vineri, 10 mai 2013

Când o zi începe prost, continuă... şi mai prost

Bad day
Adevărat grăia acel Edward Murphy atunci când enunţa: "orice începe bine se termina rău, iar orice începe rău se termină şi mai rău". Pentru prima jumătate nu garantez, însă pentru veridicitatea celei de-a doua "bag mâna-n foc", pentru că tocmai am experimentat-o, pe 9 mai, începând de dimineaţă.


Până acum regretam că existenţa îmi este mult prea anostă pentru a-mi oferi posibilitatea de a scrie ceva cât de cât interesant despre propria persoană sau măcar despre evenimente la care dacă nu am fost parte, cel puţin martor să fii fost. Drept urmare, sub eticheta Personal am reuşit să strâng până astăzi doar 5 articole, dar situaţia pare să se schimbe. Aşadar, se pare că pe viitor trebuie să am grijă ce-mi doresc pentru că se poate întâmpla. Dar ce s-a petrecut azi, vă întrebaţi, puţintică răbdare… s-o luăm metodic, mai precis cronologic.

Dimineaţa debutează în nota rutinei zilnice, nimic neobişnuit aici. Mă trezeşte ceasul la 7:45, pornesc spre bucătărie cu ochii încă cârpiţi de somn, căci indiferent de ora la care revin la poziţia bipedă, la fel de orele de somn acumulate, beculeţele roşii de avarie rămân aprinse până după savurarea cafelei, abia apoi reuşesc să intru în parametrii normali de funcţionare. Ajung la baie, fiind joi între toate cele pe care le face omu' de dimineaţă, trebuie să mă şi bărbieresc. Asta dacă am cu ce, uitasem să mă aprovizionez; nu dau importanţă, zicându-mi, alt rău să nu fie şi decid că decât să folosesc o lamă neconformă calitativ, plec nebărbierit, că doar mă duc la serviciu nu la însurătoare.

Părăsesc apartamentul (încui şi uşa) şi mă pregătesc să părasesc şi clădirea, dar asta abia după ce mă ajută liftul să cobor cele 6 etaje. Deja începe să sune a sabotaj, liftul refuză colaborarea, deci apelez la opţiunea numită trepti, tot e bine că le cobor şi nu le urc. Ora 8:37, "Elvis has left the building", fix două minute întârziere, nimic grav, se recuperează la proxima trecere de pietoni pe care o voi "forţa", las' că dacă tot sunt per pedes, pietoni adică, au suficient timp să aştepte să trec eu, care motorizat fiind sunt ceva mai rapid în deplasare.

Pleacă însă dacă poţi…, acu' deja mi-e clar că Universul îmi este potrivnic încă din startul zilei, forţe nevăzute complotează împotriva-mi. Un dobitoc îşi parcase namila 4x4 de-a latul, astfel încât trei maşini (între care evident şi a mea) erau blocate. În faţă, zidul blocului, în spate, EL zevzecul, pentru care CS-ul înscris pe plăcuţa de înmatriculare era mai mult decât elocvent în definirea purtătorulul de cap sec, foarte probabil nici măcar cu funcţie decorativă. Motorul radiază încă caldură, deci venise de curând, da' cine ştie când pleacă, dacă mai pleacă, iar eu n-am deloc timp să aştept. Aveam aşa o pornire interioară de a mă deplasa împrejurul VW-ului ţinând cheia de la apartament în mâna de pe partea tăblăriei frumos vopsite şi lustruite…, dar nici de asta n-am vreme. Am timp doar să-mi închipui scârţâitul suav de metal pe metal şi să previzualizez dîra subţire, argintie care se asortează cu negrul sidefat al Touaregului. Mă uit la ceas, 8:38, autobuzul iese din discuţie, până ajung în staţie trec 5 minute, apoi cine ştie când vine autobuzul, iar eu la 9 trebuie să fiu prezent la serviciu. N-am întârziat nici măcar odată, de fapt ajung cu cel puţin 5 minute mai devreme, ba uneori am şi replici caustice la auzul unor scuze, puerile, de genul, n-a venit autobuzul, n-a sunat ceasul ori dintr-acelea care implică căţelu' pisica, purcelu' s.a.m.d. Nici măcar la şcoală n-am întârziat, deşi pe vremea aia mai făceam câte o "fereastră", dar asta pe la mijlocul programului. Totuşi, nu mă panichez, trebuie doar să dau ocol blocului, să trec strada şi întodeauna există acolo 2-3 taxiuri.

Urc în primul taxi, îi spun omului direcţia şi plecăm, era 8:44. Răsuflu uşurat, este timp, plus că am noroc de un şofer care nu conduce precum pensionarii. Ba nu, n-am io bafta asta, primul semafor, evident roşu…, n-avem noi prea multe semafoare în Reşiţa, pe traseul meu sunt doar trei…, presupun că este inutil să vă mai spun că le-am prins pe toate de aceeaşi culoare. Dacă mă gândesc, chiar îmi place roşul, la maşini sau piese vestimentare feminine (ba am şi un tricou roşu), în rest prefer verdele şi galbenul (uneori mai poţi forţa trecerea). Al doilea semafor, rosu (cum deja am spus-o), dar nu ăsta e momentul în care să intru în fibrilaţii… Pe banda a 2-a opreşte un Touareg, nu-mi pot da seama dacă e acelaşi care mi-a obstrucţionat plecarea liniştită la serviciu, fiindcă n-am avut timp să-l marchez în parcare. În fine plecăm, demarajul VW-ului este evident superior Loganului, aşa că am ocazia să mai iau un bobârnac de la soartă… acelaşi număr. Nu-l scriu, da’ la următoarea fază îi gravez numărul meu pe capotă. Ignor total ultimul semafor înainte de a ajunge la destinaţie, ce emoţii ar fi putut să-mi provoace, poate dacă-l prindeam pe "feu vert", vorba francezului, iluzii…

În fine, intru în birou. Trag cu ochiul la ceas 8:58, onoarea e salvată, nu necesită să fie "reperată". Credeţi cumva că s-a sfârşit calvarul zilei de joi (nici măcar vineri ori 13)? Nici pe departe, se întinde pe trei volume asemeni romanului semnat A.N. Tolstoi din biblioteca personală.

Uneori, procesul muncii decurge organizat, ba chiar permite unele evadări prin online. Nu azi..., astăzi a fost balamuc, evident nu e ceva nou, dar coroborat cu începutul zile devine agasant. Pentru momente dintr-astea am eu în sertar o coală A4 cu demisia semnată, cică trebuie să-i dau preaviz patronului. De ce balamuc, simplu, pentru că aşa sunt managerii de azi, recte şefii de ieri, hăbăuci, fără pic de spirit organizatoric. Au totul la îndemână, contracte, grafice de lucrări, termene de execuţie, absolut tot care să-i ajute să ne organizeze pe noi, soldaţii disciplinaţi, care ne dăm peste cap să executăm ordinele. Şi azi chiar ne-am dat…, nu peste cap, ci cu capul de birouri, pentru că aşa se întâmplă când cineva, deştept, (ghilimele se subînţeleg), lasă baltă unele lucruri pe principiul că poate mâine nu mai e nevoie. Întâmplarea face ca, de obicei, să fie taman invers, adică nu trebuie azi sau mâine, urgent, cum ar veni, ci trebuia de ieri, fapt care se traduce în balamucul de azi. Da' aşa ne place nouă să lucrăm, în bunul stil românesc, în salturi, cu heirupul, în asta constă tot farmecul, frecăm menta, mai academic spus, tragem mâţa de coadă, apoi ne trezim în ceasul al 12-lea şi-un minut. Reţeta e simplă… Abia aşteptam ora 17, niciodată nu m-am uitat atât de des la ceas şi parcă tot niciodată n-am avut senzaţia că rotiţele ceasului se învârt în sensul greşit, făcând timpul nu doar să se oprească, ci chiar să meargă înapoi.

Am supravieţuit, iată-mă în drum spre staţie, văd şi autobuzul… sunt la vreo 20-25 de metri, dar nici prin gând nu-mi trece să iuţesc pasul, darămite să fug. După autobuze (şi restul mijloacelor de transport în comun) şi femei nu se alergă…, vin singure. Ajung în staţia de autobuz, ora 17:28, îmi aprind o tigare, am timp, până la sosirea următorului autobuz. Prima satisfacţie pe ziua de azi, (ok, dacă iau în calcul şi faptul că n-am întârziat, a doua), nu-mi închipuiam că fumul care se duce adânc în plămâni sădind poate (dacă n-o fi făcut-o deja) sămânţa unei boli incurabile, poate să-mi provoace asemenea stare de linişte, să nu-i zic plăcere, deşi e pe-aproape. Ultima ţigare o fumasem în jur de ora 10, înainte de începutul nebuniei generale, cauzate de incompetenţa unuia de-şi zice (probabil chiar se crede) manager.

A venit mijlocul de transport care mă va duce spre "home sweet home", n-am privit ceasul, uitasem să ţin evidenţa cronologică a evenimentelor tot calculând şansele ca autobuzul să facă pană undeva pe la jumătatea drumului. N-a făcut, se părea că revenisem în graţiile Providenţei, poate doar îmi demonstrase că nu întotdeauna sunt un favorizat al sorţii, aşa cum mă lăudasem miercuri într-un comentariu pe un alt context pe un blog. Prinsesem doar o oprire la semafor, dar cui îi pasă, acum nu mă grăbeam, aveam timp berechet, pentru toate trei.

La 18:07 intru în blocul în care locuiesc, dar se părea că nu se restabilise total conexiunea cu Divinitatea, fusesem favorizat doar în privinţa călătoriei cu autobuzul, liftul încă nu era funcţional. Urc cele 6 etaje (la fel cum le coborâsem de dimineaţă, efortul fiind însă ceva mai mare), intru în apartament şi totul pare rezolvat, calvarul zilei de joi, 9 mai, luase sfârşit… Simt nevoia unui duş reconfortant… numai să nu fie oprită apa…curge…sunt salvat.

Abia acum observ că m-am lungit cu povestea nepermis de mult, scuze dacă v-am plictisit, dar nu puteam rezuma toată această epopee în două-trei sute de cuvinte, până şi pe punga de chipsuri (asta pentru că se pot mânca în timp ce lucrezi, iar azi pauză de masă nu intra în discuţie) sunt scrise mai multe. Totuşi se putea mai rău, amintiţi-vă că sunt un tip cu o viaţă destul de monotonă, ce v-aţi fi făcut dacă existenţa mi-ar fi ceva mai dinamică, scriam de două-trei ori pe-atât.

A mai trecut cineva printr-o situaţie dacă nu identică, măcar asemănătoate? Aş vrea să aud un singur DA, să nu mă simt singurul vitregit de soartă :))


Sursa foto

20 de comentarii:

  1. Da.
    Si ca sa nu scriu doar acest simplu da, iti pot spune ca Murphy nu trebuia sa existe si nici nu trebuia inventat :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Deci nu sunt singurul... e bine de stiut. Asta da, cu sau fara Ed asta, "legile" enuntate se intamplau oricum, prea sunt firesti :))

      Ștergere
  2. Sa stii ca eu chiar daca incep prost, incerc din rasputeri sa duc totul la final cu bine :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da... cautam poza pt articol si am vazut niste mesaje mai optimiste: "It's jusrt a bad day, not a bad life", "BAd day? Relax...the next might be better" :))

      Ștergere
  3. Singura mea rugaciune e "da, Doamne, sa n-am belele la munca" asta insemnand ca cineva trebuie sa sufere sau chiar sa se termine prost ceea ce nu ma afecteaza doar pe mine. In rest...si daca e plictiseala prea mare tot gasesc macar o albina sa ma intepe sau un sef cu samanta de scandal!:)
    Iar Murphy e prietenul meu cel mai bun, numai lui si mie ni se intampla atatea lucruri minunate!:))Bine ca ai supravietuit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi pt incurajare :))) Uite cata solidaritate... din trei comentarii aflu ca au si altii zile cumplite... acum nu ca m-as bucura ca moare si capra vecinului, dar e bine de stiut ca n-a murit doar a mea :D
      DEspre viespe am aflat la tine pe blog. Acum te ataca si albinele?
      Da, Murphy e si amicul meu, o placere sa-i dau de fiecare data dreptate...ghinionist trebuie sa fii fost tipul daca cumva a trait propriile "legi"
      Si am scapat teafar si de ziua de azi... bine ca e vineri, poate luni revin lucrurile in matca obisnuita

      Ștergere
  4. He he he…eu nu, dar am un coleg care a avut o saptamâna ‘faina’ de tot in urma cu cinspe zile. Luni a scapat un butoi pe propriul picior….era sa si-l rupa….marti n-a mai scapat el butoiul, ci un muncitor aflat in imediata apropiere, exact in momentul in care el se aplecase sa citeasca o eticheta. Si-a spart capul, a umplut juma’ de sectie cu sânge. Miercuri a vrut sa ajute pe cineva la aranjarea unei gradini si si-a dat cu sapa peste degete…nu striu cum a reusit, nici el nu mai stie….era sa si le taie. Joi…ei bine, joi a fost o zi ‘plina’. Trebuia sa umple un butoi cu ulei, a uitat robinetul deschis, s-a dus sa faca altceva…si când s-a intors era o gramada de ulei pe jos. Paguba: 10.000 ron. S-a dus repede sa ia niste izopropanol si…a varsat si butoiul cu izopropanol. Vineri si-a luat liber. Norocul lui, ca cine stie ce se mai intâmpla.

    Ma bucur sa aud ca in Resita sunt blocuri cu 6 etaje  

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu ce-o fi greşit bietul om... Mie mi se trage de la faptul că agnostic, ba chiar păgân cum sunt aşteptam cohorte de iepuraşi în loc să iau lumină :)) Şi eu care credeam că întreg Universul mi-a declarat război...se pare că doar sistemul Solar avea ceva cu mine, restul galaxiei precum şi cele limitrofe (dacă nu chiar toate) erau ocupate cu al tău coleg ghinonist la superlativul absolut (dacă o fi existând termenul) ;)
      Oricum, m-ai liniştit, încă mă număr printre favorizatii sorţii :D

      He he he...10 etaje, eu am fost totuşi un favorizat, având de urcat numai până la 6 ;)
      Mersi de vizită, te mai aştept pe aici :)

      Ștergere
  5. In viata poti sa ai momente rele sau bune...depinde cum proceseaza fiecare aceste momente...am avut si eu perioade in care calcam numai cu stangul pana cand m-am razvratit impotriva mea si mi-am declarat razboi...in timp, am inceput sa-mi stapanesc si gandurile, fapt care m-a facut sa constat cu placere ca incepusem sa calc numai cu dreptul...nu neg faptul ca mai se intampla ca stangul sa o ia inaintea dreptului...dar am invatat sa-l ignor....asa ca constat cu bucurie ca am invatat sa inving raul...asa ca...suntem si facem ceea ce gandim....motiv pentru care il ignor si pe Murphy pentru ca eu cred ca ..Speranta Vede Invizibilul, Simte Intangibilul Si Implineste Imposibilul...cu drag, incearca sa vezi si partea plina a paharului...si nu in ultimul rand felicitari pentru compozitie...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În primul rând mulţumesc de vizită, de asemenea pentru aprecierea "scriiturii" şi nu în ultimul rând pentru comentariul din care se pot extrage o mulţime de învăţăminte. N-am fost niciodată un pesimist care să vadă doar jumătatea goală, sunt mai degrabă un sceptic căruia îi va fi probabil imposibil să fie atât de optimist şi plin de speranţă neargumentată, ca să afirme că totul merge bine când de fapt e taman invers, şi nu fac referire la episodul zilei care face subiectul articolului, ci la nişte ani (mulţi, aş spune).

      Ștergere
  6. Da, asta se numeste o zi in care totul merge foarte foarte prost. De multe ori, dac incep o zi prost simt ca nimic mai rau nu se poate intampla, dar cu timpul, pana la final imi dau seama ca dimineata a fost un fleac. In fine, sunt zile si zile...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşadar, nici tu nu eşti "străin" de astfel de zile.... NU pot să spun că mă bucur, pot doar să constat că mă număr printre oamenii "normali"..., iar eu am avut o zi puţin mai "altfel" în comparaţie cu săptămâna de cosmar povestită de Dragos.

      Ștergere
  7. Un da hotarat! Si asta se intampla aproape zilnic in cazul meu, deci chiar esti un favorizat al sortii. :D Dar astfel de situatii singulare in existenta ta monotona, dupa cum o caracterizezi putin (mai mult) ironic, mie imi sunt foarte utile, pentru ca imi asigura o sursa constanta de subiecte inedite pentru blog. Noua, bloggerilor (hai sa spunem asa, desi eu nu am dreptul sa ma numesc astfel atat timp cat nu particip la blogmeeturi si nu scriu advertoriale) ne sunt vitale experientele de acest gen. In plus, gandeste-te cat de bine prind la public pataniile noastre de cosmar. Oamenii adora sa-i consoleze pe ceilalti. :D
    Salut aparitia colegului meu de blog (si) pe aici. Daca nu scrie la el, bine ca o face la altii. ;))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din ce-mi spui tu, faptul că pentru tine asemenea episoade ţin de cotidian, dar şi din ce mi-a povestit Dragoş, colegul tău de blog, chiar încep să mă simt peste măsură de favorizat ;) Totuşi uneori chiar şi monotonia asta, când nu se întâmplă nimic rău, dar nici ceva bun, devine destul de agasantă... îţi taie cheful de orice...şi ute cum de vineri n-am scris nimic. E drept că acum "mă lupt cu un alt blog (despre şah), făcut în wordpress, care în versiunea gratuită pare mai "prostuţ" decât blogspot (nu pot să pun o amărâtă de tablă de şah, să mai piardă omu' timpul cu ceva instructiv). Asta e... am vrut să experimentez...şi experimentez...frustrare :D
      Păi dacă zici tu că blogmeeturile şi advertorialele sunt condiţii "sine qua non" pentru legitimitatea titulaturii de blogger, nici eu nu mă pot numi astfel. Da' parcă mai contează, cel puţin pt mine puţin către deloc, scriu câte ceva, dacă am şi dispoziţia necesară, evident un subiect interesant măcar pt mine, cum este istoria, mă bucur de fiecare dată când apare un comentator nou şi sper să păstrez această micro-comunitate care s-a adunat în aproape 5 luni.
      Eh... acum şi tu... Dragos e un gentleman desăvârşit, scrie prin alte părţi tocmai pentru a-ţi lăsa ţie spaţiu de a te "mişca" în voie la voi pe blog :)))

      Ștergere
    2. Pai nici eu nu pot sa scriu foarte des. Mai ales acum cand trec printr-o perioada delicata din punct de vedere profesional, cu multe obstacole aparent insurmontabile, dar in care si ceilalti par a avea chef mai mult de iesiri in aer liber decat de petrecut in blogosfera. De cca doi ani am impus un ritm de trei articole pe saptamana. Trei sau patru. Acum nu le mai am public nici pe ele... Adevarul e ca scrisul unui articol, comentatul la tine si la ceilalti iti ocupa destul timp. Pentru mine e destul de obositor si simt nevoia de o zi de pauza. De detasare...
      Nu suntem la foc continuu, nu suntem in uzina si nici nu avem condica de semnat. Macar in virtual...
      Eu l-as prefera mai activ pe propriu blog pentru ca are pareri interesante, replici inteligente, haioase. E o placere sa-l ai aproape.

      Imi pare rau pentru problemele cauzate de wordpressul gratuit. De ce nu l-ai deschis tot pe blogger?

      Ștergere
    3. Îmi pare sincer rău să aflu de problemele profesionale delicate, cum le spui tu, academic, de fapt întotdeauna sunt nasoale rău. Nu ştiu cu e la Bucureşti, posibil ceva mai "bine" decât în Reşiţa mea natală, dar până la urmă tot în RO trăim. Uneori îţi vine să-ţi iei lumea-n cap... la ce "draci uscaţi" mai merge omul la serviciu, când într-un final tot ajunge să renunţe la concediul programat undeva unde să se bucure şi rămâne acasă...citeam la tine pe blog că tocmai ti-ai contramandat vacanţa... şi e trist că suntem obligaţi să trăim doar cu speranţa că poate odată o să fie mai bine...
      Da, nu-mi spune, 1-2 pentru un articol, da' eu îl scriu iniţial în word...şi mai iau câte-o pauză de ţigare, pardon inspiraţie.
      Ai dreptate, Dragoş scrie fain, dar cum îţi spuneam într-alt comentariu, nu esti deloc mai prejos, aş vrea să am în scriiturile mele cursivitatea şi elocvenţa pe care o au articolele tale.
      De ce... de curiozitate... până m-am prins că dacă vrei mai multe trebuie să fii pe .org nu pe .com şi să ai domeniu propriu. Oricum, pt mine nu s-ar termina problemele, înteleg că dup-aia e o intrega aventură ca să aduni pluginsurile necesare. Hai că tocmai mi-ai dat o idee... titlul: "De ce simplu dacă se poate complicat", cam aşa am procedat eu, aveam la îndemână ceva simplu dar...de ce să nu mă scarpin eu pe după cap :)))

      Ștergere
    4. "Oamenii adora sa-i consoleze pe ceilalti" - Nice, aici ai fost chiar geniala! Pe la inceputul lui aprilie, când apa imi invadase pivnita (sigur, se formasera doar niste baltoace, nu ca la moldoveni unde, in fiecare an, apa le ia 'toata agoniseala de o viata') si mi se parea ca toata lumea se prabuseste (palinca mea!, berea mea!, vinul meu!), vine vecinul meu la mine...se uita...si zice...''hai sa te fac fericit, vino la mine sa-ti arat ce am in pivnita''. Intr-adevar, la el in pivnita puteai sa mergi lejer cu barca....m-am linistit, el era intr-o situatie mai proasta ca a mea!

      Ștergere
    5. Eh, vezi.... sa nu-mi spui ca nu te-ai simtit "favorizat"..., probabil de aici vine chestia aia despre "capra vecinului", nu ca-i doresti moartea, dar oarecum te consoleaza ideea ca nu doar tu ai cazut in dizgratie :))
      Acu' iar i-ai dat motive colegei de blog sa-ti reproseze ca-ti faci timp de comentarii pe alte bloguri dar nu si de articole pe propriul blog ;) :))) sau crezi ca ai impacat-o complimentand-o... hehehe :D

      Ștergere
  8. Si cand te gandesti ca nici macar nu era marti ... sau 13 :))) scuze ca rad. stiu ca nu-i frumos sa te bucuri de raul altuia.
    Cred ca ni se intampla tuturor sa avem si zile din astea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca te-am inveselit :)) Dar ceea ce mi s-a intamplat mie este o nimica toata fata de peripetiile colegului lui Dragos (nu stiu daca ai citit comentariul respectiv, dar ti-l recomand). Stiu rasul nu-i chiar cea mai potrivita reactie, dar asa cu am spus pe la inceputul comentariilor, uneori e bine sa stii ca nu doar capra ta a murit, ci ca au patit-o si altii :D Vai cata lipsa de compasiune, fata de durerea aproapelui :))))

      Ștergere