Ne oficializăm sau nu relaţia de cuplu?

Duminică fiind (încă este, deşi e seară deja), m-am gândit să abordez un subiect uşor, prea am scris mult şi încâlcit în ultima vreme. Am spus uşor, în sensul lejer, (nu vulgar, ori de moravuri uşoare), adică abordabil, ba chiar recomandabil într-o zi de odihnă. Mă rog, probabil îl citiţi luni de dimineaţă… la serviciu… lăsaţi scuzele, ştiu că se practică. Oricum, se pretează şi pentru lectura de luni, o zi în care, o ştim cu toţii,
nivelul IQ-ului este minim (al meu tinde spre zero).

Acum, că ne-am lămurit asupra motivaţiei generale, aceea de a dezvolta un subiect uşor asimilabil intelectual, repet, duminica fiind zi de odihnă, iar luni prima zi de lucru după 2 zile de pauză, să lămurim motivaţia subiectului dezvăluit cât se poate de clar încă din titlu, urmând aceeaşi linie a facilului indicat zilelor anterior menţionate.

Deunăzi citeam, ba chiar am şi comentat pe blogul lui Pato un articol deosebit, intitulat cât se poate de sugestiv, "Relatia de prietenie dintre un barbat si o femeie, exista". Încă de atunci mi-a venit ideea de a duce provocarea un pas mai departe, dar ocupat fiind cu alte gânduri şi dileme care aşteptau cam de mult să fie scoase pe tapet, am amânat acest articol, pentru zile mai libere. Ieri, claxoanele parcă interminabile ale colonelor motorizate de nuntaşi (cel puţin trei, da’ posibil să fii fost şi o a patra, dacă nu cumva era una dintre celelalte care trecea în reluare), care treceau prin faţa blocului meu începând cu orele dimineţii până după prânz, mi-au reamintit de tema a cărei abordare am amânat-o.

Aşadar, după ce m-am lămurit oarecum, lecturându-l pe Pato, la fel şi comentariile atrase de articolul acestuia, în privinţa prieteniei dintre o femeie şi un bărbat, iată în ce constă pasul următor al deducţiei logice. Dacă admitem că în cele din urmă, o asemenea prietenie, nu se destramă, ci evoluează (aş zice) către ceva mai profund, numit de unii iubire, iar de alţii (cinici şi nesimţitori la/în inimă) păcăleala la care recurge natura pentru a iniţia împrăştierea AND-ului, atunci apare firesc întrebarea (una dintre numeroasele generate de prezumţia amintită), oficializarea relaţie de cuplu întăreşte ori slăbeşte sentimentele care leagă respectivele persoane. Mă întreb făcând analogie cu faptul arhicunoscut, de altfel, că după ce obţinem ceva, de cele mai multe ori, interesul pentru acel ceva se diminuează, ba chiar dispare în unele cazuri. Oare căsătoria, acţiunea consensuală a două persoane de a-şi legaliza uniunea destinelor, diminuează sentimentul sublim care a condus la această decizie. Spun asta pentru că sunt cazuri, deloc puţine, când unii confundă respectivul certificat cu un fel de act de proprietate, iar alţii, la fel de numeroşi, consideră că odată căsătoriţi, comportamentul, sentimentele premergătoare legalizării relaţiei devin perimate, inutile, sfârşind mai devreme sau mai târziu în mlaştina singurătăţii în doi.

Sincer, n-am reuşit să-mi formez o părere stabilă, tocmai de aceea am definit subiectul drept o provocare, în primul rând pentru mine. Cunosc cazuri concrete, din cercul de cunoştinţe sau cel al colegilor de serviciu, atât de opuse încât chiar îmi este imposibil să mă pronunţ în termeni absoluţi, presupun că nici nu se poate generaliza, totul fiind specific fiecărui caz în parte. Astfel, unul dintre cunoscuţi a convieţuit perfect vreme de aproape cinci ani cu persoana care avea ulterior să-i devină soţie (cu acte), dar nu pentru mult timp, căci la nici jumătate de an erau despărţiţi. Sigur, există şi contra exemplul unei alte cunoştinţe care la vreo trei luni după ce şi-a cunoscut sufletul pereche, a luat decizia (evident împreună cu acesta), de a-şi oficializa relaţia. Au trecut ani buni de atunci, iar cei doi sunt încă împreună şi cel puţin mie, îmi par ca la început. Desigur, cunosc şi persoane (2 perechi, mai exact) care sunt implicate într-o relaţie de cuplu de ani buni, fără a arăta vreo intenţie de a-şi oficializa dragostea şi sunt fericiţi împreună. Se poate trage vreo concluzie general valabilă, unanim acceptată pentru lămurirea problemei? Evident se exceptă opinia inflexibilă bazată pe la fel de intransigenta etică şi morală creştină.  Habar n-am... Poate voi.

Ups! Tocmai am recitit aşa numitul subiect "uşor" şi constat că nu-i deloc facil de abordat, motiv pentru care recunosc că introducerea n-are nicio legătură cu "mâncarea grea" din cuprinsul articolului, dar parcă îmi pare rău s-o modific, de fapt mi-e lene şi în plus îmi place cum "sună". Poate era indicat să scriu despre istorie veselă (dacă tot îmi doream un subiect facil) sau să fac un rezumat al unui moment istoric inedit, însă cum spuneam, se apropie ziua de luni, iar iq-ul meu a pornit-o deja la vale, la fel şi pornirea intrinsecă de a răsfoi vreo carte sau barem revista Magazin istoric. Drept urmare, am răsfoit gânduri şi poate, de ce nu, v-am provocat şi pe voi să o faceţi..., iar dacă-i aşa mă bucur, am reuşit ce mi-am propus.

Sursa foto