile duelului, nefiind duse după reguli riguros respectate. Mai mult, cum importantă era numai victoria, orice şiretlicuri erau îngăduite. Pe atunci nici refuzul de a da curs unei provocări nu constituia o ruşine. Însuşi Cezar, aflat într-o asemenea situaţie, s-a limitat în a-i răspunde lui Marcus Antoniu că nu este într-atât de sătul de viaţă pentru a şi-o ridica în acest mod.

Practica duelului îşi are originea în aşa numitele dueluri judiciare, întâlnite după mărturiile istoricului roman Tacitus, în datinile neamurilor germanice. Modalitatea de rezolvare a unor pricini pe calea duelului a fost statornicită prin lege, pentru întâia oară, de către Grundibald, rege al burgunzilor în anul 501. Ritualul pretindea ca înaintea confruntării ambele părţi să depună jurământul, descoperirea adevărului fiind lăsată în seama armelor, iar vinovat era întotdeauna învinsul. Ulterior, vechiul obicei germanic s-a împământenit în mai toate ţările, duelul judiciar devenind o instituţie solidă. Acuzaţia era însoţită de depunerea unui gaj - de obicei, o mănuşă - pe care cel provocat (învinuit) trebuia să o ridice în semn de acceptare a luptei, de aici expresia "a arunca mănuşa", gest devenit teatral odată cu trecerea timpului şi modificarea preceptelor care stăteau la baza duelului.

Recurgeau la acest procedeu judiciar, prinţi, regi, călugări şi episcopi. De asemenea puteau uza de el şi oamenii de rând. Bătrânii, femeile, călugării şi tinerii (până la o anumită vârstă), nu erau obligaţi să accepte provocarea, iar dacă totuşi doreau să-i dea curs, puteau să fie reprezentaţi de un luptător de profesie, care în această împrejurare devenea campionul persoanei care-l delegase. În caz de înfrângere era supus aceleaşi pedepse ca şi persoana ale cărei interese le reprezentase (amenzi, mutilări ori chiar moartea).

Armele nobililor erau foarte variate, sabie, lance, pumnal etc., lupta fiind de obicei începută călare; oamenii de rând luptau pedestru, doar cu o bâtă şi un scut. Dacă un nobil era provocat de către un om din popor, avea dreptul de a refuza, iar dacă accepta se prezenta călare şi compet echipat (inclusiv armură), în timp ce omul fără grad nobiliar era nevoit să-l înfrunte pe jos înarmat cu o bâtă, singura armă permisă celor fără titlu nobiliar. Duelurile, se desfăruşurau în arene special amenajate, prevăzute cu tribune pentru spectatori. Conform prescripţiilor din 1306 ale regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, arenele măsurau 80 de paşi în lungime şi 40 în lăţime. Terenurile erau adeseori închiriate, iar pentru că era o afacere deosebit de rentabilă,  biserica însăşi a amenajat mai multe terenuri destinate duelului judiaciar în Paris.

Odată cu trecerea timpului practica considerată barbară a fost denunţată de papalitate şi i s-a restrâns aplicabilitatea pentru cauze de drept comun. Ultimul duel judiciar admis de Parlamentul francez, s-a petrecut în 1385, între doi gentilomi normanzi, în spatele bisericii Saint-Martin-des-Champs, de faţă cu întreaga curte şi cu însuşi regele Carol al VI-lea. Motivul, soţia lui Jean de Carrouge îl învinuise pe Jacques Legris că, mascat fiind ar fi pătruns într-o noapte în castelul ei, dându-se drept soţul acesteia (plecat din ţară de ceva vreme) şi ar fi abuzat de credulitatea ei, necinstind-o. Refuzând să se recunoască vinovat, Legris a fost provocat de Carouge la duel şi, fiind învins (vinovat, conform regulilor), a fost spânzurat chiar pe câmpul de luptă. După o vreme, un răufăcător a mărturisit la spovedania dinaintea morţii că el fusese făptaşul pentru care fusese ucis Legris. De atunci Parlamentul a respins orice cerere de soluţionare a vreunui proces prin duel, nemulţumiţii trebuind să se adreseze direct regelui.

Tradiţia duelului judiciar a început să pălească, astfel că din secolul al XVI-lea nu se cunosc în Franţa decât patru cazuri, într-o sută de ani. Apăruse o nouă modă printre nobilii vremii, duelul onoare. Temei pentru o provocare putea fi orice pretext, o vorbă aruncată-n vânt ori chiar o privire mai îndrăzneaţă înspre doamna din dreapta cavalerului. Asistenţa se mărginea la câţiva prieteni, numiţi martori sau secunzi, la început simpli privitori, dar mai apoi participanţi activi la conflictele care deveneau astfel şi mai sângeroase. Locul disputelor putea fi tot atât de bine un maidan sau o piaţă, dar şi o ulită ori pjişte de la marginea unei păduri. În privinţa armelor, se renunţase la greoiul arsenal medieval, sabia grea şi lancea de 4 metri, nemaiavându-şi rostul de vreme ce "armura" se transformase într-un frumos veşmânt de catifea brodată peste care se azvârlea, (aşa, de amorul artei, vorba Antonelei), o mantie. Spada cu lamă subţire şi flexibilă, cu muşcătura adesea mortală îşi va începe perioada de glorie, producând victime mai numeroase decât unele mici războaie ale vremii. A rămas în istorie duelul dintre ducele de Buckingham şi lordul Shrewsbury, la care a asistat şi soţia celui din urmă, deghizată în paj; după uciderea soţului, ea petrecându-şi noaptea cu învingătorul. La fel, celebre sunt duelurile organizate de către studenţii universităţilor germane, unde un obicei ciudat împiedica intrarea studenţilor în rândul confreriilor, până nu aveau la activ cel puţin o provocare la duel a unui coleg oarecare. Luptele se purtau cu spade nemţeşti, foarte lungi, dar neprimejdioase, căci punctele sensibile - gâtul, abdomenul şi ochii - erau protejate. În schimb, obrajii dueliştilor erau adesea însemnate, cicatricile fiind motiv de mare mândrie.

Contrar încercărilor de stăvilire, înfruntările de onoare au rămas la modă, spada ajungând să fie înlocuită uneori cu arme de foc. Astfel, secolul XIX a accentuat vărsarea de sânge, cu toate că din 1837 duelul devenea delict în Franţa, după ce în Anglia se procedase aşa de mai multă vreme. Printre victimele celebre ale duelului, Alphonse de Lamartine, rănit de colonelul italian Gabriel Pepe şi Aleksandr Puşkin, ucis de aventurierul francez Dantès (după alte surse d’Anthes).

Despovărat de legile stricte fixate de tradiţii şi regulamente, duelul a început o nouă existenţă (pe tărâmul noului continent) în fulgerătoarele schimburi de focuri ale "cavalerilor" vestului sălbatic. Subiectul acesta are însă are mai multă legătură cu scenariile westernurilor de odinioară, prin urmare închei scurta incursiune prin vremurile demult apuse.

Sursa: revista Magazin istoric nr. 3 (60), martie 1972
Sursa foto