Când o zi începe prost, continuă... şi mai prost

Adevărat grăia acel Edward Murphy atunci când enunţa: "orice începe bine se termina rău, iar orice începe rău se termină şi mai rău". Pentru prima jumătate nu garantez, însă pentru veridicitatea celei de-a doua "bag mâna-n foc", pentru că tocmai am experimentat-o, pe 9 mai, începând de dimineaţă.


Până acum regretam că existenţa îmi este mult prea anostă pentru a-mi oferi posibilitatea de a scrie ceva cât de cât interesant despre propria persoană sau măcar despre evenimente la care dacă nu am fost parte, cel puţin martor să fii fost. Drept urmare, sub eticheta Personal am reuşit să strâng până astăzi doar 5 articole, dar situaţia pare să se schimbe. Aşadar, se pare că pe viitor trebuie să am grijă ce-mi doresc pentru că se poate întâmpla. Dar ce s-a petrecut azi, vă întrebaţi, puţintică răbdare… s-o luăm metodic, mai precis cronologic.

Dimineaţa debutează în nota rutinei zilnice, nimic neobişnuit aici. Mă trezeşte ceasul la 7:45, pornesc spre bucătărie cu ochii încă cârpiţi de somn, căci indiferent de ora la care revin la poziţia bipedă, la fel de orele de somn acumulate, beculeţele roşii de avarie rămân aprinse până după savurarea cafelei, abia apoi reuşesc să intru în parametrii normali de funcţionare. Ajung la baie, fiind joi între toate cele pe care le face omu' de dimineaţă, trebuie să mă şi bărbieresc. Asta dacă am cu ce, uitasem să mă aprovizionez; nu dau importanţă, zicându-mi, alt rău să nu fie şi decid că decât să folosesc o lamă neconformă calitativ, plec nebărbierit, că doar mă duc la serviciu nu la însurătoare.

Părăsesc apartamentul (încui şi uşa) şi mă pregătesc să părasesc şi clădirea, dar asta abia după ce mă ajută liftul să cobor cele 6 etaje. Deja începe să sune a sabotaj, liftul refuză colaborarea, deci apelez la opţiunea numită trepti, tot e bine că le cobor şi nu le urc. Ora 8:37, "Elvis has left the building", fix două minute întârziere, nimic grav, se recuperează la proxima trecere de pietoni pe care o voi "forţa", las' că dacă tot sunt per pedes, pietoni adică, au suficient timp să aştepte să trec eu, care motorizat fiind sunt ceva mai rapid în deplasare.

Pleacă însă dacă poţi…, acu' deja mi-e clar că Universul îmi este potrivnic încă din startul zilei, forţe nevăzute complotează împotriva-mi. Un dobitoc îşi parcase namila 4x4 de-a latul, astfel încât trei maşini (între care evident şi a mea) erau blocate. În faţă, zidul blocului, în spate, EL zevzecul, pentru care CS-ul înscris pe plăcuţa de înmatriculare era mai mult decât elocvent în definirea purtătorulul de cap sec, foarte probabil nici măcar cu funcţie decorativă. Motorul radiază încă caldură, deci venise de curând, da' cine ştie când pleacă, dacă mai pleacă, iar eu n-am deloc timp să aştept. Aveam aşa o pornire interioară de a mă deplasa împrejurul VW-ului ţinând cheia de la apartament în mâna de pe partea tăblăriei frumos vopsite şi lustruite…, dar nici de asta n-am vreme. Am timp doar să-mi închipui scârţâitul suav de metal pe metal şi să previzualizez dîra subţire, argintie care se asortează cu negrul sidefat al Touaregului. Mă uit la ceas, 8:38, autobuzul iese din discuţie, până ajung în staţie trec 5 minute, apoi cine ştie când vine autobuzul, iar eu la 9 trebuie să fiu prezent la serviciu. N-am întârziat nici măcar odată, de fapt ajung cu cel puţin 5 minute mai devreme, ba uneori am şi replici caustice la auzul unor scuze, puerile, de genul, n-a venit autobuzul, n-a sunat ceasul ori dintr-acelea care implică căţelu' pisica, purcelu' s.a.m.d. Nici măcar la şcoală n-am întârziat, deşi pe vremea aia mai făceam câte o "fereastră", dar asta pe la mijlocul programului. Totuşi, nu mă panichez, trebuie doar să dau ocol blocului, să trec strada şi întodeauna există acolo 2-3 taxiuri.

Urc în primul taxi, îi spun omului direcţia şi plecăm, era 8:44. Răsuflu uşurat, este timp, plus că am noroc de un şofer care nu conduce precum pensionarii. Ba nu, n-am io bafta asta, primul semafor, evident roşu…, n-avem noi prea multe semafoare în Reşiţa, pe traseul meu sunt doar trei…, presupun că este inutil să vă mai spun că le-am prins pe toate de aceeaşi culoare. Dacă mă gândesc, chiar îmi place roşul, la maşini sau piese vestimentare feminine (ba am şi un tricou roşu), în rest prefer verdele şi galbenul (uneori mai poţi forţa trecerea). Al doilea semafor, rosu (cum deja am spus-o), dar nu ăsta e momentul în care să intru în fibrilaţii… Pe banda a 2-a opreşte un Touareg, nu-mi pot da seama dacă e acelaşi care mi-a obstrucţionat plecarea liniştită la serviciu, fiindcă n-am avut timp să-l marchez în parcare. În fine plecăm, demarajul VW-ului este evident superior Loganului, aşa că am ocazia să mai iau un bobârnac de la soartă… acelaşi număr. Nu-l scriu, da’ la următoarea fază îi gravez numărul meu pe capotă. Ignor total ultimul semafor înainte de a ajunge la destinaţie, ce emoţii ar fi putut să-mi provoace, poate dacă-l prindeam pe "feu vert", vorba francezului, iluzii…

În fine, intru în birou. Trag cu ochiul la ceas 8:58, onoarea e salvată, nu necesită să fie "reperată". Credeţi cumva că s-a sfârşit calvarul zilei de joi (nici măcar vineri ori 13)? Nici pe departe, se întinde pe trei volume asemeni romanului semnat A.N. Tolstoi din biblioteca personală.

Uneori, procesul muncii decurge organizat, ba chiar permite unele evadări prin online. Nu azi..., astăzi a fost balamuc, evident nu e ceva nou, dar coroborat cu începutul zile devine agasant. Pentru momente dintr-astea am eu în sertar o coală A4 cu demisia semnată, cică trebuie să-i dau preaviz patronului. De ce balamuc, simplu, pentru că aşa sunt managerii de azi, recte şefii de ieri, hăbăuci, fără pic de spirit organizatoric. Au totul la îndemână, contracte, grafice de lucrări, termene de execuţie, absolut tot care să-i ajute să ne organizeze pe noi, soldaţii disciplinaţi, care ne dăm peste cap să executăm ordinele. Şi azi chiar ne-am dat…, nu peste cap, ci cu capul de birouri, pentru că aşa se întâmplă când cineva, deştept, (ghilimele se subînţeleg), lasă baltă unele lucruri pe principiul că poate mâine nu mai e nevoie. Întâmplarea face ca, de obicei, să fie taman invers, adică nu trebuie azi sau mâine, urgent, cum ar veni, ci trebuia de ieri, fapt care se traduce în balamucul de azi. Da' aşa ne place nouă să lucrăm, în bunul stil românesc, în salturi, cu heirupul, în asta constă tot farmecul, frecăm menta, mai academic spus, tragem mâţa de coadă, apoi ne trezim în ceasul al 12-lea şi-un minut. Reţeta e simplă… Abia aşteptam ora 17, niciodată nu m-am uitat atât de des la ceas şi parcă tot niciodată n-am avut senzaţia că rotiţele ceasului se învârt în sensul greşit, făcând timpul nu doar să se oprească, ci chiar să meargă înapoi.

Am supravieţuit, iată-mă în drum spre staţie, văd şi autobuzul… sunt la vreo 20-25 de metri, dar nici prin gând nu-mi trece să iuţesc pasul, darămite să fug. După autobuze (şi restul mijloacelor de transport în comun) şi femei nu se alergă…, vin singure. Ajung în staţia de autobuz, ora 17:28, îmi aprind o tigare, am timp, până la sosirea următorului autobuz. Prima satisfacţie pe ziua de azi, (ok, dacă iau în calcul şi faptul că n-am întârziat, a doua), nu-mi închipuiam că fumul care se duce adânc în plămâni sădind poate (dacă n-o fi făcut-o deja) sămânţa unei boli incurabile, poate să-mi provoace asemenea stare de linişte, să nu-i zic plăcere, deşi e pe-aproape. Ultima ţigare o fumasem în jur de ora 10, înainte de începutul nebuniei generale, cauzate de incompetenţa unuia de-şi zice (probabil chiar se crede) manager.

A venit mijlocul de transport care mă va duce spre "home sweet home", n-am privit ceasul, uitasem să ţin evidenţa cronologică a evenimentelor tot calculând şansele ca autobuzul să facă pană undeva pe la jumătatea drumului. N-a făcut, se părea că revenisem în graţiile Providenţei, poate doar îmi demonstrase că nu întotdeauna sunt un favorizat al sorţii, aşa cum mă lăudasem miercuri într-un comentariu pe un alt context pe un blog. Prinsesem doar o oprire la semafor, dar cui îi pasă, acum nu mă grăbeam, aveam timp berechet, pentru toate trei.

La 18:07 intru în blocul în care locuiesc, dar se părea că nu se restabilise total conexiunea cu Divinitatea, fusesem favorizat doar în privinţa călătoriei cu autobuzul, liftul încă nu era funcţional. Urc cele 6 etaje (la fel cum le coborâsem de dimineaţă, efortul fiind însă ceva mai mare), intru în apartament şi totul pare rezolvat, calvarul zilei de joi, 9 mai, luase sfârşit… Simt nevoia unui duş reconfortant… numai să nu fie oprită apa…curge…sunt salvat.

Abia acum observ că m-am lungit cu povestea nepermis de mult, scuze dacă v-am plictisit, dar nu puteam rezuma toată această epopee în două-trei sute de cuvinte, până şi pe punga de chipsuri (asta pentru că se pot mânca în timp ce lucrezi, iar azi pauză de masă nu intra în discuţie) sunt scrise mai multe. Totuşi se putea mai rău, amintiţi-vă că sunt un tip cu o viaţă destul de monotonă, ce v-aţi fi făcut dacă existenţa mi-ar fi ceva mai dinamică, scriam de două-trei ori pe-atât.

A mai trecut cineva printr-o situaţie dacă nu identică, măcar asemănătoate? Aş vrea să aud un singur DA, să nu mă simt singurul vitregit de soartă :))

Sursa foto