sâmbătă, 1 decembrie 2012

Decembrie 1918 vs 2012

Întâi decembrie 1918, ziua în care cu voia marilor puteri imperiale ale vremii, poate şi cu implicarea Providenţei, vor spune unii, românii se reunesc finalmente între hotarele naturale, după ce veacuri la rând trăiseră dezbinaţi teritorial. O zi care atunci, din bruma mea de cunoştinte de istorie, a fost contestată, care chiar şi "azi" (mă rog, în timpurile moderne) naşte încă controverse, poate mai abitir decât în trecut. Este totuşi Ziua Naţională a României consfinţită prin lege, şi zic eu merită onorată aşa cum se cuvine, indiferent de opiniile induse ori personale, fie şi numai pentru a fi în consonanţă cu dictonul latin (fiindcă nu-i aşa de la "Râm ne tragem"), după care "legea bună sau proastă este lege şi trebuie respectată".

Aş vrea să văd o zi naţională, asemeni unui 4 iulie la americani sau 14 iulie la francezi,
nu mă refer la nelipsita paradă militară ori alte evenimente organizate, ci la ce are/simte în "cuget şi-n simţiri" (parafrazând binecunoscutul cântec patriotic dedicat unirii Principatelor Române, Moldova și Țara Românească de la 1859,  "Pe-al nostru steag e scris unire" pe muzica lui Ciprian Porumbecu, versurile aparţinând lui Andrei Bârseanu) fiecare cetăţean român.

O să spuneţi mai în glumă mai în serios, că anotimpul e vinovat de apatia românului, când vine vorba de Ziua Naţională, deşi acolo unde se mai simulează, organizează e cam prea mult spus, evenimente de tip "defilare militară". Se prea poate să se producă ceva animaţie la momentul de apogeu, adică atunci când bucătăriile de campanie, instalate în corturi aşisderea, servesc poporul cu tradiţionala cazonă fasole cu ciolan, preparată, unde altundeva decât la cazan, ca să rimeze de "bon appetit". Personal, deşi n-am gustat încă şi nici nu mă mână curiozitatea, presupun că este totuşi mai comestibilă decât indefinitul fel de mâncare întâlnit de mine prin '89 în armată, ca de altfel toate felurile de mâncare de cazarmă pe şablon sovietic din acele timpuri.

Lăsând gluma deoparte, ştiu că dată fiind realitatea, primează grija zilei de mâine, chestiunile ori entităţile mai puţin palpabile, cum e şi această zi de 1 Decembrie alături de semnificaţia istorică de care este încărcată, sunt trecute în plan secundar, ba chiar uitate, tratate cu indiferenţă, pe destul de puerilul motiv că, entitatea aceasta, numită ţară, patrie sau stat, împreună cu reprezentanţii ei legitimi, mă ignoră, deci răspund cu aceeaşi monedă.

Dar nu cele anterior expuse mă deranjează cel mai tare, sunt de înţeles, unele, altele mai puţin, dar izolate fiind le pot trece cu vederea. Ceea ce nu pot pricepe şi nici îngădui, ori trata cu indiferenţă, ba chiar mă enervează, atunci când gândul mi se opreşte fie şi doar câteva secunde asupra acestui aspect, este implicarea politică. Ştiu că acum suntem în campanie, dar au fost ani în ultimii 22 când nu eram şi totuşi genul de politruc omniprezent din '90 încoace, nu scapă această ocazie de a ieşi în faţă şi a perora textele binecunoscute, vom face, vom drege, noi suntem mai buni decât ceilalţi, etc., etc. Ţinând seama că aud acelaşi discurs găunos, fără substanţă, insipid, inodor, dar nu incolor, ci în conformitate cu nuanţa însemnului de partid, un fel de "trăiască Republica şi-al ei iubit conducător" de dinainte de decembrie '89, nu mă miră indiferenta conaţionalilor faţă de un moment important în şi pentru istoria României, înţeleg şi nici nu mă aştept să văd mândria românului de a arbora drapelul naţional, la uşă, pe geam, sau pe catargul plantat pe peluza din faţa casei aşa cum am văzut prin unele filme că fac cetăţenii Statelor Unite.

Ca o paranteză, mi-a plăcut iniţiativa Antenei 3, campania numită "Pe tricolor e scris Unire", şi chiar aş fi susţinut-o printre prieteni şi cunoştinţe, aş fi promovat-o şi pe blog, dacă nu simţean un izbitor iz de mercenariat politic în toată această propagandă destul de forţată chiar "ieftină", în viziunea mea. Dar, ce stiu eu, e doar o părere.

Oricum, 1 Decembrie este o dată mult mai potrivită decât a fost 23 August, care în paranteză fie spus, ca o opinie strict personală, pentru mine este o ruşine naţională, fiindcă ceea ce s-a chemat atunci întoarcerea armelor şi mai apoi în manualele de istorie, insurecţie armată, înseamnă trădare, indiferent că acel "act" a scurtat ororile războiului cu aproximativ 6 luni, după cum spun istoricii, n-are relelevantă, trădarea tot dezonorantă rămâne, iar "cine pierde onoarea, nu mai are ce să piardă" (Publilius Syrus).

P.S.: Era să uit, LA MULŢI ANI! (de ziua noastră a tuturor)

2 comentarii:

  1. La multi ani, Centurion! Am avut surprizasa constat ca inca suntem multi! Nu "prosti, dar multi",ci multi si ancorati in realitate! red ca mai avem o sansa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Merci pt aprecieri, e încurajator şi face bine mental să constat că nu-mi pierd tocmai vremea scriind (de puţină vreme, e drept) acest blog.
      La mulţi ani şi tie Adelina
      Evident că mai avem o şansă, ideea este să credem în ea, şi poate să recitim/reamintim uneori textul imnului

      Ștergere