Vis de iarna

Rătăcind ieri prin Google am descoperit fotografia alăturată, postată de Sandy Kiesman. Am privit-o preţ de câteva minute neputând să-mi dezlipesc ochii de ecranul laptop-ului.

Apoi am picat într-o stare de aşa numită visare cu ochii dechişi. Nu ştiu dacă mintea mea făcea o corelare între imaginea de pe ecran şi peisajul de iarnă adevărată
de dincolo de fereastră, cert este că îmi imaginam că sunt acolo. Eram în interiorul acelei căsuţe din lemn, între acei brazi, undeva într-o locaţie neprecizabilă, necunoscută şi misterioasă, înconjurat de pustietatea albă a zăpezii. Da, neapărat trebuie să fie într-o zonă izolată, fermecătoare în sălbăticia proprie, departe de tumultul oraşului, de vocile necunoscute pe care le auzi amestecându-te prin mulţime, de claxoanele maşinilor cu şoferi irascibili, de tot ce înseamnă civilizaţi modernă.

Acum, locaţia deşi incertă, fiind stabilită, la fel detaliile de bază, mi-am putut continua definirea unei atmosfere de basm. Rămânea să plasez temporal visul, şi deoarece totul se petrecea în mintea mea mi-am permis să sar câteva zile ajungând în seara zilei de 24 decembrie.

Interiorul, rustic şi totuşi confortabil, încălzit de focul roşiatic precum apusul de soare a cărui flăcări dansau trosnind, pesemne o caracteristică a combustiei lemnului de conifer, în şemineul zidit pe peretele opus uşii era luminat de lumânările care de altfel se observă prin fereastra căsuţei din vis. Aşa cum am spus zona e total izolată, deci nu se pune problema existenţei unui sistem electric de iluminat. Mirosul bradului, împodobit de sărbătoare, umple încăperea contribuind la desăvârşirea atmosferei mirifice a nopţii de Ajun.

Pe masa din lemn, înnobilată, pentru a-i conferi o notă festivă, cu o faţă de masă imaculată precum neaua de afară, trona un platou cu prăjiturele cu nucă, aşa cu făcea bunica mea odinioară, nu mă întrebaţi cum se cheamă, habar n-am, dar ador acele prăjituri, o sticlă de vin dulce şi două pahare cu picior având alături câte un şerveţel alb, se-nţelege pentru a nu face notă discordantă. După această succintă descriere probabil v-aţi dat seama că nu eram singur în mijlocul necunoscutului, care ar mai fi fost rostul visului. Exact, aţi intuit corect, era acolo cu mine o persoană dragă, sufletul pereche, cum se mai spune, ah şi încă un amănunt, important, undeva într-o vază erau 33 de trandafiri, roşii-bordo, nu ştiu exact cum de-au avut loc, relevant este că 33 este numărul norocos al Simonei, prin urmare era necesar să fie tot atâţia trandafiri, iar la urma urmei e visul meu şi e posibil orice.

Tocmai se întunecase, afară ningea cu fulgi mari şi pufoşi, focul ardea parcă mai vioi, iar noi aşteptându-l pe Moş Crăciun am gustat prăjiturelele şi vinul, privind spre geam dincolo de care se întrezăreau fulgii de nea luminaţi de sclipirea zăpezii ce la rându-i era scăldată de razele argintate ale Lunii. Ne-am aruncat într-un târziu privirile spre bradul aflat vizavi de fereastră, surpriză... Moşul venise deja, sub brad erau două cutii învelite în hârtie cerată roşie cu stelute argintii, frumos ornate cu fundiţe sclipitoare. Ne-am grăbit să vedem ce cadouri am primit şi tocmai atunci un zgomot infernal de sirenă de poliţie, ambulanţa sau pompieri, naiba ştie, ce-o fi fost, m-a rupt din visare, lăsându-mi curiozitatea nesatisfăcută în privinţa cadoului.

Dar nu-mi pare rău, a fost un vis minunat, pe care nu m-aş da în lături să-l trăiesc de-adevăratelea, deşi probabil n-ar mai fi chiar aşa idilic atunci când înainte de a aprinde splendoarea aceea de foc în acel şemineu rupt parcă din basme, trebuie sparte nişte lemne, aduse înăuntru, apoi n-ar fi de neglijat lipsa apei curente, din poza de mai sus nu reiese că prin zonă ar exista robinet cum e la mine la bloc. Oricum, fie şi numai de experiment aş rezista o săptămână într-o astfel de zona despre care tocmai v-am povestit.