joi, 22 noiembrie 2012

Reşita, oraş municipiu?

Să nu se înţeleagă greşit, îmi iubesc oraşul. Aici m-am născut, aici am învăţat şi tot aici am revenit din scurtele peregrinări pe alte meleaguri. Simt că aparţin locului, mai poetic spus, am prins rădăcini aici. Fiecare îşi trage "seva", asemeni copacilor, de undeva, eu simt că locul meu este aici.

Ştiu, pentru unii care cunosc zona sau chiar sunt de aici, afirmaţia mea anterioară poate părea cel puţin ciudată ori chiar hilară, ceva de genul "auzi-l pe ăsta ce prostii debiteză". Nu ţin să contrazic pe cineva, afirmaţia este adevărată doar în ceea ce mă priveste, adevărul fiind, de altfel, o noţiune relativă, fiecare deţinând propriul său adevăr absolut, relativ la propria persoană.

Totuşi, dacă tot am făcut o afirmaţie este de aşteptat să mi-o susţin prin argumente, obiective, deşi probabil vor fi şi unele subiective, căci nici nu s-ar putea altfel din moment ce mi-am declarat dragostea pentru oraşul natal.

Asadar ce-mi place, eh bine, în primul rând liniştea
unui oraş modest de provincie. Nu mă dau în vânt după tumultul marilor oraşe cu zumzetul continuu al puhoului de oameni prezenţi oriunde şi oricând, claxoanele şoferilor grăbiţi ori pur şi simplu irascibili din cauza traficului aglomerat. În plus, dimensinea modică a Reşiţei îmi permite să cunosc fiecare stradă, locaţie, lucru aproape imposibil de realizat în marile oraşe ale ţării, cel puţin pentru capacitatea mea de orientare. Îmi mai place zona în care este amplasată, concitadinii şi cei a căror paşi s-au abătut măcar o dată prin Reşiţa, intuiesc probabil la ce mă refer. Pentru ceilalţi, menţionez mirificele împrejurimi, lacurile de acumulare, excelente zone de ieşire la iarbă verde cu familia, ori de ce nu la pescuit cu prietenii sau singur în mijlocul unei naturi rămasă încă neatinsă de tarele modernismului. Nu doresc transformarea aricolului îuntr-un ghid turistic, dar vă spun că e păcat să nu petreceţi măcar o zi, două la Văliug, Trei Ape sau Secu, acesta fiind şi cel mai apropiat, chiar dacă nu tocmai şi cel mai pitoresc, refugiu pentru o zi caniculară de vară. De asemenea, pentru anotimpul rece, până (chiar) primăvara devreme, Semenicul este ideal pentru o mini vacanţă la schi, săniuş sau cel puţin o plimbare prin zăpadă printre brazi, iar pentru cei cărora nu le prea surâd sporturile albe, bătaia cu bulgări de zăpadă reprezintă o alternativă uşor abordabilă. Indiferent de motivul pentru care urcaţi pe munte, vă veti bucura de o privelişte de iarnă ca-n basmele copilăriei.

Acum legat de subiectul anterior, să vă spun şi cu ce mă mândresc. E drept prezentul cenuşiu al urbei nu-mi dă multe motive, istoria relativ recentă, da, şi încă destule. Revenind, mă mândresc cu unicul muzeu de locomotive cu abur din Europa (poate cândva voi trata "in extenso" această temă), eh, da, pe la începuturi, la Reşiţa se construia şi aşa ceva (tehnică modernă la vremea respectivă). Apoi mă mândresc ştiind că unele hidrocentrale, nu doar din Europa ci chiar din America de Sud şi Asia, sunt echipate cu turbine şi generatoare electrice purtând sigla Uzinei Constructoare de Maşini Reşiţa, unele mine foarte posibil mai au compresoare fabricate tot aici, până nu demult, locomotivele vechi (LDH, diesel-electrice şi electrice) de pe la noi sau aiurea, au motoare sau echipamente provenind tot de aici şi poate mai există vreo câteva nave maritime ori fluviale (pe altundeva, a noastră flotă scufundându-se imediat după '90, dar nu intrăm în amănunte) a căror motorizare aparţine uzinelor reşiţene.

Pe final să vă destăinui şi ce nu-mi place. Parcă văd detractorii alineatelor mele laudative cum sar în sus victorioşi, "aha, te-am prins, ştiam noi că nu se poate să fie doar de bine!". Staţi aşa, încă nu ştiţi ce am pe suflet. Deci, (şi vă rog, fără gluma arhi-uzitată: "aşadar şi prin urmare, grecii fac comerţ pe mare") nu-mi place să constat că cineva (la plural), undeva, cândva după anii 90, acolo sus, la nivel de decizie, urăşte Reşiţa. Altfel cum s-ar putea explica decăderea unui oraş emblemă pentru industria românească, ajuns un fel de comună cu tramvai (de ceva timp s-a renunţat la acest mijloc de transport, şi bine s-a făcut aş spune, nu mai intru în detalii). Cum altfel, decât ură, din partea dirigiuitorilor statului pot categorisi decizia vânzării Combinatului Siderurgic (CSR) unei firme, Noble Ventures, care n-avea nici o treabă cu industria metalurgică. Urmarea se cunoaşte, s-a încercat repararea dezastrului prin aducerea TMK-ului, dar manevra nu face decât să ţină pe linia de plutire o fabrică care cândva lansa pe piaţă produse metalurgice cu valoare adăugată mare (şină, bandaje, etc), acum doar semifabricate. Aceeaşi ură o constat când vine vorba despre Uzina Constructoare de Maşini (UCMR), s-a făcut ce s-a făcut şi nu s-au lăsat până nu au dus-o şi p-asta de râpă. De fapt nici nu e de mirare situaţia insolvenţei declarate din moment ce singurul client este Hidroelectrica (şi asta în insolvenţă), iar în rest produci ca subsidiarul subsidiarului.

Închei acum din două motive, unu: deja m-am lungit prea mult pentru un articol de blog şi doi: mi-e teribil de teamă să nu ajung să urăsc ceea ce tocmai am declarat că iubesc. De fapt, dacă am ajunge să urâm împreună nici n-ar fi aşa rău, poate am face ceva ca să putem iubi din nou, dar e riscant, nu stiu dacă stă în puterea noastră de simpli cetăţeni, iar asta e valabil nu doar la nivel de oraş.

3 comentarii:

  1. Sunt multe de vorbit despre Resita ... despre maretia ei de odinioara si mai ales despre decaderea din zilele noastre ...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.